Panait Cerna era fiul învățătorului Panait Stanciof și al Mariei Tașcu, din comuna Cerna, judetul Tulcea. Tatăl său venise din Bulgaria. Băiatul s-a născut pe 25 septembrie 1881. Învățătorul a murit înainte de a se naște fiul său. Maria Tașcu, având o situație materială extrem de modestă și fiind încă foarte tînără, s-a recăsătorit. Așa încât Naum Costea avea să fie tatăl vitreg al viitorului poet.
STUDII
Băiatul a urmat școala primară în satul natal, apoi liceul “Nicolae Bălcescu” din Brăila. “Am terminat liceul la Brăila, muncind ca să-mi agonisesc traiul”, avea să mărturisească mai târziu. Panait Cerna a fost atras de literatură, citind în original poezie franceză și germană.
A debutat în 1897, în revista “Foaia interesantă” a lui George Coșbuc, cu poezia “Trecut”. A semnat: Panait Cerna. Așa cum avea să semneze mereu de atunci încolo.
În 1900 s-a înscris la facultățile de Fizico-Chimie și Filosofie, la București. “A fost imposibil să mă înscriu și la matematici, căci riscam să pierd cursurile de filozofie”. A fost nevoit să se retragă și de la Științe. A urmat doar facultatea de Filozofie, unde a fost coleg cu Eugen Lovinescu, în ciuda lipsurilor financiare și materiale.
ÎNCEPUTUL BOLII
În primăvara anului următor au apărut primele simptome ale ftiziei care avea să-l macine. Abia în 1905 a fost consultat de dr Ioan Cantacuzino, care a constatat gravitatea afecțiunii. S-a internat la sanatoriul de la Sinaia, pe care l-a părăsit doar în iunie, pentru a-și susține licența. A revenit la Sinaia până în septembrie. A plecat convins că este complet vindecat. “Doctorul mi-a spus că sunt scăpat, scăpat de tot. Trăiască viața!”
După obținerea licenței în filozofie cu Magna cum Laudae, Panait Cerna a locuit în zona Rucăr – Câmpulung, până în 1907. Aerul de munte îi fusese recomandat de medici. În toamna anului 1907, a decis să plece în Germania, pentru continuarea studiilor. “Am venit în Germania, ajutat de câțiva iubitori de literatură, care mi-au procurat mijloacele de ședere aici, timp de o jumătate de an.”
PANAIT CERNA ÎȘI CONTINUĂ STUDIILE ÎN STRĂINĂTATE
În 1908, în urma obținerii unei burse, Panait Cerna s-a înscris la Universitatea din Berlin și a început să studieze limba engleză. Următorii cinci ani i-a petrecut studiind la Berlin și Leipzig, scriind și publicând, pregătindu-și doctoratul. A făcut și scurte vizite în țară, la Sinaia.
Susținerea tezei de doctorat (tot cu Magna cum Laude) în februarie 1913 a fost umbrită de reactivarea bruscă a afecțiunii la plămâni.
FINAL
Panait Cerna a murit pe 26 martie 1913, departe de țară și a fost înmormântat la Leipzig.
DIN MEMORIILE LUI PANAIT CERNA
„Multe am suferit în viaţă! Mizeria şi-a împlântat ghearele în tinereţele mele şi m’a făcut să plătesc înzecit, cu vlaga sufletului meu, traiul care-l purtam ca un condamnat. Nu-ţi poţi închipui câtă poftă de muncă a zăcut în trupul ăsta al meu! Eram mult mai musculos, mai bine legat, mai plin de viaţă! Să nu fi pătimit atâta, alt om aş fi astăzi! Tata mort, fără să-l fi văzut vreodată, mama — biata! — săracă, eu avizat să dau lecţii şi să învăţ în odăi reci, neprietenoase. Până să ajung la limanul verde, să capăt bursa, să pot să mă arăt şi eu la lume, am fost nevoit să trăiesc o viaţă de salahor, mai rău decât de salahor!
Multă vreme am locuit într’o casă de mahala, ocolită de oameni, fiindcă se dusese zvonul că ar umblă strigoii prin odăile ei. Îţi poţi închipui trai în toiul iernii, fără de foc, cu uşi care abia de se închid, cu ferestre lipite cu hârtie. De fier să fi fost, şi ţi-ar fi intrat frigul până ‘n măduvă. O, ce mai nopţi şi ce mai zile necăjite!
În sfârşit, i-a fost milă unui om de mine, era bogat şi bun de inimă şi mi-a dat mână de ajutor, Dumnezeu să-i răsplătească… Dar… să nu mai vorbim de asta… Poate că a fost bine şi aşa. Altfel cine ştie ce direcţie ar fi luat şi talentul meu. În tot răul este şi un bine.”
