DOAR 34 ZILE pentru PASAJUL UNIRII din Bucuresti

Va mai puteti inchipui Piata Unirii din Bucuresti fara pasajul subteran?

Astazi se implinesc 34 ani de la darea in folosinta. Presa vremii a profitat de ocazie pentru a oferi propaganda specifica, insa realizarea pasajului in doar 34 zile a fost intr-adevar remarcabila. E drept ca operatiunile de pregatire incepusera cu mult inainte si intreaga lucrare a durat 6 luni, dar tot putem vorbi de timp-record: Pasajul Baneasa a fost realizat in peste 2 ani (2008-2009), iar renovarea Pasajului Unirii, in 2009, a durat 4 luni.

Pasajul Unirii este cel mai lung din Bucuresti, avand 900 m lungime (600 m sunt acoperiti) si dispune de cate 2 benzi pe fiecare sens de mers. Realizarea a fost o colaborare intre IPTA (Institutul de Proiectari pentru Transporturi Auto) si MCInd (Ministerul Constructiilor Industriale). Ion C. Petre, ministrul Constructiilor Industriale si vice-prim ministru al guvernului din 1987 s-a mutat pe santier pentru a se asigura ca lucrarile se desfasoara conform proiectului.

ISTORIE CU LACRIMI, SÂNGE ŞI AROMĂ DE CIOCOLATĂ

Trei frânturi de istorie şi-au dat întâlnire pe Calea Victoriei nr. 36. Nu ne gândim niciodată că o simplă prăjitură poate să aducă în aceeaşi farfurioară evenimente cruciale şi oameni din secole trecute, și totuși …

1788, Moscopole*

După repetate raiduri ale armatei otomane asupra capitalei aromânilor din Balcani, oraşul este în mare parte distrus în 1916. Moscopole primeşte încă o lovitură urmată de plecarea din tara a unui val de aromâni care ajung în diferite zone din Europa. Printre ei şi familia Capşa, de origine macedo-română. Ambiţioşi, muncitori şi talentaţi, urmaşii lui Constantin Capşa, ajunşi in România, au creat în Bucuresti un local elegant pentru protipendada capitalei. Arta şi politica erau subiectele preferate ale acestei clientele selecte, dar draperiile de catifea, marmura, tapiţeriile delicate şi oglinzile veneţiene preţioase, fumul fin de ţigară ofereau şi o atmosferă prielnică răspândirii cancan-urilor.

*Moscopole (Voskopojë) = sat montan în sud-estul Albaniei

2. Franţa, Primul Război Mondial

Joseph Jacques Césaire Joffre, un nume demn de un mareşal. Dar o prăjitură cu acest nume cum ar trebui să arate? Ce gust ar trebui să aibă?

Generalul s-a bucurat de o faimă puţin meritată. Imaginea de viteaz salvator al Franţei în Primul Război Mondial nu a rezistat mult. Mareşalul Joffre rămas în amintirea unora drept un bărbat calm şi optimist. Calităţile sale militare păleau în faţa elogiilor referitoare la statura sa de zeu grec cu care îl copleşeau prietenii. Ştiau ei de ce îl copleşau cu laude!

3. Bucureşti, 1920

La doi ani de la încheierea războiului, celebrul mareşal sosea la Bucureşti. Era trimis pentru a-l decora pe regele României cu Medalia Militară Franceză. A fost primit cu toate onorurile cuvenite unui militar de rang înalt de către Regele Ferdinand şi Regina Maria. Evenimentul oficial, încorsetat în norme rigide, a fost dublat de unul neoficial, dar deosebit de savuros. Grigore Capşa, furnizor al Casei Regale i-a oferit invitatului o amintire care cu siguranţă l-a flatat: mica prajitură Joffre. Având forma unui cilindru care amintea de forma caschetei militare, crema şo glazura cu puternică aromă de cacao de cea mai bună calitate pur si simplu se topeau în gură. A fost un semn de curtoazie, o recunoaştere a ţinutei morale şi a tenacităţii de care a dat dovadă mareşalul, devenit in 1919 si membru al Academiei Franceze.

Pentru pofta de mâncare a românilor, Jofra era doar o prajiturică, aşa încât Casa Capşa a lansat şi tortul Joffre: un adevărat răsfăţ pentru un popor eliberat de spaimele unui război mondial Aşa ne-a mai venit inima la loc.

