ELENA BACALOGLU: FRUMUSEȚE, JURNALISM ȘI FASCISM ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ

Una dintre cele două femei care au condus grupări extremiste, de inspirație fascistă, în perioada interbelică a fost româncă. Cealaltă, Rotha Lintorn-Orman, era britanică. Elena Bacaloglu a fost o jurnalistă cunoscută inițial pentru bărbații cărora le-a stârnit interesul.

• EDUCAȚIE

Născută pe 18 decembrie 1878, la București, Elena a avut trei frați: Constantin (cu 7 ani mai mare, medic la Iași), Victor (cu 6 ani mai mare, inginer, scriitor si jurnalist), Gheorghe/ George (ofițer de artilerie) și Alexandru (avocat). A urmat Facultatea de Litere a Universității din București, apoi College de France. A fost interesată mai ales de cultura franceză, istoria artei și filozofie. La Paris a fost însoțită de fratele cel mare.

• CĂSĂTORII

Acolo și-a cunoscut cel de-al doilea soț. Totuși, s-a căsătorit în 1897, la doar 19 ani, cu Radu D Rosetti (avocat, poet, dramaturg, epigramist, nepot al lui Titu Maiorescu și apropiat al lui I.L. Caragiale). Au avut o căsnicie de foarte scurtă durată, divorțând după doar un an. Ea a fost cea care s-a îndrăgostit nebunește și, deși părinții au fost destul de reticenți, ea i-a convins sa îi accepte relația. Din mariajul cu Rosetti, a rezultat o fiică. Nemulțumit de situația sa financiară și fără speranțe în viitorul apropiat, Rosetti și-a părăsit fiica și soția. Elena a încercat să se sinucidă împușcându-se în piept, dar a fost salvată.

După patru ani, Elena i-a stârnit interesul lui Ovid Densușianu, însă nici mariajul cu poetul nu avea să fie unul definitiv. Elenei i-a folosit însă pentru a pătrunde în elita familiilor românești interbelice. Istoricul Lucian Nastasă îi descrie ca pe o uniune ciudată: “Elena era extrem de frumoasă; Ovidiu, mult mai puțin educat decât soția sa, era și scurt și moale”.

• COPII

Au avut un fiu, Ovid Jr (sau Ovid O. Densusianu), născut în 1904. A fost educat în România și Italia, devenind profesor și ofițer de presă la ministerul de interne, în timp ce sora sa a avut o slujbă guvernamentală. A aderat la ideologia fascistă a mamei, a fost redactor la ziarul Gărzii de Fier Porunca Vremii, a tradus eseurile politice ale lui Mussolini și Antonio Beltramelli și a făcut campanie în sprijinul Italiei în timpul războiului etiopian. În mai 1936, a sprijinit înființarea rețelei locale de Comitete de Acțiune Fascistă (CAUR).

​Elena s-a despărțit de Densușianu, divorțând de el în 1904, curând după nașterea băiețelului. După divorț, s-a mutat în Italia, unde a scris pentru Il Giornale d’Italia, Madame și pentru revista politică “L’Idea Nazionale”. În 1908, a avut o scurta aventură cu poetul-dramaturg Salvatore Di Giacomo, a cărui “Assunta Spina” a tradus-o pentru “Convorbiri Critice”, în 1909. Apoi, s-a căsătorit, a treia oară, cu un italian – nu există informații despre durata celei de-a treia relații.

În România a fost muza lui Arghezi, care i-a dedicat poezia “Litanie de logodnă”. Scrisă în perioada în care era îndrăgostit de ea, este reflecția pasiunii și sentimentelor poetului pentru năbădăioasa jurnalistă.

“În părul tău se-adună
Mirosul de gutuie, de nucă și alună.

Și știu un loc
Unde-a crescut, pesemne, busuioc.

Brațele albe când le dai pe spate
Se dezvelesc de fildeș din umere la coate.

Când mi te duc cuprinsă-ncet pe prund
Se zbate-n palmă șoldul tău rotund.

Miroase-a frunze de mușcată
La subsuara ta uscată.

Și uneori spinarea îți miroase
Amestecat: porumb și chiparoase.

Și ceafa are câte un
Gust de smirnă și tutun.”

• ACTIVITATE POLITICĂ

În Italia, Elena Bacaloglu a devenit o susținătoare entuziastă a fascismului care tocmai lua naștere și a lui Mussolini.

A revenit în România la 43 ani, în 1921, perioadă delicată și pentru țara noastră, pentru a pune bazele Mișcării Naționale Fasciste Italo-Române. Gruparea ei nu a adunat niciodată nici măcar 100 membri, însă, având ca obiectiv declarat consolidarea rădăcinilor comune celor două culturi, română și italiană, și-a propus impunerea unui model ideologic similar cu fascismul italian. Doi ani mai târziu, gruparea ei avea să fuzioneze cu un alt partid (altfel risca să fie scoasă în afara legii), pentru a forma Fascia Națională Româna. Deși a avut o poziție de conducere și în nou formatul partid datorită contactelor pe care le avea în Italia, nu a obținut succesul scontat.

