Perii seculari şi saşii

Perele nu se află în topul celor mai iubite fructe de către români. Merele sunt pe locul întâi, urmate în clasament de portocale şi banane. Nu voi continua cu statisticile sau preferinţele şi obiceiurile alimentare ale poporului nostru.Trebuie să recunoaştem că oscilăm între tot felul de diete şi suntem influenţaţi de trendurile lansate de marii manipulatori: site-urile sociale. Dar nu despre preferinţe alimentare e vorba. Ideea articolului a pornit de la o experienţă strict personală şi câteva amintiri amuzante din copilărie. Intenţia nu s-a materializat imediat, iar acum, după multe amânări, tema propusă a evoluat într-o direcţie la care nu m-am aşteptat, şi, sincer, nu-mi pare rău.

Domnul Pătru

Într-o zi, la scurt timp după declanşarea pandemiei, am primit o notificare pe Facebook de la un grup internaţional intitulat What can you see from your window? Întrebarea a fost ca un declic. Am fugit la fereastră şi, dintre toate lucrurile aflate în curte, primul lucru pe care mi-au căzut ochii a fost dl. Pătru, părul. L-am cam ignorat de-a lungul anilor. Florile lui nu prea m-au emoţionat în mod deosebit, perele zemoase, extrem de parfumate erau mâncate de vrăbii. Hmmm! L-am măsurat de la distanţă de parcă îl vedeam pentru prima dată. Nu mi-am dat niciodată seama cât este de înalt. Cred că are mai mult de 10 m. Acum vreo 4 ani, după o toaletare mai drastică, a rămas cu cu vreo 3 m mai scund. Wow, să fi avut 13 – 14 m?! A fost plantat acum 83 de ani împreună cu un prun, un vişin si un piersic. Doar el a primit un nume, doar el s-a acomodat climei şi solului din Bucureşri. Am oare un păr-campion în gradină? După o documentare minuţioasă am obţinut răspunsul la întrebare, am cules o informaţie interesantă şi mi-am făcut un plan de vacanţă.

Lunga vară secetoasă 2022

Puţină istorie

Povestea ne duce cu peste 200 de ani în urmă, pe Dealul Cocoş, Bistriţa-Năsăud, undeva în colţul din nord-estul Transilvaniei. Începând cu Evul Mediu, istoria acestei zone pare să fi trecut prin schimbări importante. Având nevoie de protectie sporită, regatul ungar îşi întăreşte sistemul de apărare şi începe un procesul de colonizare. Flamanzi, valoni, saxoni, bavarezi, cunoscuţi sub numele generic de saşi au fost aduşi înTransilvania. În ciuda colonizării, invaziile repetate slăbesc statul ungar. Urmările au fost devastatoare, dar asta nu a împiedicat expansiunea celor şapte mari oraşe fortificate populate de saşi -Bistritz (Bistriţa), Hermannstadt (Sibiu), Klausenburg (Cluj), Kronstadt (Braşov), Mediasch (Mediaş), Mühlbach (Sebeş) şi Schässburg (Sighişoara) -, de unde şi numele german al Transilvaniei: Siebenburgen.

Moştenirea săsească

Dar să trecem uşor peste istorie, deşi foarte interesantă, pentru a reveni la prezentul atât de interesant şi el. Bistriţa şi împrejurimile merită mai multă atenţie. Oraşul, pentru monumentele de arhitectură, siturile arheologice, bisericile, şcolile şi parcurile sale, iar împrejurimile, pentru peisaje, conace, parcuri dendrologice. O menţiune aparte merită localitatea Unirea şi Dealul Cocoş. Tot despre saşi este vorba, despre spiritul lor practic şi gospodăresc. Aproape 1.000 de peri cu vârste de până la 250 de ani au fost plantaţi pentru a feri gospodăriile oamenilor de mistreţii şi urşii în căutare de hrană. Până acum câţiva ani, perii şi-au îndeplinit menirea nederanjaţi de “grija” oficialităţilor. Încă viguroşi, perii plantaţi de saşi mai dau rod. Sunt soiuri diferite, aproape 20 dintre ele necunoscute astăzi. Nu au avut nevoie de tratamente fitosanitare, nu s-au făcut tăieri. Parcul cu Peri Seculari a devenit un proiect important pentru Organizaţia Lions Bistriţa şi se află acum pe traseul Via Transilvanica. Voluntarii organizaţiei au plantat deja 80 de puieţi din soiuri vechi, au construit punctul de informare Casa lui Mihai şi activitatea va continua până la asigurarea protecţiei complete a parcului.

SOS Parcul perilor seculari

Toate bune şi frumoase, dar proiectul Lions a trezit şi dorinţa de implicare a oficialităţilor. Şi iată că Dealul Cocoş a fost dotat cu două pârtii de ski. Ideea ar fi fost strălucită dacă zona ar fi potrivită. Dealul nu e prea înalt, iar ninsorile nu sunt nici pe departe abundente. Ca dovadă, anul trecut nu s-a schiat deloc şi pe deasupra a avut loc o alunecare de teren care a compromis pârtia cea mare. O investiţie de milioane de euro a fost compromisă. Primarul nu se lasă descurajat şi e dispus să mai pună la bătaie încă 29 mil. de lei pentru o sanie pe şine. O fi bine, o fi rău? Asta hotărăsc bistriţenii. Sper că aceste planuri să rămână într-un perimetru restrâns şi să nu aflăm despre defrişări în zona perilor.