Asta-i istoria, o listă de surprize: unele dureroase, altele dulci-acrişoare. Multe ne lasă amintiri dulci cu arome rafinate. Şi în fiecare zi continuăm să pregătim alte surprize pentru viitor.

Sursa foto: Casa Capsa

PE URMELE OTOMANILOR ȘI GANGSTERILOR AMERICANI

“Cetatea din zahăr candel. Bastioanele din doboș tort. Turnurile și crenelurile din grilias. Șanțurile de apărare din cozonac cu nuci. Câmpia din pișcoturi. Copacii și iarba din fistic. Creștinii din bezele. Turcii și arapii din ciocolată. Turbanele din frișcă. Fesurile din jeleuri.“

Pare o rețetă de cofetărie? Nu este. Este descrierea unui oraș din România, într-o manieră la care nu s-a gândit nicio agenție de turism până acum.

“Într-adevăr, o mică Vienă. Și scorțoșenia, și sobrietatea, și senzația de conglomerat străbătut de un curent electric, de amalgam de limbi și accente, de competențe și incompetențe.” De la bastioanele vechii cetăți la titlul de Capitală Europeană a Culturii 2023 nu e decât un amplu salt peste timp. Mircea Nedelciu, Adriana Babeți și Mircea Mihăieș au ales extrem de inspirat Timișoara ca punct de simetrie pentru aventurosul Chicago. Romanul trebuie citit neapărat. Este un savuros amestec de policier și aventuri, dragoste și răzbunare, călătorii și interese comerciale, pornind de la povestea reală a Anei Cumpănaș, cea care a ajutat FBI la prinderea gangsterului american John Dillinger. O poveste tricotată la 6 mâini, de trei autori care au reușit să compună o mică bombă istorică ce frizează senzaționalul. Dar la fel de surprinzătoare este și Timișoara cea revendicată de otomani, habsburgi, haiduci transilvăneni.

Cetatea medievală s-a transformat într-o perlă imperială, apoi într-o așezare modernă. Pe când era oraș turcesc, nordul Timișoarei era apărat de două porți: Poarta Cocoșului și Poarta Fosforosa/ Forforosa (de lumină). În 1716, turcii s-au predat, dar fortăreața a fost preluată și folosită timp de 20 ani ca loc de rugăciune pentru comunitățile evreiești sefarde și aschenaze din oraș. Apoi, poarta a fost demolată și, din cărămizile ei, a fost construită casa prințului Eugeniu de Savoya. Astăzi, imobilul are un etaj, acoperiș de țiglă și o curte interioară. La parter, se află două magazine, iar la etaj, locuințe. O puteți vedea dacă faceți o plimbare prin cartierul Mehala (str Eugeniu de Savoya, nr 24 – colț cu Lenau).

Odată cu construcția cetății stelate de către habsburgi, au dispărut aproape toate urmele prezenței otomane în zonă, însă săpăturile din ultimii ani au descoperit o baie turcească și o moschee.

Așezarea a avut parte de multe nume și organizări: castrul Tymes, capitala regatului ungar, vilayet otoman, capitală a Banatului, oraș liber regesc (sub impăratul Iosif al II-lea), capitală de județ, Capitala Culturală a Europei. Aici a fost atestată cea mai veche fabrică de bere de pe teritoriul României (1718). Timișoara a fost primul oraș al monarhiei care a beneficiat de iluminat stradal pe gaz (1760), în care a funcționat primul serviciu telegrafic (1854) și de telefonie din țară (1881), prima stație de salvare din România și Ungaria (1886). A fost primul oraș din Europa continentală cu străzi iluminate electric (1884) și asfaltate (1895). Și tot aici, în singurul oraș european cu trei teatre de stat în română, maghiară și germană (1953), a circulat primul tramvai electric din România (1899).

Cine pornește la pas prin Timișoara de astăzi, nu va regreta. De la grădinile delicioase la străzile cu parfum arhaic, de la clădirile uluitoare la parcuri, totul impresionează și atrage. Luați și cartea cu voi.

