BONIFACIU FLORESCU (ÎN LOC DE BĂLCESCU) – O VIAȚĂ COMPLEXĂ, UMBRITĂ DE NECUNOSCUT

Nerecunoscut de propria mamă, necunoscut de tată, recunoscut apoi de mamă. Alambicat traseu al vieții a avut Bonifaciu. Ar fi trebuit să îl cheme Bonifaciu Bălcescu. În certificatul de naștere este înregistrat totuși Bonifaciu Florescu.

• FIUL LUI NICOLAE BĂLCESCU ȘI AL LUXIȚEI FLORESCU

Bonifaciu Florescu s-a născut pe 14 mai 1848, la Budapesta și a fost singurul fiu al lui Nicolae Bălcescu.

Tatăl său, Nicolae Bălcescu, se născuse în București, în zona Bisericii Italiene și rămăsese orfan de tată la vârsta de numai cinci ani. La 20 ani a fost acuzat de complot împotriva domnitorului Alexandru Ghica și condamnat la trei ani de închisoare. A fost închis la mănăstirea Mărgineni, unde s-a îmbolnăvit de tuberculoză.

Mama sa, Luxița (Alexandrina) Florescu era fiica logofătului Iordache Florescu, cu trei ani mai mare decât Nicolae Bălcescu, și era născută în zona bisericii Sf Spiridon, lângă Dâmbovița. Fusese căsătorită de familie cu un ofițer din trupele ruse pe când avea doar 16 ani, însă mariajul se destrămase cu trei ani înainte de a-l cunoaște pe Bălcescu

Cei doi s-au cunoscut la o serată literară, imediat ce Bălcescu a fost eliberat și s-a întors în București, în 1842. Acesta s-a îndrăgostit, căci Luxița dansa bine, avea o conversație plăcută, îl citise pe Lamartine (autor la modă în acele vremuri printre intelectualii rasați) și era inițiată în probleme politice.

Aveau să petreacă doar doi ani în România, apoi Bălcescu a plecat în străinătate, iar Luxița l-a urmat. În 1847, Luxița a plecat spre România, iar Nicolache (așa cum îl numea ea) i-a scris: “Parisul e pustiu fără tine. Eşti singura femeie pe care o iubesc. Nu mă voi întoarce în România decât dacă voi avea certitudinea reîntâlnirii cu tine. Am nevoie disperată de tine.“ 

“Iubește-mă cum te iubesc ‒ îi scria Nicolae Bălcescu într-o scrisoare ‒ fii prietena mea, sora mea mult iubită. Și fie ca aceasta să îndestuleze inima ta și să facă fericirea ta după cum o face pe a mea.”

“Iubite Nicolache, c-o vie bucurie am primit a ta scrisoare pe care încă o recitesc sărutând-o și udând-o cu lacrămi de mulțumire” (Luxița).

La începutul lunii iulie 1847, Luxița a decis brusc să revină în țară, fără a-l informa pe Nicolache, în urma unei crize de gelozie. Bălcescu avea să îi trimită o misivă, care a adus-o înapoi, mai ales că tuberculoza începuse să fie tot mai evidentă: “Pentru ce să pleci fără să mă aștepți, fără să-mi spui? M-ai făcut tare să sufăr..Luțico, simt cu durere plecarea ta. Parisul mi se pare (acum) pustiu. Pierzândute, simt cât îmi ești trebuincioasă… Iartă, Luțico, de te-am făcut să suferi, cum și eu ți-am iertat multe suferințe. (…) Ești singura prietenă a mea, singura femeie ce iubesc acum, dar te iubesc. Nu uita că liniștirea și viața mea atârnă de liniștirea și viața ta. De la plecarea ta n-am hodină. Prietena mea, îți făgăduiesc că vei fi mulțumită de acum înainte de prietenul tău, de fratele tău.”

Luxița avea să se întoarcă în România în octombrie însă. Era deja însărcinată, însă nu i-a spus lui Bălcescu. În primăvara anului 1848, s-a stabilit la Budapesta, unde s-a născut fiul lor, Bonifaciu. Copilul nu a fost recunoscut nici de familia Luxiței, nici de Bălcescu, care oricum se afla în străinătate, destul de bolnav. Luxița a intenționat să-și dea copilul spre adopție, astfel încât nu l-a informat imediat pe Bălcescu nici despre nașterea băiețelului. Se spune că nu a vrut să-l tulbure, știindu-l preocupat de organizarea revoluției. Secretul a fost păstrat și de familia ei, însă a primit sprijinit financiar.

• COPILĂRIA

Nașterea a fost înregistrată cu numărul 658 în documentele parohiei greco-romane din Pesta, redactată în limba greacă: “1848 mai 27. Născut, fiul lui Nicolae și al Anei Alexandra Florescu din București. Botezat și uns cu sfîntul mir la 4 iulie de către mine Ioasaf Mavrommati arhimandrit, cu numele de Bonifacius. Naș fiind Inochentie Chițulescu iero-diacon din București. Tatăl Nicolae.”