Aşadar, am oare un păr-campion în gradină? Nici pe departe. Dar sunt mândra posesoare a unui păr bătrân cu alura unui domn elegant ajuns la vârsta senectuţii, iar planul pentru vacanţa de vară mă va duce direct la Bistriţa sau voi alege o temă de drumeţie pe Via Transilvanica, prelungită cu 2 km pentru a trece şi prin Bistriţa, prilej ca şi livada cu peri seculari să fie inclusă pe acest traseu.

Vă recomand:

https://timponline.ro/ce-a-distrus-si-ce-ameninta-livada-cu-peri-seculari-de-pe-dealul-cocosului-unica-in-judet-si-chiar-in-romania/

ZBOR DE FLUTURI ÎNGHEȚAT PREȚ DE O UNICĂ SECUNDĂ ÎN INIMA ALBĂ A TIMPULUI (Beverley Nichols)

Era la modă cu vreo 30 ani în urmă, când oferta florăriilor nu era prea variată. A reapărut într-o paletă cromatică splendidă. Ne înveselește casa, biroul, uneori chiar grădina. Și ne calmează câteodată alergiile.

Primul exemplar se pare că a fost importat din Palestina în 1731 de un călugăr din Belgia. În 1739, pepinierul van Kampen din Haarlem a propus 3 forme în catalogul său. In 1875, catalogul Krelage enumera 8 noi forme cu flori mari. Astăzi ne bucurăm de o multitudine de soiuri (https://www.biolib.cz/en/taxon/id39289/ și https://www.cyclamen.org/plant-species-and-descriptions/cultivar-list/).

Numele de ciclamă provine din denumirea antică grecească a plantei, κυκλάμινος (Kyklaminas) derivat din κύκλος (Kyklos), care înseamnă ‘cerc’ sau ‘disc’, referindu-se la tuberculii în formă de disc. Tuberculul poate trăi câteva decenii; unele exemplare au ajuns chiar la 100 ani și încă mai înfloresc.

Aroma de Ciclamă este întâlnită și în parfumuri: Little Black Dress, Armani, Fleur d’Interdit (Givenchy, Atracton Musk, Oui Play Decadent Queen, Kaiak Vital, New West, Tribe, Dunhill Edition, Wish Pure (Chopard), L’Imperatrice (Dolce & Gabbana), Uomo (Moschino), Celebre.

Ghivecele cu ciclame au nevoie de o temperatură de 15-16° C (nu suportă căldura prea mare) și spații ferite de curenți de aer și prea multă umezeală. Înflorirea începe de obicei în octombrie-noiembrie însă la unele exemplare, chiar din septembrie. După înflorire, planta trebuie udată des, dar cu cantități mici de apă, astfel încât tuberculul să rămână uscat, pentru a nu provoca putrezirea bobocilor și a pedunculilor. În mai-august, când radiațiile solare sunt intense, planta are nevoie de umbră. Frunzele ofilite sau îngălbenite se înlătură. Toate părțile plantei sunt toxice, însă bulbii și rizomii au un grad de toxicitate care poate induce intoxicație (vărsături, dureri la nivel gastro-intestinal, diaree, amețeli, crampe) sau chiar comă. Totuși, nu sunt otrăvitoare pentru porci, așa încât ciclama mai era numită și ‘pâine pentru porci’ în Evul Mediu.

Ciclama din apartamentele noastre poate trăi câțiva ani și oferă flori cu 5 petale mari care la bază formează un tub foarte scurt. Coloritul florilor este foarte bogat în nuanțe de roșu, roz, violet și alb, dar există și exemplare rare galbene, poate fi uni sau bicolor. Cromatica florilor contrastează atât de frumos cu frunzele în formă de inimă, de un verde închis, marmorate cu accente albe. Înflorirea se produce în general toamna – iarna, apoi repausul durează aproximativ 3 – 4 luni. Ghivecele se țin cel mai bine între ferestrele duble, unde au lumină suficientă și temperatură constantă și scazută. În perioada de vară se plasează lângă ferestre cu orientare nordică, unde sunt ferite de razele directe ale soarelui. Pentru a înflori în fiecare an, ciclamenul necesită o perioadă de repaus. După trecerea florilor, udatul se reduce treptat până la uscarea frunzelor. În ghiveci rămâne doar tuberculul, care nu se mai udă până la sfârșitul lui iunie, păstrându-se într-un loc răcoros, la umbră. În momentul când de pe tubercul încep să pornească mugurii (sfârșitul verii – începutul toamnei), plantele se scot din ghivece, se curăță de pământ, li se taie rădăcinile putrede și se replantează în pământ nou, în așa fel încât vârful tuberculului să fie deasupra nivelului solului. Ghiveciul se plasează într-un loc luminos, dar ferit de soare puternic. Nu se udă în exces. Nu suportă să rămână închise: trebuie scoase foarte des, pe pervazul ferestrei, fără teama de temperaturi reci sau chiar foarte reci. Cu toate acestea, trebuie mutate atunci când îngheață, deși unele soiuri rezistă până la -10 grade.