.Cine cucerește Buda, stăpânește o cetate. Cine cucerește Timișoara, stăpânește o țară’ (bei otomani de Dunăre)

Timisoara - castelul si cetatea asa cum apar intr-o litografie din perioada turceasca

Timisoara - str. Eugeniu de Savoya, nr 24

Femeia in Rosu, Mircea Nedelciu, Adriana Babeti, Mircea Mihaies

surse foto:

http://art-historia.blogspot.com/2010/04/timisoara-otomana_23.html

http://art-historia.blogspot.com/2010/11/timisoara-austriaca.html

https://commons.wikimedia.org/

STRADA CU UN SINGUR NUMĂR

Cea mai scurtă stradă din București se află în sectorul 3 și are un singur număr: 11. Adresa str. Vasile Adamachi nr 11 adăpostește Muzeul Holocaustului (din 1991) și Sinagoga Mare din București. Este cunoscută ca Sinagoga Mare pentru că multă vreme a fost cel mai mare lăcaș de rugăciune al evreilor din București. A fost construită între anii 1845-1846 într-un amestec de baroc și rococo.

Cunoscută la început ca ‘Sinagoga Poloneză’, a fost construită de către comunitatea evreilor askenazi proveniți din Polonia și este primul mare edificiu de cult al acestei obști. Conform tradiției, pe acest loc s-ar fi aflat anterior patru mici lăcașe de cult iudaic ridicate de diferite categorii de meseriași. A fost inaugurată de Anul Nou evreiesc în 1847 de către marele rabin Mesulam Zalman Fränkel și de rabinul Zalman Barav, iar strada pe care se află a primit denumirea de Strada Sinagogii. După cum își amintea avocatul Valentin Saxone, în anii 1930-1940, la oficierea serviciului divin participa un cor și o orgă, iar la festivități se interpretau adevărate concerte de muzică religioasă, folosind și instrumente de coarde. Clădirea a fost reparată în 1865, iar la începutul sec. al XX-lea s-au efectuat o serie de intervenții în urma cărora s-a modificat arhitectura edificiului. Transformările efectuate de arhitectul Stomer în 1903 au dat clădirii forma pe care o are astăzi, iar lucrările din 1909 coordonate de arhitectul Petre Antonescu au urmărit efectuarea unor modificări în zona chivotului sfânt. În anii următori s-au făcut unele lucrări de modernizare: s-a introdus electricitatea (1915), s-au construit scări suplimentare spre balcoanele etajelor, s-a schimbat instalația de încălzire centrală și s-au înlocuit decorațiile degradate, după planurile realizate de arhitectul Jean Locar. La acest templu a slujit ca rabin dr. Meyer Abraham Halevy în perioada 1926-1935. În anul 1936, sinagoga a fost repictată în stil rococo de către Ghershon Horowitz. După avarierea sa la cutremurul din 1940 și a devastăarii de către legionari în ianuarie 1941, s-au efectuat lucrări de reparații în 1945. A fost consolidată în 1980. În anii ’80, la fel ca și alte lăcașuri de cult din zona Unirii, a fost înconjurată de un cvartal de blocuri de zece etaje în formă de U, rămânând ascunsă vederii trecătorilor.

În lista sinagogilor din România publicată în lucrarea ‘Seventy years of existence. Six hundred years of Jewish life in Romania. Forty years of partnership FEDROM – JOINT‘, editată de Federația Comunităților Evreiești din România în 2008, se preciza că Sinagoga Mare din București nu mai funcționa. În perioada 2004-2007 a fost renovat exteriorul clădirii, fiind redeschisă la 30 iulie 2007, dar sinagoga nu mai este folosită pentru serviciu religios în mod curent. Puteți vedea imagini din interior în filmarea Teatrului Evreiesc de Stat:

surse foto:

https://commons.wikimedia.org/wiki/User:DMY

www.primarie3.ro

www.societateamuzicala.ro

ÎN RITMUL LEAGĂNULUI – viața în stil princiar

Nici nu mai țin minte de câte ori am fugit din București pentru a petrece o zi la castel. Într-un fel, a devenit castel meu, deși …

… cândva, aici a locuit un prinț adevărat: prințul George Grigore Cantacuzino, cel care a cerut arhitectului Gregory Cerchez realizarea construcției. “Nababul”, așa cum a fost poreclit prințul Cantacuzino datorită averii sale imense, avea încă două proprietăți: Palatul Cantacuzino din București (astăzi Muzeul “George Enescu”) și Palatul Cantacuzino de la Florești. Descendent al unei vechi familii de nobili și împărați bizantini, prințul nu a fost doar bogat, a fost și o persoana educată și un om de stat respectat. Deși gurile rele spuneau cș a fost zgârcit, faptele sale contrazic bârfa: donații fabuloase fșcute în timpul Războiului de Independență pentru alimente și peste câțiva ani pentru flotă, aviație și ambulanțe sanitare.