CASA MEMORIALĂ
În 1957 a fost inaugurată casa memorială, în satul său natal – casă cu trei camere, acoperită cu olane. Casa a fost donata statului în 1966, de fratele său mai mic (din a doua căsătorie a mamei sale), Constantin Costea.
DESPRE PANAIT CERNA
“Cerna cel din carne şi oase avea statura mică, umbla cu pas mărunţel, arunca priviri nervoase, îşi purta părul rebel, mic, vorbea la început cu graiul lipsit de cadenţa armonioasă dorită de mine. (…) Omul acesta mărunţel, de care nu-ţi venea să crezi că este Cerna, era altul îndată ce aveai prilej să vorbeşti mai multe cu dânsul.
La început era îmbumbat la vorbă, încât răspunsurile sale dodonice nu te prea invitau să urmezi o conversaţie înfiripată pe jumătate — dacă câştigai însă prietenia lui, eraa schimbat cu desăvârşire. La primele întâlniri înainta greu conversaţia, dar cu cât ne întâlneam mai des, cu atât găseam mai multe şi mai multe puncte de mânecare pentru discuţii.
Dacă trupul său n’ar fi fost atât de puţin rezistent, dacă sănătatea nu i-ar fi fost zdruncinată, ce mai profesor minunat de estetică ar fi avut Universitatea din Bucureşti!” (Horia Petra-Petrescu, Revista Cosânzeana, 8 iunie 1913)
DIN POEZIILE LUI PANAIT CERNA
Poporul …
…Cine trece pe poteca dintre moarte şi viaţǎ?
E un neam, ce-avu pe vremuri o slǎvtǎ dimineaţǎ.
Neam al meu! A morţii cruce tu o duci de voie bunǎ:
Printre veacurile mândre ai avut şi tu cununǎ,
Dar ai risipit-o singur, împǎrţând-o tuturora,
Cum împarte raze cerul, când s-aratǎ aurora…
Mândre-s plaiurile tale, ţară mândră, între toate!
Şi frumos se-ndoaie cerul peste vii şi peste sate;
Dar, oricât sclipesc pe tine plaiuri, cer, întreaga fire,
Tristǎ eşti şi neferice, cǎci la noi nu e iubire…
Şi flăcăii tăi sunt harnici, holdele îţi sunt bogate
Şi copilele-ţi duioase parcă sunt domniţe toate —
Dar zadarnic strângi la sânu-ţi mii comori de fericire!
Doina ta e numai lacrimi — cǎci la noi nu e iubire…
Cine-i cel ce dojeneşte boul care nu se-ndură
Să mai ducă la hrăpăreţi cele bune pentru gură?
Cel ce tremură pe zloată, cel ce cade de arşiţă?
Cel ce vine cu căciula la o poartă de domniţă;
Cel ce numai de-o cămaşă pentru-nmormântare strânge,
Din ce ţese, din ce coase, din ce spânzură pe dânsul.
Din ce aurul îi zvârle, ca să-i amuţească plânsul?…
Cine-i cel ce se jeleşte că i-e masa-nlăcrămată?
Că nu-i vită în ogradă, că nu-i pită în covată;
Că, la cel ce hodineşte, chinul n-are nici o plată;
Că la sânul mamei pruncul e-o pelincă îngheţată,
Că la cer nu e nădejde, că la inimi nu-i crezare
Că din leagăn i se cântă cântecul de-nmormântare?
………………………………………….
Pâine! Şi pământul negru îl cuprinde pân’ la glezne.
Pâine! Până la genuche, se ridică ţărna, lesne.
Şi încet-încet pământul îi ajunge pân la gură:
Îi aude rugăciunea vechiul tată ─ şi se-ndură
Să-i întindă-această pâine, care satură pe veci…
Asta ţi-e povestea, frate, pân’ cobori în tainiţi reci!
II
Cum am să cert osânda soartei, tale,
Neam al răbdării, vecinic al răbdării?
Cum am să iert pe cel răpus de jale,
Când singur s-a plecat, supus, pierzării?
Pe leul care geme în robie,
Când ar putea c-un răcnet de mânie,
Să sfarme închisoarea-n care piere ─
Pe-acela nu-l plâng eu!
Flămândă şi nevolnică putere!
Nu-ţi dăruiesc nici un suspin al meu…
Voi Basarabi! Boieri de-odinioară!
Voi sunteţi astăzi cei mai fericiţi,
Că nu vedeţi cum a primit să moară
Războinicul din timpii străluciţi…
Cum am să uit eu vremea de-altădată,
Când îl priveaţi cu-n suflet mai frăţesc,
Când nu-i goneaţi din piept mândria toată,
Nici cântecul din pragu-i părintesc?…
Cum am să uit acele vremi de-avânturi.
Când el intra în flăcări ca furtuna
Şi cu veliţii împărţea cununa
Şi prăzile învinselor pământuri?