Există circa 20 de specii perene, provenind din diferite tipuri de habitat: de la vegetația de pădure din zonele alpine, până la regiunile mediteraneene orientale, Iran și sudul Somaliei. Unele specii, inclusiv ciclamenul alpin, Cyclamen purpurascens, emană un miros plăcut.

Istoria ciclamei pornește din Antichitate când era cunoscută în special în Occident ca puternic purgativ toxic, dar era folosită și ca tratament pentru ulcer gastric și polipi nazali. În scrierile lui Hipocrate, rădăcina plantei este menționată ca remediu în diverse afecțiuni uterine, având efect emenagog. De asemenea, era indicată în flatulență și rinosinuzite. Este cunoscut faptul că tuberculul de ciclamă are acțiune purgativă drastică, însă, din cauza toxicității ridicate, nu este folosit în acest scop. În prezent, extractul obținut din organul subteran de ciclamen intră în compoziția a două produse farmaceutice cu administrare nazală, recomandate în tratamentul și ameliorarea simptomatologiei afecțiunilor cavităților nazale (rinosinuzite microbiene sau alergice). A fost demonstrată clinic eficiența și siguranța terapeutică a extractelor de ciclamen și a unei combinații de antibiotice sistemice cu cele două forme farmaceutice menționate anterior. De asemenea, partea subterană a speciei, proaspăt recoltată toamna, este un remediu homeopat valoros, recomandată în migrene, în special cele din sindromul premenstrual, în afecțiuni oculare și ale coloanei vertebrale, și pentru ameliorarea tulburărilor digestive. Alte specii au potențial fitoterapeutic. Astfel, Cyclamen hederifolium a dovedit proprietăți bacteriostatice asupra stafilococului auriu. În tuberculii speciei Cyclamen repandum au fost decelate saponozide triterpenice antiinflamatoare. Este posibil ca și celelalte specii ale genului, inclusiv Cyclamen europaeum, să posede astfel de proprietăți, însă sunt necesare studii suplimentare fitochimice și farmacologice.

Romanii i-au apreciat parfumul, iar călugării și membrii ordinelor religioase i-au asigurat prezența pe insulele grecești Rodos, Karpathos și Creta, dar și în nordul Africii, Algeria, Tunisia, pe lângă mănăstiri și cimitire. A fost cultivat în grădinile Reginei Elisabeta I a Angliei. În 1905, regina Alexandra a Danemarcei a declarat război pălăriilor cu pene, găsind prea crudă sacrificarea păsărilor inocente și a preferat floarea gingașă.

Simbolizează sentimente puternice, intense, sincere și îndelungate. În limbajul florilor, a oferi cuiva o floare de cyclamen exprimă iubire profundă, afecțiune sinceră, atenție, tandrețe, devotament, empatie. În codul iubirii, ciclamenul simbolizează durata și sinceritatea sentimentelor, subtil și tăcut. Deosebit de strălucitoare și plăcută de privit, această floare subliniază aspectul sublim al persoanei iubite. Ciclama albă simbolizează puritatea, inocența, perfecțiunea, eleganța și este asociată Fecioarei Maria. Floarea roz este simbolul feminității și spontaneității. Movul sugerează creativitate, mister, grație și farmec și este cadoul perfect pentru cei care fac schimbări importante în viață. Petalele roșii reprezintă dorința și seducția. La începutul secolului al XVI-lea, Leonardo Da Vinci a acoperit marginile manuscrisurilor sale cu cyclamen și spunea adesea că această floare este una dintre creațiile perfecte ale naturii. Alături de trandafiri și garoafe, cyclama a fost exportată până în Japonia, unde este considerată floarea sacră a dragostei, dar a căpătat și o altă semnificație, simbolizând modernitate datorită originii sale vestice. Biserica Catolică a văzut-o ca fiind simbolul inimii Mariei care sângerează pe Pământ, iar acest simbolism a fost preluat de pictorii flamanzi. În calendarul republican, creat in timpul Revolutiei Franceze, ciclamul era numele atribuit celei de-a 28-a zile de Pluviose (luna ploii, a cincea luna din an). A fost floarea națională a Israelului până în 2013 și este floarea naționala a Ciprului.

Ciclama, Floarea nationala a Ciprului — Ciclama este floarea națională a Ciprului

In secolul al XVI-lea, exista o superstiție conform căreia, femeia insărcinată care pășea peste o ciclamă risca să piardă sarcina. Pe de altă parte, unii cred că femeia care poartă un colier din ciclame va avea parte de o naștere ușoară. În credința populară, ciclama este utilă bărbaților cu chelie.