Prințul Cantacuzino a fost primar al Bucureștiului, ministru de finanțe și prim-ministru. Doar ezitările din timpul răscoalei din 1907 i-au știrbit imaginea și i-au atras ura țăranilor. Actele filantropice și inițiativele administrative lăudabile au fost date uitării: sprijinul financiar masiv acordat familiilor soldaților aflați pe front, leafa de primar donată în întregime, implicarea în modernizarea capitalei și a căilor de comunicație.

Faima castelului aflat la poalele muntelui Zamora, în cartierul cu același nume a supravietțit. Proiectată în stil neoromânesc, construcția a fost începută în 1901 și finalizată 10 ani mai târziu. Cu o pădure de brazi în spate, cu stațiunea Bușteni la picioare și cu o vedere splendidă spre Valea Prahovei și Caraiman, “rivalul” Castelului Peleș e mai puțin cunoscut, dar pe nedrept. E suficient să mergi o dată și sigur că te reîntorci pentru o gură de aer curat (stațiunea Bușteni se află la puțin peste 800 m altitudine) și relaxare.

De fiecare dată, îndreptându-mă spre acest loc de recreere, mă gândesc: Oare leagănul e liber?

Ca să înțelegeți și să plecați în suflet cu toate frumusețile din muzeu trebuie să vă dați în leagăn. Înainte de a intra sau când vă pregătiți de plecare. Sau și, și.

De abia după ce vă stabiliți prin legănat armonia necesară absorbției tuturor acestor minuni și transformării lor în amintiri: cascade, grote și fântâni arteziene, interioare somptuoase, decorațiuni, ceramică italiană, plafoane și tâmplărie sculptată, scări cu trepte din marmură de Carrara, coloane interioare cu decorațiuni în stil brâncovenesc, uși din lemn cu tăbliile sculptate cu blazonul familiei Cantacuzino, șeminee din piatră de Albești, vitralii și – nu în ultimul rând – salonul de onoare.

Dacă m-ați întreba ce mi-a plăcut cel mai mult – firește, în afară de leagăn! – mi-ar fi greu să decid. Gusturile nu se discută, dar cu siguranță pardoselile vă vor atrage și vouă atenția, scara de marmură, salonul de onoare și loggia în stil brâncovenesc, mozaicul roman și vitraliile. Mobilierul este interesant, dar cea mai mare parte s-a piedut sau s-a deteriorat în lunga perioadă din timpul comunismului când castelul a fost transformat în sanatoriu TBC.

O singură zi nu este de ajuns. Vă veți întoarce cu siguranță pentru noi experiențe: vizita unei expoziții de artă, puțină aventură în parcul de distracții, poligonul de tras cu arcul și manej, un prânz elegant pe terasă, o plimbare cu bicicleta și lista poate să continue.

Așadar, dați o fugă până la Bușteni și răsfățați-vă ca niște prinți și prințese.

NOTĂ: Castelul poate fi vizitat zilnic, de luni până duminică, începând cu ora 10:00.

Time to read: 3 minutes

STRADA BATIȘTEI, NO 14

Amplasată ultracentral, strada Batiștei păstrează ȋncă parfumul cartierului cochet din spatele hotelului Intercontinental. Prima menţionare istorică a străzii apare prin secolul al XVII-lea, cu referire la Biserica lui Batiștei. Strada a fost numită fie prin corelare cu numele bălţii din zonă, de pe cursul Bucureștioarei, ȋn care se scăldau vitele, fie cu terenul bătătorit destinat tȃrgului de vite.