Dacă primul partid a apărut la Cluj, Fascia se formase în jurul unui grup anticomunist din universitatea capitalei culturale a Moldovei, Iași, unde era fratele Elenei. Pe baza programului Fasciei, membrii solicitau revendicări sociale pentru muncitori, proclamau agricultura ca prioritară și pregăteau pedepse grozave străinilor, corupților și celor care delapidau. Nici această mișcare nu a reușit să strângă mai mult de 1500 membri, așa încât a rămas în istorie fără vreo importanță politică specială.

• ACTIVITATE LITERARĂ

A tradus în limba română eseurile lui Mussolini și ale lui Antonio Beltramelli. Dintre titlurile operelor semnate de ea, menționam: “Despre simbolism și Maeterlinck” (București, 1903), “În luptă” (vol. I, București, 1906), “ Două forțe” (vol II, București, 1908), “Naples et son plus grand poete” (Neapole, 1911), “Bianca Milesi e Giorgio Asachi” (Roma, 1912), “Preuves d’amour” (prefață de Helene Vacaresco, București, 1914), “Per la Grande Rumania” (București, 1915), “Movimento nazionale fascista italo-rumeno” (Milano, 1923).

Volumul “În luptă“ a fost prezentat Academiei Române pentru premiul literar al anului, însă propunerea a fost respinsă cu obiecții privind tehnica chinuită a autoarei și precara cunoaștere a limbii române.

A tradus “Robia Peleșului”, de Carmen Sylva (București, 1897).

A murit în 1947 (sau 1949), la București și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu.

• Prefața romanului “În luptă”:

Tuturor

După lucrarea de față va urma, a treia și ultima parte a concepției mele.

Întârzierea, acestui al doilea volum — s-a datorit greutăților vieții.

Această întârziere, nu mi-a dăunat însă. Dimpotrivă. Au venit evenimente — și-n timpul din urmă, lucrări de seamă — care mi-au îndrituit prevederile și mi-au dat prilejul să mă încredințez că am cugetat prin mine însumi, atunci, când sinteza îndreptată de experiență, a fost așà de nimerit condusă de intuiția mea personală.

De aceea și psichologia — care e știința cea mai necunoscută și a cărei analisă e ideală — fiind și cea mai reală dintre științe, mă atrage așà de mult, cu naturalismul și idealismul ei îmbinat.

Astfel, de la început prin caracterul vag al ideii, am îmbrățișat punctele principale din omenire, împrejurul cărora s-au adunat forțele de care dispuneam.

Și cu toate, că, am bănuit că forma în care am înfățișat primul meu roman nu va fi aceea care va place — totuși, am voit s-o dau astfel.

N-am fost, nici mirată, când părerea unora – chiar a acelora care m-au judecat în bine – a fost făcută sub impresiuni altele, decât cele pe care adevăratul critic, le va putea culege și adânci, când se va găsi în fața celor trei volume.

Nu vreau să zic, prin aceasta, că, idealul meu de artă a fost sau va fi atins cu aceste lucrări mai de seamă — din activitatea mea literară de pân’ acum.

Ar fi o credință falșă și răuvoitoare încrederei în mine și care singura mă călăuzește. Știu, că drumul e încă lung…Desăvârșirea în artă, e tot așà de grea ca și transpunerea ritmului artistic în vieață, prin sufletul aceluia care prinde în el.

Dar, am convingerea că pe calea bună.

Am aceeaș convingere care m-a condus în vieată. Aceeaș putere care, dacă, în parte am moștenit-o, de la tatăl meu – pornește și mai mult de la acele idei-forțe, care în forma vieții mele de pân-acum au fost înfrânte, dar, în fond sau întărit mai mult. Prin ele, trăind o manifestare de vieață conștientă, puterea mea mi poate fi oarbă și dacă revoluționează, dar și întremează. Tot prin ele, dacă m-am văzut uneori învinsă, de cele mai multe ori, nu m-am simțit astfel.

Iar azi — întrebându-mă, ce suferință mi-ar mai puteà dà, oamenii, pe care să n-o cunosc — mi se pare că numai mi-e frică de nimic și nimeni.

Această impresie am primit-o mai lămurită decât oricând în vara anului acesta, la Nămădești, unde am scris o mare parte din lucrarea de față.

Și, cu sentimentul libertății, mi-am lăsat sufletul să vorbească.

Tot prin el, grăește azi, și recunoștința mea, către aceia cari m-au ajutat să mă regăsesc — și care prin contrast sau asemănare mi-au afirmat propria mea personalitate.

În primul rând, însă, mulțumesc Domnișoarei Elena Văcărescu, a cărei prietenie am prețuit-o după roadele care a dat, căci, cu darul sufletului ei nobil a știut — și mă servesc de cuvintele lui Ibsen: «să-mi inspire curajul de-ami realizà propria mea credință».

Iar în dedicația «tuturor» e cuprinsă toată dragostea mea de omenire și toată dorința de a o servi.

E. B.Toate exemplarele vor fi semnale de autoare.