O legendă din Israel spune că Regele Solomon căuta modelul perfect pentru coroana sa. Însă toate florile din flora locală aveau imperfecțiuni sau păreau arogante. La întoarcerea spre Ierusalim, a zărit câteva flori modeste sub niște pietre. Era exact ceea ce căuta: o floare cu trăsăturile unui bun conducător: înțelepciune și modestie. Coroana sa de aur a fost îmbogățită cu bijuterii în formă de ciclamă și a purtat-o timp de 40 ani. La moartea sa, florile și-au plecat cu tristețe capul, de aceea ciclama de astăzi are vârful tulpinii ușor aplecat. În onoarea sa, floarea de ciclamă este cunoscută astăzi în Israel ca Netzer Shlomo (Coroana Regelui Solomon).

http://hebrewsongs.com/?song=rakefet

O altă legendă a Israelului spune că la început, toate florile de ciclamă erau albe. Stăpânul Pădurilor a vizitat Israelul cu intenția de a sădi plante peste tot. La sfârșit, un deal i s-a plâns că a fost uitat și a rămas fără vegetație. Stăpânul Pădurilor a întrebat florile dacă ar vrea să se mute pentru a decora și dealul sterp. Toate au refuzat, cu excepția ciclamei. Stăpânul Pădurilor a sărutat-o, iar floarea albă, s-a îmbujorat de emoție și a devenit roz și magenta.

Ciclama a fost introdusă pentru prima oară în China în 1920. Scriitorul chinez Zhou Shoujuan a fost primul care a observat asemănarea cu urechile întoarse ale unui iepure. O poveste chinezească spune ca Chang’e furase elixirul vieții veșnice de la soțul său, apoi a devenit Zeița Lunii, iar iepurele de jad a fost însoțitor. Într-o zi, Iepurele de jad s-a dus să se joace în gradină, unde a întâlnit un grădinar căruia i-a dăruit o sămâmță din urechea sa. Din sămânță a răsărit floarea de ciclamă care este numită în orient și ‘floarea urechi-de-iepure’.

Revenind la lucruri serioase, ciclama sălbatică este specie în pericol în unele țări. Modelul frunzei este unic, așa încât nu există două plante care să ofere același model alb-argintiu. Atenție la câini și pisici: ciclama este foarte toxică!

11 – BLESTEM SAU BINECUVÂNTARE pentru “CLUJANA”?

La ȋnceput a fost “Fabrica de Piele Fraţii Renner & Co”.

Apoi i-au zis “Dermata”.

Mai tȃrziu au redenumit-o “Fabrica de ȋncălţăminte Janos Herbak”.

Apoi a fost “Fabrica de Pielărie și Încălţăminte Cluj”.

Apoi, “Clujana”.

În final, după 111 ani, “SC Clujana SA” și-a oprit activitatea și nu au fost identificate ȋncă soluţii pentru relansarea activităţii. Numărul 11 pare să influenţeze evoluţia fabricii (ȋnfiinţată ȋn 1911, funcţionează 111 ani, activitatea este oprită ȋn a XI-a lună a acestui an).

În 1911, Johann Renner, de origine germană, împreună cu soţia şi cei 10 copii, a creat „Fabrica de Piele Fraţii Renner & Co”, unde lucrau 500 de clujeni. După Primul Război Mondial, fabrica a devenit societate pe acţiuni, și-a schimbat numele ȋn “Dermata” și toată elita clujeană a devenit acţionară”, povestea Zsuzsanna Renner, nora sa. În 1948, familia Renner a pierdut toate proprietăţile, mulţi membri ai familiei au fost deportaţi ȋn Rusia, iar fabrica a fost rebotezată “Fabrica de Încălţăminte Janos Herbak”. Noul nume a fost decis ȋn semn de recunoștinţă faţă de Herbak, un muncitor maghiar al fabricii, activitist comunist, ilegalist. A murit ȋn urma cutremurului din 1940, ȋn timp ce era ȋnchis la Doftana. Ca o ironie a sorţii, fabrica a ȋnflorit ȋn această perioadă și a ajuns la 10,000 angajaţi, producȃnd mai ales pentru URSS și China. “Fabrica de Pielărie și Încălţăminte Cluj” era un adevărat combinat și deţinea secţii de tăbăcărie, de articole din cauciuc, de tălpi și ȋncălţăminte, articole din cauciuc unde se făceau tocuri și calapoade și beneficia de o linie de cale ferată dedicată care intra ȋn fabrică pentru a aduce materii prime și a prelua cutiile cu pantofi, fiind cea mai mare de acest tip din estul Europei. După 1990, activitatea a scăzut constant și au ȋnceput disponibilizările. A fost chiar ȋnchisă timp de 5 ani, apoi a fost preluată de Consiliul Judeţean. Cea mai mare parte a proprietăţii a fost vȃndută, fabrica funcţionȃnd doar ȋntr-o parte a unei clădiri, cu puţin peste 300 angajaţi și cȃteva magazine de prezentare (ȋn Cluj, București, Satu Mare, Reghin). Trei foști directori au scos bani din casieria fabricii fără să ȋi mai returneze, iar unul dintre ei a fost găsit mort ȋn mașina personală. În 2011, pentru a celebra un secol de existenţă, fabrica a scos o ediţie limitată de ghete.