Conform Regulamentului de Construcţie și Aliniere din 1890, strada Batiștei făcea parte din cele 37 străzi ale căror clădiri permiteau doar 1 etaj. Datorită vechimii și contextului arhitectonic istoric, a păstrat expresia dominantă a finalului de secol XIX și ȋnceputului de secol XX, dar la un moment dat a primit ȋncă două nivele.

Parcela de la numarul 14 a fost numerotată inițial pe strada Scaune, nr 44. Abia în 1932 a fost înregistrată adresa str Batiștei, nr 14 bis, urmând ca din 1940 să se renunțe la ‘bis’. Începând din 1890, strada Batiștei urma să respecte prevederile noului Regulament de Construcție și Aliniere (RCA), astfel: curtea trebuia să ocupe 1/5 din teren și să fie pavată, construcțiile erau permise cu maximum 2 nivele (parter + etaj 1) și înăalțimea maximă de 10-11 m.

Primul proprietar identificat la adresa str Batiștei, nr 14, din sectorul 1 Galben, pare să fi fost Eufrosina Dobrescu, directoarea Institutului de Fete “Dobrescu” (1892 – 1893), apoi cpt Papazopol (1895), urmat de prinţul Constantin Basarab Brȃncoveanu (1911 – 1918), fraţii Ely și Adolf Berkovitz (1918 – 1932), Societatea Funcţionarilor Primăriei Municipiului București . În 1947, clădirea a fost cedată ARLUS (Asociaţia Romȃnă pentru Strȃngerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică și a devenit cunoscută sub numele ‘Casa Prieteniei Romȃno-Sovietice”.

ARLUS a ‘moștenit’ un adevărat palat, ȋntrucȃt Societatea Funcţionarilor PMB construise un imobil proiectat să găzduiască un centru de asistenţă juridică și administrativă pentru membri, magazii, uzină tehnică și spații anexe (la nivelul subsol II), bibliotecă, frizerie și sală de popice, băi și dușuri, farmacie, cabinet dentar (la subsol I), sală de lectură, garderobă, birouri și restaurant cu săli și baruri care aveau legătură cu sala de spectacol la parter, sediul băncii SFPMB, discotecă, hol mare și hol mic, birouri (la etajul I), policlinică pentru membrii SFPMB, salon pentru festivităţi “Arta” (cu anexe), palier deasupra scenei și pod. Clădirea a fost concepută în așa fel încât fiecare nivel să aibă o funcțiune dominantă, astfel încât proiectul a fost original și unic: subsolul II avea funcțiune tehnică, subsolul I era destinat distracției și igienei, parterul era spațiu public, etajul I avea să devină spațiu funcțional, etajele 2 si 3, spații artistice. “Construcţia fiind ȋn plin centrul capitalei și ȋnzestrată fiind cu cele mai moderne instalaţii de ȋncălzit, luminat și ventilaţie, sălile vor fi o adevărată surpriză pentru publicul bucureștean astfel că exploatarea ȋși cere succesul asigurat” (SFPMB). În 1933, sala de festivități de 400 mp era cea mai mare și mai modernă din București și putea fi folosită pentru baluri, serate, adunări, concerte, banchete și chiar reprezentații teatrale. La un moment dat, balcoanele laterale ale sălii de spectacole (ȋnșiruite ȋn formă de scoică) au fost transformate ȋntr-un balcon simplu. După preluarea clădirii de către ARLUS, au dispărut funcţiunile subsolului și a apărut o discotecă la etajul I.

După 1990, clădirea a găzduit o universitate particulară, cluburi, un restaurant, sediul ARCUB (din 1996) și a ajuns ȋn proprietatea unei firme romȃnești controlate de un offshore cipriot, revenind apoi la PMB pentru 1,25 mil EUR + TVA. Este încadrată în clasa I de risc seismic și urmează să fie consolidată.

