“Pământ pe care se găsesc cei mai bătrâni munți din Europa, pământ pe care cu două mii de ani în urmă trăiau geții, cei mai îndepărtați strămoși ai poporului român, pământ udat de apele Mării și ale Dunării, pământ plin de contraste și de violențe, de mari și aspre frumuseți, Dobrogea a cunoscut în ultimii douăzeci de ani transformări care au atras asupra ei atenția și admirația întregii țări” (Geo Bogza, prefață la volumul “Dobrogea”, 1964)
Pe nedrept ignorată uneori, Dobrogea asigură României o fațadă maritimă cu o lungime de 240 km. Și nu numai…
Începând din 2013, sărbătorim Ziua Dobrogei pe 14 noiembrie, data la care, în 1878, Dobrogea (cu Delta Dunării și Insula Șerpilor) a fost reintegrată teritoriului național.
„Locuitori de orice naţionalitate şi religie, Dobrogea – vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân – de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnaţi de un Stat unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea dezbătută şi încuviinţată de naţiune hotărăşte şi o cârmuieşte. Cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale omenirii, viaţa, onoarea şi proprietatea, sunt puse sub scutul unei Constituţii pe care ne-o râvnesc multe ţări străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre şi nimeni nu le va putea lovi fără a-şi primi legitima pedeapsă. Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menţine ordinea şi, model de disciplină, de a ocroti paşnica voastră vieţuire. Salutaţi dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii, drapelul dreptăţii şi al păcii (…) Iubiţi ţara la a cărei soartă este lipită de acum şi soarta voastră.” (mesajul viitorului rege Carol I în Proclamația către dobrogeni)
Prințul Carol a trecut Dunărea, de la Brăila la Ghecet, cu o șalupă, pentru a fi prezent în Dobrogea în ziua de 14 noiembrie. „Voi iubi Dobrogea, cum iubesc România, din care ea face parte acum; ambițiunea mea, stăruințele mele, vor fi de a da acestei țări desvoltarea morală și materială la care-i dă dreptul admirabila sa posițiune” („Monitorul Oficial”, 1879, nr.235, p.654).
În 1878, între 14 și 18 noiembrie, la Babadag, Tulcea și Constanța soseau primele unități ale armatei române, proaspăt întoarse din bătălia ce adusese independența. Administrația Dobrogei a fost oficial preluată pe 23 noiembrie, însă trupele țariste au continuat să staționeze pe teritoriul dunăreano-maritim încă aproape un an de la semnarea păcii.
Redobândirea teritoriului Dobrogei nu a însemnat doar o fereastră deschisă României spre apele internaționale, ci și oportunități economice importante: Constanța a fost ridicată la rangul de mare port maritim, numeroși comercianți și industriași și-au îndreptat atenția spre această zonă, datorită fondului piscicol și altor resurse dobrogene, populația locală a fost conectată la noile exigențe ale epocii, au avut loc împroprietăriri pentru a rezolva unele probleme sociale, au fost legate celer două maluri ale Dunării prin podul de la Cernavodă (cel mai mare din Europa, la acel moment), care a adus vestitul Orient-Expres în România.
Având o suprafață de 15.570 km și o populație de aproape un milion locuitori, Dobrogea este alcătuită din două județe: Tulcea (în nord) și Constanța (în sud) și acoperă 16 orașe: Constanța, Tulcea, Medgidia, Năvodari, Mangalia, Cernavodă, Ovidiu, Murfatlar, Eforie, Hârșova, Măcin, Babadag, Techirghiol, Negru Vodă, Isaccea și Sulina. În Dobrogea există arii întinse unde nu se află niciun oraș, cum este SV județului Constanța, unde a existat orașul Băneasa, între 2004 și 2019, cu peste 5000 locuitori, dar care este acum sat.
Sfântu Gheorghe este un sat tipic de pescari, în majoritate haholi (de origine ucraineană), o așezare izolată, accesibilă doar pe apă, unde ajunge doar vaporul de călători “Pasagerul”, care face patru ore de la Tulcea (dar nu în fiecare zi).
Iată o descriere a localității, făcută de ambasadorul austriac Wenzel Brognard, în 1786, în timpul unei călătorii de-a lungul coastei dobrogene: “ Satul Sfântu Gheorghe este locuit de cazaci, care locuiesc în 120 de case, construite sărăcăcios și fără să respecte vreo regulă, dar cei care le locuiesc sunt navigatori și artizani iscusiți. Au propriile biserici și școli și se implică în schimburi comerciale cu Valahia și Moldova. Vând sturion alb, crap, ouă și brânză și cumpără grâu și alte alimente și produse. Localnicii sunt navigatori neînfricați, care merg până la Galați și chiar până la Varna și Istanbul și îi urăsc de moarte pe ruși, pentru că cei mai mulți dintre ei s-au refugiat aici în timpul ultimei revolte a lui Emelyan Pugacev. Par liniștiți, dar de fapt sunt foarte vicleni. Principalul lor defect este că le place băutura și din acest motiv cârciumile au fost interzise în aceste locuri.”