După Revoluţie, fiul și nora lui Renner au ȋnceput o luptă de lungă durată pentru recuperarea proprietăţilor familiei. Totuși, vila Renner din centrul Clujului a fost scoasă la vȃnzare ȋn 2020 pentru 1.2 mil EUR.

– Despre celebrele ghete galbene, bocancii de Clujana, se spunea că nu se rup nici după trei luni de marș, ca atare, 90% din producţie era destinată exportului. Pentru testarea rezistenţei, s-au produs doar cȃteva perechi la ȋnceput, care au fost purtate de angajaţi, apoi s-a trecut la producţia ȋn serie mare.

– Pe vremea cȃnd se numea “Fabrica de Încălţăminte Herbak”, combinatul avea pȃnă și o sală de sport.

– Astăzi, ȋn fabrică ȋncă mai funcţionează o mașină de tălpuit, produsă ȋn 1966 ȋn fosta Cehoslovacie.

– Sloganul Clujana: “Îţi cunoaștem pașii. Știm cum păşești cȃnd te grăbești, cȃnd te plimbi, cȃnd alergi, când te joci. Știm toate ăstea pentru că ȋntreaga noastră istorie e dedicată găsirii celui mai confortabil pas. Păşește sănătos, alături de Clujana!”

– “Turnul cu pantof” aflat ȋn incinta fabricii a fost unul dintre simbolurile Clujului. În prezent, turnul de apă pe care este montat este aproape o ruină și va fi probabil demolat.

Home

PE URMELE OTOMANILOR ȘI GANGSTERILOR AMERICANI

“Cetatea din zahăr candel. Bastioanele din doboș tort. Turnurile și crenelurile din grilias. Șanțurile de apărare din cozonac cu nuci. Câmpia din pișcoturi. Copacii și iarba din fistic. Creștinii din bezele. Turcii și arapii din ciocolată. Turbanele din frișcă. Fesurile din jeleuri.“

Pare o rețetă de cofetărie? Nu este. Este descrierea unui oraș din România, într-o manieră la care nu s-a gândit nicio agenție de turism până acum.

“Într-adevăr, o mică Vienă. Și scorțoșenia, și sobrietatea, și senzația de conglomerat străbătut de un curent electric, de amalgam de limbi și accente, de competențe și incompetențe.” De la bastioanele vechii cetăți la titlul de Capitală Europeană a Culturii 2023 nu e decât un amplu salt peste timp. Mircea Nedelciu, Adriana Babeți și Mircea Mihăieș au ales extrem de inspirat Timișoara ca punct de simetrie pentru aventurosul Chicago. Romanul trebuie citit neapărat. Este un savuros amestec de policier și aventuri, dragoste și răzbunare, călătorii și interese comerciale, pornind de la povestea reală a Anei Cumpănaș, cea care a ajutat FBI la prinderea gangsterului american John Dillinger. O poveste tricotată la 6 mâini, de trei autori care au reușit să compună o mică bombă istorică ce frizează senzaționalul. Dar la fel de surprinzătoare este și Timișoara cea revendicată de otomani, habsburgi, haiduci transilvăneni.

Cetatea medievală s-a transformat într-o perlă imperială, apoi într-o așezare modernă. Pe când era oraș turcesc, nordul Timișoarei era apărat de două porți: Poarta Cocoșului și Poarta Fosforosa/ Forforosa (de lumină). În 1716, turcii s-au predat, dar fortăreața a fost preluată și folosită timp de 20 ani ca loc de rugăciune pentru comunitățile evreiești sefarde și aschenaze din oraș. Apoi, poarta a fost demolată și, din cărămizile ei, a fost construită casa prințului Eugeniu de Savoya. Astăzi, imobilul are un etaj, acoperiș de țiglă și o curte interioară. La parter, se află două magazine, iar la etaj, locuințe. O puteți vedea dacă faceți o plimbare prin cartierul Mehala (str Eugeniu de Savoya, nr 24 – colț cu Lenau).

Odată cu construcția cetății stelate de către habsburgi, au dispărut aproape toate urmele prezenței otomane în zonă, însă săpăturile din ultimii ani au descoperit o baie turcească și o moschee.

Așezarea a avut parte de multe nume și organizări: castrul Tymes, capitala regatului ungar, vilayet otoman, capitală a Banatului, oraș liber regesc (sub impăratul Iosif al II-lea), capitală de județ, Capitala Culturală a Europei. Aici a fost atestată cea mai veche fabrică de bere de pe teritoriul României (1718). Timișoara a fost primul oraș al monarhiei care a beneficiat de iluminat stradal pe gaz (1760), în care a funcționat primul serviciu telegrafic (1854) și de telefonie din țară (1881), prima stație de salvare din România și Ungaria (1886). A fost primul oraș din Europa continentală cu străzi iluminate electric (1884) și asfaltate (1895). Și tot aici, în singurul oraș european cu trei teatre de stat în română, maghiară și germană (1953), a circulat primul tramvai electric din România (1899).