Perioada cea mai spumoasă pare să fi fost ȋnainte de 1947, cȃnd găzduia și cinematograful FANTASIO, cu gradină de vară, cu intrare din str Tudor Arghezi. Proiecţiile se făceau chiar pe calcanul clădirii. Terenul este astăzi ȋn paragină. Singura urmă care mai amintește de vremurile cȃnd aici rulau filme este ruina cabinei de proiecţie. Palatul este cea mai expresivă clădire ȋn stil art-deco din Capitală.

http://cinematografeb.blogspot.com/2018/10/fantasio.html

sursa foto: Agerpres

ASALTUL CU BULDOZERUL ŞI DINAMITA – o crimă istorică

În urmă cu doi ani, căutând pe strada Mitropolit Antim Ivireanul casa de la numărul 7, a trebuit să zăbovesc mai mult decât credeam. După eforturi de a identifica traseul străzii, am trăit brusc senzaţia că alergam după o fantomă. M-am învârtit de câteva ori pe lângă Mânăstirea Antim lăsându-mă pe seama GPS-ului care indica că am ajuns la destinaţie. Nici urmă de case. Pe o latură a străzii, puteam să admir spatele blocurilor de pe Bdul Unirii. Pe cealaltă, zidurile mânăstirii şi un teren viran, porţi ferecate cu lanţuri şi lacăte ruginite, mascate de multă vegetaţie uscată. Dincolo de această barieră naturală abundentă, de nepătruns se zărea cu greu pământul sterp plin de gunoaie. Şi totuşi … eram în apropierea Centrului Civic, dar într-o lume încremenită de durere şi uimire. Din strada de altădată au rămas doar 2 segmente (unul de 100 de metri pe o parte şi altul de circa 250 metri pe cealaltă parte), restul fiind sacrificată pentru realizarea „măreţelor” bulevarde ale Unirii şi Libertăţii. Traseul străzii este acelaşi, dar culoarul şerpuieşte bezmetic printre maşini parcate, pe lângă puţinele case rămase în picioare, pe lângă terenuri virane. Strada Antim îşi caută casele pierdute cu 40 de ani în urmă.

Spre sfârşitul anilor ‘70 şi inceputul anilor ‘80, o perioadă cu mari privaţiuni economice, Ceauşescu şi-a pus în practică “pofta ce-a poftit”: a stabilit locul unde urma să se construiască Casa Poporului şi Centrul Civic. Primul, uriaşul mastodont, ar fi trebuit să devină reşedinţa familiei. Speriat de cutremurul din 1977, Ceauşescu îşi dorea o locuinţă grandioasă, dar şi rezistentă la cutremure. Nimic nu i-a stat în cale. Aşa au dispărut: 20 de biserici (8 au fost translatate), 20.000 de locuinţe au fost demolate, iar peste 57.000 de familii au fost evacuate. Au mai fost dărâmate: Mânăstirea Văcăreşti, colina Mihai Vodă, Spitalul Brâncovenesc, primul institut medico-legal din lume, Hala Unirii, Opereta din Piaţa Senatului, Arsenalul Armatei şi Muzeul Militar Central.

Casele vechi, străduţele înguste, dar şi vilele boiereşti au lăsat locul unor blocuri lipsite de personalitate. Casele care au scapat ca prin minune demolării, segmentele de străzi care au rezistăt amputării păstrează liniştea şi pitorescul cartierului Uranus. Dacă treci printre casele rămase – unele modeste, altele chiar frumoase – nu se poate să nu te gândeşti cu emoţie la acele vremuri paşnice, la oamenii modeşti care-şi duceau traiul decent şi armonios alături de familie şi vecini.

O civilizaţie orăşenească banală, blândă şi echilibrată a fost rasă de pe faţa pământului. Alte clădiri au acoperit cartierul. Starea de spirit nu va mai fi niciodată recuperată.

A fost o crimă istorică!

Privim în urmă cu neîncredere şi părerea de rău. Dar viitorul?

Viitorul aşteaptă.

CENTRUL VECHI – un muzeu în aer liber

În urmă cu vreo 20 de ani, bucureştenii ocoleau străduţele înguste din ceea ce era cunoscut drept “zona Lipscani”. Magazinele şi locuinţele vechi păreau mai curând un pericol decât o atracţie. Astăzi, turiştii în căutare de senzaţii tari cunosc bine zona. Nici studenţii nou veniţi în Bucureşti nu amână prea mult o escapadă în Centrul Vechi.