Haholilor nu le place să fie confundați cu lipovenii. Haholii au origini ucrainene, în timp ce lipovenii au venit din Rusia, în secolele XVII-XVIII, în urma schismei religioase. Etimologia cuvântului ‘lipovean’ face trimitere la rusescul ‘lipa’ care înseamnă ‘tei’ (material din care sunt confecționate multe obiecte de uz casnic) și la călugărul Filip din Olonet, aflat la originea denumirii ‘filipovean’. Astăzi, localnicii de origine rusă își spun lipoveni sau staroveri. Spre deosebire de haholi (care nu au port tradițional), bărbații lipoveni poartă pantaloni negri și cămașă fără guler (rubașkă), legată cu un brâu de lână coloratâ (pois), iar femeile au fuste lungi, largi și colorate (iubca), bluze cu mâneci lungi și pois. Majoritatea poti fi văzuți cu lestovka (șirag de mătănii) în mână. Haholii folosesc o slavonă veche, în timp ce lipovenii au propriul dialect.
În zona Carcaliu – Sf Gheorghe se pregătește o ciorbă lipovenească de varză și șci – o ciorbă roșiatică, cu carne și legume (ceapă, morcovi, ardei, cartofi pasați, varză), acrită cu zeamă limpezită de la roșiile lăsate la fermentat.
În partea de NE a Dobrogei se află Delta Dunării, habitat aflat pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Teritoriu locuit din cele mai vechi timpuri, Dobrogea a dezvăluit arheologilor obiecte din neolitic, din cultura Gumelnița și din cultura Hamangia. Spațiu colonizat de greci în secolele VI-IV Î.Hr, a păstrat polisul elen în cetățile Histria, Callatis, Tomis care sunt vizitate astăzi de turiști. În secolele XIV-XVI s-au dezvoltat Babadagul și Medgidia ca târguri rurale, în timp ce ciobanii din Ardeal, Moldova și Țara Românească transhumau în fiecare iarnă aici. Dobrogea devenise câmp de bătălie între Turcia și Rusia în secolele XVIII-XIX, așa încât teritoriul a fost locuit, în afara românilor dobrogeni numiti dicieni, și de tătari nogai și turci. În perioada interbelică, porturile din nordul Dobrogei (Sulina și Tulcea) au decăzut din cauza scăderii dramatice a comerțului și navigației pe Dunăre și s-au stabilit aici numeroși aromâni, mai ales în anii ‘20, astfel încât românii dobrogeni dicieni au rămas minoritari. Perioada comunistă a fost extrem de dificilă pentru acest teritoriu. În 1955, Dobrogea a fost declarată prima regiune colectivizată a României, ceea ce a ruinat satele și a determinat un exod masiv spre centrele urbane, în special Constanța. “Haiducii Babadagului” a fost unul dintre grupurile de rezistență din Dobrogea, care a acționat în perioada 1949-1952.
Canalul Dunăre-Marea Neagră, început în 1949 de către conducerea comunistă a României, a folosit în special munca deținutilor politici, supuși unui regim extrem de dur și a celor ce aparțineau unor minorități etnice sau religioase. În 1955, construcția canalului a fost abandonată, pentru a fi reluată în perioada 1975-1984. Canalul Poarta Albă – Năvodari a fost dat în folosință în 1986.
Marea era potolită. O briză de travers se menținea încă îndărătnică stricând linia de front a navelor în larg.
Când apăru fluturând la catargul vaselor comandat de trei stegulețe colorate, semnalul așteptat: „libertate de manevră”, toată lumea răsufla ușurată.
De patru zile și patru nopți se învârtea escadra în jurul Insulei Șerpilor. Manevre, tir, lansări de torpile. încordați, nedormiți. ofițerii și echipajele cătau lung în direcția gurilor Dunării, spre portul salvator. Toți așteptau în taină deschiderea porților paradisului visat.
Linia de front, brusc ruptă, vasele, gâlgaind pe coșuri nori negri de fum, își măreau viteza întrecându-se în goană ca să atingă mai repede limanul așteptat.
Ca de obiceiu, la urmă, în coada coloanei, venea și nava-școală, bătrânul „Mircea” legănat domol, cu pânzele în vânt, ca o pasăre albă, uriașă, cu aripele întinse, plutind la orizont.
La pupa, sprijinită de un enorm colac de frânghie cătrănită, noul medic al bordului, doctorul Barbă Roșie, marinar proaspăt, își potrivea binoclul, așteptând cu încăpățânare sa vada raza verde. Avea ocazia să verifice palavrele lui Jules Verne, în cărțile căruia citise în copilărie despre celebra rază ce trebuie să apară în clipa când sprânceana însângerată a soarelui se îneacă în apa viorie a mărei, la asfințit.” (Jean Bart, Europolis)
Surse foto:
0 thoughts on “ZIUA DOBROGEI: POVEȘTI, CONTRASTE, TRADIȚII”