Când se-ntorcea, în rând cu voi, din lupte,
Cu fruntea înnecată-n strălucire,
Şi, printre suliţi lungi şi-steaguri rupte,
Cântaţi moşiei imnuri de iubire;
Când, din chilia lor, arhipăstorii
Călăuzeau pe Domni pe căi cuprinse
Şi binecuvântau învingătorii; ─
Iar în oţelul spadelor aprinse
Zări nouă, râzătoare tuturora,
Îşi răsfrângeau, măreţe, aurora…?
*
Proptit în coasă l-am văzut odată,
Cu pieptul gol, cu fruntea-nnourată,
Cu pletele în vânt…
Ş-alăturea de muta lui mânie
Femeia lui părea o vijelie
Cu mii de morţi în fiece cuvânt
Iar un copil, plângând pe lângă mamă,
Se tot lipea de haina ei, cu teamă…
Şi mai puternic l-am văzut altdată,
Privind spre-al fericiţilor castel,
Spre care nouri negri se arată.
Şi negrii nouri el îi răscolea,
Şi fulgerul din ochii lui pornea,
Iar tunetul era cuvântul urii…
El stăpânea puterile naturii,
Cu sufletul său larg şi răzvrătit ─
Iar coasa lui sclipea din depărtare.
Un fulger îmblânzit,
Picat din cer la asprele-i picioare…
Ce mână a Destinului, o, frate,
Te-a aruncat pe drumul cel de pară?
Ce dor de luptă şi de libertate
Te-a ridicat, la glasul dinafară?
…Aşa te-am vrut, în visul meu fierbinte!
Aşa am pus pe visul meu coroană!
E nendoielnic! Braţe de Romană
Te-au legănat, în cântec de morminte…
*
Pe-ntinsul ţării, cine zace oare,
Acolo unde vin de-a valma norii?
Isuse! Răii sunt învingătorii ─
Mi-o spune glasul celui care moare
Şi plânsul mamei lui, şi al surorii…
Ceresc copil, venit spre mângâiere!
Tu, ce-ai murit pe cruce iertător,
De ce n-ai dat şi robilor putere!
Să-şi ducă fără murmur chinul lor?
“Adânc ne-nghite noaptea, fără mâne,
Şi nicăiri o rază nu zărim ─
O, vino! Vin! Nu ne lăsa, Stăpâne,
Cu blestemul pe buze să murim…
O, vino iar în cuibul de păcate,
Să smulgi din mâni haine biciul greu.
Coboară iar ─ şi adu-ne dreptate,
Să ştim, şi buni şi răi, de Dumnezeu!…”
III
Cel ce-a căzut în câmpul ţării mele
E poate-acuma pulbere aieve;
Dar în cuprinsul mântuit de rele
Copacul vecinic urcă alte seve…
Cum creşte iarăşi iarba-ntinerită!
Cum cântă toate luncile în floare?!
Cum se deşteaptă firea-nveselită,
Şi râde soarele a sărbătoare!
Iar, plugul se înfige-n brazdă iară,
Pe drumul tras de boul cel cuminte
Şi-n urmă vine doina seculară,
Cu mai puţine lacrimi ca-nainte…
O, ne-a surâs şi nouă mila sorţii!
Cum să cobor pe negre, triste căi?
Eu cel dintăi să mor! Eu cel dintăi
Să duc solia sfântă-n lumea morţii!
Dormiţi de-acum în pace, umbre sfinte,
Voi cei mai buni, voi cei mai dragi ai lumii ─
Voi ce-aţi căzut la pieptul cald al mumii
Şi n-aţi avut nici cruce pe morminte!
Ah, cum să vă-ncălzesc la sânu-mi, cete?
Cum să v-arăt ce e la vatra voastră!
Duios răsună cântece încete,
De la Carpaţi, la Dunărea albastră…
Priviţi! Priviţi, cum râde tot pământul!
Palate şi bordeie se-nfrăţesc ─
Cu florile ce vi le-a dat mormântul
Nepoţii voştri azi se-mpodobesc…
Iubire, tu, a lumilor coroană
Tu, vecinica, dumnezeiască floare!
Cât plâns, cât zbucium; câtă sângerare,
Pân-să răsari în inima umană!
Căci astfel este scris în cartea sorţii:
De la întâiul leagăn la morminte, ─
Să treacă lutul prin durerea morţii,
Iar sufletul să meargă înainte.
Şi pururi încercata omenire
Să uite toate spaimele ce fură ─
Şi să încheie blând, cu o zâmbire,
Acolo unde a purces cu ură…
(Panait Cerna)
Surse foto
One thought on “PANAIT CERNA – NEAMUL NOSTRU N-ARE NOROC … CĂCI LA NOI NU E IUBIRE”