Cine pornește la pas prin Timișoara de astăzi, nu va regreta. De la grădinile delicioase la străzile cu parfum arhaic, de la clădirile uluitoare la parcuri, totul impresionează și atrage. Luați și cartea cu voi.

.Cine cucerește Buda, stăpânește o cetate. Cine cucerește Timișoara, stăpânește o țară’ (bei otomani de Dunăre)

Timisoara - castelul si cetatea asa cum apar intr-o litografie din perioada turceasca

Timisoara - str. Eugeniu de Savoya, nr 24

Femeia in Rosu, Mircea Nedelciu, Adriana Babeti, Mircea Mihaies

surse foto:

http://art-historia.blogspot.com/2010/04/timisoara-otomana_23.html

http://art-historia.blogspot.com/2010/11/timisoara-austriaca.html

https://commons.wikimedia.org/

30 Martie – Ziua Nationala a Brandusei

Delicatele branduse au legende mai putin cunoscute: se spune ca ar fi fost doua surori gemene frumoase, alungate din casa de mama vitrega, una primavara devreme, alta toamna tarziu si preschimbate apoi de Dumnezeu in flori. Cele doua surori ar fi umblat mult prin padure, plangand si jelind, pana cand toamna le-a auzit si le-a transformat in flori. Una avea sa infloreasca primavara, cealalta, toamna. De atunci se cauta mereu, dar nu se intalnesc niciodata.

O alta legenda spune ca Brandusa era fata cea mica a imparatului Florilor, pe vremea cand un zmeu ameninta imparatia, cerand jertfa barbateasca in fiecare an. Dupa ce Brandusa s-a casatorit cu un print, zmeul l-a rapit si l-a dus la castelul lui. Fata a pornit singura in cautarea zmeului si l-a provocat la duel, biruind dupa 7 zile si 7 nopti. De atunci, numele Brandusa sugereaza putere si curaj, pasiune, loialitate si puterea de a face orice pentru a-si atinge scopurile.

Ultima legenda spune ca Brandusa era o fata de la palat, frumoasa cum nu se mai vazuse, buna la suflet si harnica foc. Aceasta salva animalele din padurea apropiata, prinse în capcanele vanatorilor si le ingrijea pana se faceau bine. Intr-o zi, fermecata de frumusetea naturii renascute s-a ratacit, nu a mai gasit drumul si noaptea tarziu a cazut intr-o prapastie si a murit. A fost gasita dimineata de animalele padurii, care de atunci o jelesc in fiecare primavara, iar lacrimile lor se transforma in branduse care impanzesc padurile, campurile si vaile luminoase.

Brandusele de primavara sunt inrudite cu ghiocelul si isi fac aparitia imediat dupa acesta. Sunt flori de camp ce pot fi plantate cu usurinta si in gradini sau ghivece. Perioada de plantare a bulbilor este octombrie-noiembrie, cu cateva saptamani inaintea primului inghet. Sunt flori foarte rezistente si deloc pretentioase. Necesita udare doar in perioadele foarte secetoase. Brandusa de munte este o planta perena cu originea in Europa si Asia. Ca si ghiocelul, scoate capul din zapada in lunile friguroase si infloreste pana in luna mai, dar si toamna tarziu. Floarea de culoare mov, violet, galbena, portocalie sau albǎ se gaseste în grupuri mari si dese in zona paduroasa, prin pasuni sau locuri ierboase. In Romania, cele mai intalnite sunt brandusele lila.

RÂUL CEL TĂCUT

Nu ştiu dacă există vreun bucureştean romantic care să caute pe malul Dâmboviţei un loc unde să viseze. Sau vreun bucureştean amator de plimbări care să pornească la pas pe malul apei. Râul acesta trece tăcut prin oraş; nu ne uimeşte, nu ne atrage, nu ne inspiră. în drumurile noastre zilnice cei mai mulţi dintre noi nici nu-l vedem. în goana noastra citadină poate-i aruncăm în fugă doar o privire cu coada ochiului.

Şi totuşi, e nedrept. Dâmboviţa are atâtea secrete si chiar farmec. De la izvoare şi până când se pierde în apele Argeşului, Dâmboviţa se dovedeşte a fi un râu cu multe feţe: uneori năvalnic, alteori domol. Când aleargă iute printre pereţi de stâncă înalti de până la 120 de metri, când se scurge somnolent printre livezi şi pajisti. Nu este un râu navigabil, dar pasionaţii vâslelor pot să facă coborâri rapide printre Cheile Mari ale Dâmboviţei, iar cei mai puţin curajosi pot să vâslească zeci de km într-un ritm relaxat de vacanţă până la intrarea în Bucureşti.

Dar să începem cu începutul.

Pornind tăcută din munţii Făgăraş (Curmătura), de la aproape 2.000 m altitudine, Dâmboviţa curge liniştită preţ de 286 km, traversează Bucureştiul ca o diagonală de 22 km şi se varsă în Argeş. Numele este de origine slavă şi înseamnă “stejar”. Cândva, demult, a avut norocul să se strecoare prin pădurile de stejar din câmpiile Valahiei (azi, Câmpia Română). Cândva, demult, a avut şi doi afluenţi, chiar aici, în mijlocul Bucureştiului: Dâmbovicioara, care curgea prin zona cunoscută astăzi ca Sfinţii Voievozi şi Bucureştioara, care izvora dintr-o baltă situată pe terenul unde acum se află Grădina Icoanei.