Bălcescu nu a ajuns să-și cunoască niciodată fiul, deși a încercat să îl întâlnească când băiețelul avea patru ani. Nu mai există însă corespondența care să explice de ce nu a fost posibil. Ultima scrisoare a Luxiței către el este datată octombrie 1852: “Am aflat că eşti în Sicilia la Palermo ca să petreci iarna şi nu ştiu însă de mai ai vreun prieten care să poată veni la tine. Cu siguranţă acest fapt te chinuieşte amarnic. Cu câtă mulţumire aş primi suferinţele tale, să te văd scăpat din ele. Eu, Bonifaciu şi toţi ai mei suntem sănătoşi, toţi îţi trimit complimente. Bonifaciu îţi sărută mâna şi eu prietenul meu, te sărut de mii de ori şi te rog acuma ca întotdeauna să mă crezi a ta bună prietenă”

• STUDII

Deși i-a asigurat o bună educație lui Bonifaciu, Luxița și-a recunoscut propriul copil abia când acesta avea 10 ani. Astfel, în 1858, Luxița s-a adresat Tribunalului din București, cerând aprobare pentru recunoașterea copilului ‘pe care l-a născut în văduvie’. Băiatul a plecat în același an la Paris, însoțit de mama sa, pentru a studia la liceul Louis-le-Grand, unde erau acceptați doar copii care puteau dovedi cu documente originea nobilă. Inutil să menționăm și că taxa de școlarizare era foarte mare. Apoi a urmat Facultatea de Litere din cadrul Academiei din Rennes.

Bonifaciu s-a dovedit un elev foarte bun în liceu, lectura fiind pasiunea lui, în special istoria și literatura franceză. A dezvoltat și pasiunea scrisului în această perioadă, așa că în 1868, a înființat la Paris, alături de câțiva prieteni, ziarul de scurtă durată L’Avenir”.

Din corespondența tânărului, reiese că își cunoștea originile: “Ce-mi pasă dacă mă trag din Mihai Viteazul sau din Nicolae țiganul? dacă sînt un om virtuos, mă voi face stimat. Dacă nu, e păcat să spuie lumea: Iată fiul nemernic al omului Ăla marele. Și acum, ceva numai pentru noi doi. Azi e Sf. .Nicolae. Am recitit cu evlavie “Cîntarea României” și știi, mama, aș fi vrut să-1 cunosc mai mult. Ce idei ! Cîtă genialitate și cît suflet! Dar, iartă-mă dacă îți reîmprospătez amărăciunea.

• ACTIVITATEA PROFESONIALĂ

La un an după obținerea licenței, în 1873, Bonifaciu a revenit în România, împreună cu Luxița, fiind numit, prin concurs, profesor ‘provizor’ la catedra de istorie universală critică a Facultății de Litere, din Iași. A fost destituit de ministrul Titulescu la scurt timp. Dacă Luxița a fost, până la finalul vieții, directoarea Institutului Surorilor de Caritate, de pe strada Colței, din București, Bonifaciu nu a avut o slujbă permanentă în primii trei ani. Întors de la Iași, a  fost profesor de istorie și franceză la liceul Sf Sava, din București. De altfel, a predat franceza și la liceul Mihai Viteazu, la Liceul Militar și la Seminarul Nifon, din Capitală. În paralel, a dat lecții particulare de limba franceză și a scris pentru diferite ziare și reviste.

Cunoscuții îl descriau ca fiind un om cu o figură extrem de expresivă, cu trăsături nobile, de statură mijlocie, nici gras, nici slab, cu ochi mici, negri, sclipitori, puțin miop, cu buze subțiri și răsfrânte, cu un chip oacheș, încadrat de mustață și barbă (mai mereu în dezordine). Era fumător și scrumul era tot timpul împrăștiat pe barbă și lavaliera neglijent legată sub gulerul moale al cămășii. “Folosea cam rar pieptenul sau, după alții, deloc, așa că părul era intr-o totală dezordine. Pantaloni mai lungi decât e necesar, călca pe ei cu tocul ghetelor, destul de scîlciate de altfel“. (www.dacoromanica.ro).

“Umbla pe stradă, mai întotdeauna, citind dintr-un ziar, ori carte și cum era miop, ținea cartea foarte apropiată de ochi, așa că se lovea de felinare ori de colțul străzilor, la cotituri, cerînd pardon” (dr Melun, fost elev).

Nu prea îi păsa de îmbrăcămintea elegantă, astfel încât hainele sale aveau deseori pete, mai ales de cerneală, de la modul în care scutura penița.

Dacă nu acorda importanță aspectului său fizic, era extrem de atent cu imaginea sa de profesor: avea o dicție clară, o frazare îngrijită și vaste cunoștințe de literatură franceză, vorbind cu entuziasm despre cultură. Se implica atât de tare în povestiri, încât uneori obosea și trebuia să se așeze pe scaunul de la catedră pentru a se odihni, oferindu-le cursanților scurte anecdote.