Pe o suprafaţă de 0,5 km², în spatele unor clădiri arhitectonice de o valoare deosebită, atracţiile secolului XX îşi aşteaptă petrecăreţii

Centrul Civic (Centrul Istoric) al Bucureştiului aparţine în mare măsură tinerilor, care l-au transformat într-un pol al distracţiei. Terasele cu mese înghesuite au apărut ca ciupercile în ultimii ani. De îndată ce se lasă seara, mesele sunt ocupate de grupuri gălăgioase de tineri care petrec ore întregi savurând diferite feluri de mâncare din bucătăria internaţională. Muzica tradiţională grecească, arăbească sau italienească e transmisă în surdină prin staţiile restaurantelor sau este interpretată în plină stradă de tineri artişti talentati şi dornici de popularitate.

Zona este plină de viaţă, nopţile sunt pline de bucurie, uneori prea gălăgioasă, pe cele câteva străduţe ticsite de terase. Însă Centrul Vechi nu se rezumă doar la această zonă. Centrul Istoric lărgit aşteaptă să fie descoperit: de la Piaţa Universităţii, Parcul Colţea, prin Bd. Hristo Botev, Biserica Sfântul Gheorghe (KM.0 al Bucureştiului), până la Centrul Comercial “Unirea”, de-a lungul Dâmboviţei şi a Bdului Elisabeta. Muzee, biserici, monumente, clădiri fascinante, construcţii în paragină, ruine, mici magazine cu suveniruri, fast-food-uri, cafenele si mici taverne, dar si Hanul lui Manuc, Muzeul Palatul Voievodal Curtea Veche, Teatrul de Comedie, teatrul de pe Lipscani, totul poartă amintirile trecutului şi amprenta prezentului.

Pasionat de istorie, gurmand sau amator de o beţie de pomină, aici nu poţi să te plictiseşti indiferent de vârstă, indiferent de anotimp.

Am decis să încep acest periplu prin Centrul Vechi cu o bijuterie: biserica Stavropoleos, care a redevenit mănăstire în 2008, când a avut loc şi reinfiinţarea Mănăstirii Stavropoleos ca mănăstire de obşte cu 6 monahii, stareţa fiind monahia Mihaela Luchian şi preot duhovnic, ierom. Iustin Marchiş.

Time to read: 2 minutes

Stavropoleos – mănăstirea din inima cetăţii

Puteţi afla mai multe detalii AICI:

BISERICA STAVROPOLEOS

Time to read: 2 minutes

O altă escală ar putea fi pe strada Lipscani, la Banca Nationala a Romaniei

Time to read: 2 minutes

BISERICA STAVROPOLEOS

Biserica Stavropoleos a fost terminată la 30 octombrie 1724, fiind întemeiată de un călugăr plecat din Epir, din Grecia, țara sa natală, care s-a oprit la București ăn 1721, dupa ce străbătuse toată lumea. Dincolo de notorietate, puțini cunosc istoria construcției sale.

Călugăr cu har, Ioanichie s-a stabilit la Biserica de la Hanul Grecilor, pe locul actualului CEC și a devenit arhimandrit.

În 1722 a cumpărat un teren viran pe care a construit mai întâi un han și o cârciumă (care au fost demolate la sfârșitul secolul al XIX-lea), apoi și-a ridicat o casă. Apoi, a ridicat mănăstirea cu hramul Sfintilor Arhangheli Mihail și Gavril, în incinta hanului.

Pimul impas a fost în momentul în care arhitecții au descoperit că nu este suficient loc pentru … altar! Acesta a fost motivul pentru care arhimandritul Ioanichie Stratonikeas a fost nevoit să mai cumpere … 2 m de pământ (1 stânjen).

Construcția bisericii s-a încheiat, în această primă etapă, la 30 octombrie 1724, după cum arată şi pisania, “în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat şi sub păstorirea mitropolitului Daniil, cu toată cheltuiala arhimandritului Ioanichie din Ostaniţa”. În vara acelui an, Ioanichie a cumpărat loc să facă clopotniţă şi pivniţă. Inițial, biserica avea plan dreptunghiular, fără abside laterale și pridvor. În 1728, Ioanichie a mărit altarul, a făcut abside și pridvor și i-a dat formă de cruce. Tot atunci a fost adăugat și brâul care înconjura biserica.