Râuleţul şi cele două pârâiaşe şi-au făcut datoria. Au furnizat apă potabilă, dar au produs şi pagube. Mai mult chiar, Dâmboviţa şi Colentina au declanşat de-a lungul timpului un proces important de eroziune, ceea ce a dus la formarea unor dealuri. Da, Bucureştiul, ca şi Roma s-a dezvoltat pe 7 dealuri. Din cauza inundatiilor frecvente, în 1934 s-a luat decizia acoperirii cursului de apă cu planşee de beton. Şi aşa a rămas încarcerată până când Ceauşescu a decis să-şi pună în aplicare proiectele. Odată cu construirea Lacului Morii şi a metroului a început şi marea schimbare la faţă a albiei râului. Dar şi alte necazuri pe şantierele deschise pe cursul apei. Circula pe atunci o glumă care ne face şi acum piele de găină când din plafonul peronului de la Unirea curge apa ca o cascadă:

– Unde se varsă Dunărea?

– În Marea Neagră!

– Și unde se varsă Dâmbovița?

– În metrou!

In cele din urmă, lucrările s-au finalizat si peisajul s-a schimbat. Acum, râul curge la vedere, se strecoare pe sub 13 poduri şi 5 pasarele pietonale, se ascunde în subteran, de unde îşi continuă drumul alături de tuneluri rutiere sau magistrale de metrou. O încrengătură interesantă de trasee se află sub platoul Pieţii Unirii unde se întretaie: pasajul rutier (la 5 m adâncime, Magistrala 1, la 8 m sub platforma carosabilă de suprafaţă, două casete (prin una curge Dâmboviţa la 12 m şi alta de rezervă) şi Magistrala 2 construită la o adâncime de 25 de metri.

Ziceam că râul nu îţi oferă peisaje pitoreşti, frumuseţi fotografice. Poţi spune că este un râu fad. După ce afli secretele din adâncuri îţi mai schimbi părerea. Paralel cu albia de suprafaţa a Dâmboviţei, dar în subteran, curge în întuneric un alt râu. Este o construcţie inginerească proiectată să colecteze apele menajere şi pluviale într-un şuvoi cu o lungime de 18 km. Acolo, în subteran, lucrează scafandri, şi mineri, şi alpinişti, dar şi salvatori. Caseta are un grad de siguranţă apropiat celui de la Centrala Nucleară de la Cernavoadă. S-a asigurat rezistenţa la un cutremur de 8 grade pe scara Richter.

In anii ‘80, visul de a transforma capitala în port la Dunare a fost întrerupt. Canalul de conectare al Dâmboviţei cu râul Argeş şi apoi cu Dunărea nu s-a mai construit. Râul continuă să curgă pe sub luciul ce pare nemişcat doar pe traseul vechi, printre malurile betonate, pe sub poduri şi pe sub Piaţa Unirii, printre blocuri noi şi monumente de arhitectură, pe lângă Operă, dar şi pe lângă Biblioteca Natională, Operată, clădiri istorice, biserici şi mânăstiri.

Cursul Dâmboviţei prin oraş poate să fie o ţintă turistică care să vă reţină în Bucureşti 3 – 4 zile. Nu ştiu dacă marii noştri poeţi au dedicat poeme Dâmboviţei, dar un vers celebru din folclorul local cules de poetul austriac Enrich Winterhalder (sec. 19) ne asigură ca Bucureştiul chiar are efecte magice:

„Dâmboviţa, undă dulce,
Undă cu cerescul dar,
Cine te-a gustat vreodată
Va să plece în zadar
Dâmboviţa, apă dulce,
Cine o bea, nu se mai duce!”

Aşadar, alegeţi trotuarul îngust care însoţeşte cursul apei şi porniţi la pas prin Bucureşti.

TURCOAZ

Nu știu dacă în România sau în altă parte a lumii se practică turismul cromoterapeutic. Nu mă refer la spa-urile și hotelurile dotate cu cabine de duș emoționale, ci la destinații turistice colorate. Asemenea locuri există în toată lumea: munți colorați, plaje, rezervații naturale, cartiere, recifuri de corali care oferă imagini parcă desprinse dintr-o pictură.

Nici noi nu ducem lipsă de asemenea zone care par ireale. Am avut norocul să ajung într-un asemenea loc. Un crâmpei de natură cât se poate de real, ascuns într-o zonă de o sălbăticie impresionantă: Lacul Ochiul Beiului. Aflat în județul Caraș-Severin, în Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița, la o altitudine de 310 m, lacul de formă ovală seamănă cu un ochi cu diametrul de circa 20 metri. Nu este prea adânc (aprox. 3.5 m), iar culoarea turcoaz te hipnotizează. Prin luciul de cristal se văd păstrăvii înotând domol. Zona este populată de păsări, unele chiar migratoare, care datorită temperaturii apei din timpul iernii (4 – 8 grade Celsius), rămân să ierneze pe malul lacului pentru că apa nu îngheață niciodată.