“Bun ca un copil, fără să urască pe nimeni, vesel orișicînd, chiar cînd avea de luptat cu lipsa și ananghia, pentru cei care-l cunoșteam ne era ca și un frate mai mare. Deși un adevărat savant, Bonifaciu Florescu n-a fost pedant, n-a știut să pozeze, nu și-a făcut reclamă. Totdeauna a rămas un timid, un poet. Covîrșit de o muncă fără preget, veșnic dator și veșnic plătind, prins în angrenajul cămătarilor” (Mircea Demetriade, prieten).

Prima traducere în limba română a povestirii de groază “Inima care-și spune taina”, a lui Edgar Allan Poe îi aparține lui Bonifaciu Florescu și a fost publicată cu titlul “Inima destăinuitoare”, în revista “Telegrafulu” (de Bucureșci).

Bonifaciu a fost directorul și fondatorul a șase periodice bucureștene: Stindardul” (ziar politic, literar și științific,  25 martie – 30 iunie 1876), “Literatorul” (1880), “Portofoliul român” (martie 1881 – iunie 1882), “Biblioteca omului de gust” (săptămînal, 1884), “ Duminica” (gazeta familiei, 1 octombrie 1890 – 24 februarie 1891) și “Dacia viitoare” (săptămânal, 1894).

A colaborat cu articole, poezii, traduceri (peste 200) și recenzii la numeroase gazete și reviste culturale. Din opera sa didactică putem menționa: “Curs facultativ de istoria modernă critică”, “Trei ani din literatura română”, “Momente de istorie universală”, “Istoria în tablouri”, cursuri de literatura franceză, un volum de studii literare, Dicționar francez-român, “Poezia lirică franceză din secolul X până în secolul XX”.

Pe cât de pasionat a fost de traduceri, oferind cititorilor un orizont larg asupra poeziei europene, dar și asupra celei exotice (arabă, persană, egipteană, malgașă, indiană), pe atât de activ a fost în tălmăcirea prozei (Ronsard, Voltaire, Moliere, Alfred de Musset, Georges Sand, Theodore de Bainville, Edgar Quinet, Fernan Caballero, Rudolf Topfler, Henri Maspero, E. A. Poe, W. Scott, H. Murger, J. M. Ileredia, Al. Dumas, A. Silvestre, Catulle Mendes etc).

• FAMILIA

Pe 25 octombrie 1873, la 25 ani, s-a căsătorit cu franțuzoaica Rose Henrietta le Roho d’Alcobia, cu un an mai mică decât el, orfană și cu o situație financiară modestă. Martorii căsătoriei au fost frații mamei sale, Luxița. Nu au avut copii, dar se pare că ar fi adoptat un băiețel, Ion, care a devenit ofițer superior. Au locuit mai întâi în Pasajul Roman, nr 8, într-o garsonieră întunecoasă și murdară, având drept mobilă doar o masă de lemn și câteva scaune. În 1884 s-au mutat pe Calea Victoriei nr 104, într-un apartament mic, în perioada 1871 – 1892 au locuit pe str Soarelui, nr 11 bis (azi, Th Aman nr 15, mai târziu nr 21), peste drum de liceul Sf Sava, unde era stația terminus a tramvaielor 6 și 10, apoi pe str Speranței nr 53.

• SFÂRȘIT…

Obligat să desfășoare multe activități pentru a-și câștiga traiul, în vara anului 1899, la doar 51 ani, Bonifaciu era destul de bolnav. La scurt timp după decesul mamei sale, pe 18 decembrie 1899, Bonifaciu a murit din cauza un hipertrofii cardiace. Se schimbase mult din cauza bolii: își pierduse grația chipului, nasul i se ascuțise.

“Bietul Bonifaciu a murit… ; la ceremonia funebră… am dus o frumoasă jerbă de flori naturale cu o mare ramură de palmier verde. Erau acolo Floreștii, Boeresșii, Cantacuzinii, toți mirați de a mă găsi la 11 ore dimineața, căci la 11 ore și 1/2 1-a expediat la mănăstire. Nu știau că sîntem rude… Elevii liceului Sf. Sava și profesorii erau acolo. Era trist – locuiau o casă mică în fundul unei curți și mă mîhnea contrastul între mizeria vieții defunctului, a interiorului său și toată această înrudire, floare find a aristocrației. Jerba mea era cea mai frumoasă. Coroane ce-ți strîng inima prin înfățișarea lor. După întrebuințare le-ai crede cumpărate din nou din cimitire! Oh, aceste înmormîntări de sărac!” (Zoe Mandrea, verișoara lui Bonifaciu).

Din păcate, în urma renovărilor de după primul război mondial, mormintele familiei Florescu, de la mănăstirea Țigănești, au fost dezafectate. Astăzi nu mai există, iar osemintele au fost amestecate cu ale altora, în praful fostului cimitir.

Surse foto:

www.wikipedia.org

www.cesianu-racovitza.ro