Desenatorul francez Auguste Dieudonné Lancelot a desenat-o în 1860 și a fost încântat de imaginea sa: “Ansamblul porticului are o înfăţişare bogată şi graţioasă; deasupra coloanelor – decorate cu împletituri şi frunzişuri fin sculptate, înviorate de dungi roşii şi verzi – zidul este împărţit în zone de diferite culori; arabescurile pictate se deosebesc foarte mult unele de altele. Postamentul între piedestalele coloanelor este împodobit cu trei mari basoreliefuri: acela din mijloc prezintă un cavaler înarmat călare; celelalte două întruchipează doi lei înfruntându-se, având în jur ornamente îmbelşugate”.

Cutremurul din 1838 a provocat daune importante bisericii, astfel încât turla a fost dărâmată în 1861, întrucât reprezenta un adevărat pericol. Biserica a rămas fără turlă timp de … 63 ani.

Începând din 1862, s-au făcut demersuri pe lângă Ministerul Cultelor pentru repararea bisericii și a clopotniței, întrucât lăcașul de cult era într-o situație precară (ploua prin acoperișul spart, zidurile erau o ruină, picturile se distrugeau), însă restaurarea a început abia în 1904, sub conducerea arhitectului Ion Mincu: monumentul a primit forma veche, s-au recuperat picturile originale (retușurile și reparațiile au fost realizate de pictorul V. Dămian), s-au întărit temeliile și zidurile, s-a construit o nouă turlă, brâul vechi din stuc a fost înlocuit cu unul din piatră și au fost refăcute acoperișul și pardoselile). Tot în 1904, la inițiativa lui Mincu, a fost construit actualul lapidariu, o clădire în stil neoromânesc ce adăpostește un adevărat muzeu: o sală de conferințe, o colecție de icoane vechi și o bibliotecă ce reunește volume de teologie, istorie și artă, manuscrise și obiecte de cult de valoare, fragmente din frescele bisericilor dărâmate în perioada comunistă. Lucrările au fost continuate după moartea arhitectului Mincu de I. Zagoritz, dar au fost finalizate abia după Primul Război Mondial.

Turla restaurată are o înălțime mult mai mică decât cea originală.

Biserica Stavropoleos este unul dintre puținele monumente la care pictura exterioară nu a fost acoperită de-a lungul timpului de tencuieli sau zugrăveli, așa încât s-a păstrat în forma sa originală, caracteristică epocii primilor fanarioţi.

Biserica este mai scundă decât celelalte edificii ale vremii

Numele Stavropoleos este forma românească a cuvântului grecesc ‘stauropolis’, care înseamnă ‘orașul crucii’.

Pridvorul deschis este asemănător loggiei palatului din Mogoșoaia: are trei arcade frontale şi două laterale rezemate pe şase coloane de piatră. Coloanele, mult mai zvelte decât cele cunoscute până acum, au fusul în întregime acoperit cu ghirlande de flori, bogat sculptate. Accesul în pridvor este lateral, cele patru coloane din faţă sprijinindu-se pe piedestale cubice, legate între ele printr-o balustradă.

Scaunul original al domnitorului fanariot Nicolae Mavrocordat se află în incinta lăcașului de cult.

Nicolae Iorga spunea că este “o operă de supremăa armonie”.

Preoții care au slujit aici în perioada comunistă (în anii 1950-1960) au fost prigoniți, iar unul dintre ei a fost condamnat politic și a murit in închisoarea de la Salcia.

Mănăstirea a fost nu doar depozit pentru obiecte de la bisericile demolate de Ceaușescu (elemente de arhitectură, pietre funerare), ci și pentru ambalaje de la restaurantul Caru cu Bere, aflat în apropiere.

Arghezi a fost diacon aici, pe vremea când cocheta cu latura mistică a lumii.

A redevenit mănăstire abia în 2008 și aici slujesc șapte maici.

Puteți asculta toaca mănăstirii aici: https://soundcloud.com/mara-s-popa/manastirea-stavropoleos-toaca

Biserica Stavropoleos din Bucuresti în 1868, acuarelă de Amedeo Preziosi, Romania Sweet Romania

Biserica Stavropoleos, Bucuresti — Biserica Stavropoleos din Bucuresti în 1868, acuarelă de Amedeo Preziosi, Romania Sweet Romania

surse foto: http://www.stavropoleos.ro