Cred că este locul unde ar trebui să vă refugiați, vara sau iarna dacă vă simțiți obosiți, deprimați, cu sănătatea slăbită. Ovalul verde – albăstrui este înconjurat de o pădure de poveste. Pe malul apei veți simți imediat efectul calmant, relaxant.

Te desprinzi cu greu de atmosfera de basm alimentată nu doar de apa de culoarea turcoazului cu reflexe rozalii, dar și de legenda nefericitului bei (titlu nobiliar în Imperiul Otoman). Tânărul turc, îndrăgostit de fiica unui păstor localnic, a trăit o experiență tragică în acele locuri. Povestea de dragoste dintre cei doi tineri nu a fost pe placul tatălui, un mare conducător în acele vremuri care a dat ordin ca fata să fie omorâtă. De durere, fiul beiului s-a refugiat în pădure. Ochii albaștri ai tânărului îndrăgostit au vărsat atât de multe lacrimi, încât au dat naștere lacului.

Acesta este unul dintre cele mai căutate obiective turistice din zonă. Lacul alimentat de un izvor carstic, Valea Nerei, cascadele de o frumusețe rară sunt doar câteva dintre locurile care vor alunga orice gând cauzator de stres sau depresie.

Ochiul de apă de un turcoaz proaspăt și vibrant declanșează doar bucurie celor care se decid să facă această drumeție. Ar fi de neiertat să pierzi o asemenea ocazie. Asigură-te doar că porți o pereche de ghete potrivite unui drum de dificultate medie de-a lungul Nerei și prin pădure.

VULTURUL ILIE

Ilie era bărbos. Un vultur bărbos. Și nu unul oarecare, ci un zăgan serios, cu tabieturi.

Se pare că apăruse în zona gării din Buzău, prin anii ’20-’30. Cei care l-au cunoscut spuneau că era un vultur zăgan, o pasăre impunătoare, dar prietenoasă, o specie foarte rară chiar şi în vremea aceea. Oamenii povesteau că îl adusese un negustor la hangiul din spatele gării, când era încă pui și nu putea să zboare. A crescut alături de orătăniile hangiului, cu care se înțelegea tare bine, dar nu îi plăceau deloc câinii. Îi plăcea să se plimbe prin oraș, printre oameni, dar îl necăjeau rău ciorile. Îi plăcea să stea pe lângă oameni, dar nu putea suferi cățeii simandicoși, cu hăinuțe fițoase.

Zice-se că ar fi fost împușcat în 1942 de un soldat neamț. Acesta se plimba prin oraș cu câinele său lup, câinele s-a repezit la Ilie, vulturul s-a apărat și i-a spart câinelui țeasta cu ciocul, iar soldatul l-a împușcat. A fost înmormântat în cimitirul Dumbrava, plâns de toată lumea, copii și adulți deopotrivă. Mormântul vulturului ar fi dispărut după extinderea cimitirului, dar povestea sa este înscrisă pe o placă montată pe zidul gării.

Ilie a rămas un fel de mascotă a orașului. Fabrica de Bere din Buzău a purtat numele “Vulturul” și a produs marca Vultur Lager, logo-ul fiind un zăgan (fabrica a fost cumpărată în 1996 și a primit un nou brand). Povestea lui Ilie este menționată în volumul “Consemnări publicistice” al lui Viorel Frîncu și în “Ultimul Zăgan”, de Bucur Chiriac.

“Mai de mult, într-o câmpie/ printre alte zburătoare,/ un vultur fără de seamăn,/ care se numea Ilie,/ viețuia în bună pace/ în natalul meu Buzău,/ nu a fost un oarecare,/ ci o pavăză în zare,/ ba chiar “pasăre-erou”./ N-auzisem pe la școală/ despre vulturii zăgani,/ dar știam că neamu-i mândru,/ era “rege”-ntre vultani./ Neam ce se stingea alene/ de vechime și urât:/ toți înalți, golași la gât/ și pe cap cu multe pene/ două ciufuri mari sub cioc/ și stufoase ca o iarbă/ de-i priveai,/ păreau ca poartă/ o invidiată barbă.” (fragment din “Ultimul zăgan”, Bucur Chiriac)

Zăganul (Gypaetus barbatus) este o specie declarată dispărută în România. Se numește “vultur cu barbă” datorită celor două smocuri de pene de la baza ciocului. Vânătorii din Mehedinți au semnalat totuși prezența zăganului în zona peșterii Topolnița, în 2009. În prezent, zăganii mai trăiesc în Pirinei, Alpi, Caucaz, Pamir, insula Creta, Tibet, Himalaia și câteva zone din Africa.

surse foto:

https://newstrack.ro/povestea-prea-putin-stiuta-a-vulturului-ilie-inmormantat-cu-lung-alai-si-jale-mare-in-cimitirul-dumbrava-din-buzau/

Ilie, vulturul de legendă al Buzăului