Las’o că merge ş-aşa!

Subiectul abordat în acest articol este pur şi simplu rezultatul unui concurs de împrejurări: o vizită într-un cartier bucureştean şi o întâlnire cu un grup de turişti străini.  

Cu puţin timp în urmă am scris despre cartierul Dorobanti – Capitale. În timpul plimbării am poposit în faţa monumentului din Piaţa Quito închinat aviatorului Mircea Zorileanu¹. Puţini ştiu că în soclul monumentului inaugurat în 1937 de Aeroclubul Regal al României se află urna funerară a aviatorului-erou. Monumentul este simplu, suplu, sugestiv. Ideea de curaj, aspiraţie şi libertate este ilustrată de patru vulturi care înalţă spre cer globul pământesc.

Asemănarea dintre acest glob şi cel care reprezintă Kilometrul 0 în România este izbitoare. Cele două monumente au fost solicitate şi realizate la câţiva ani distanţă: Monumentul Aerului (1930 – 1937) şi Kilometrul 0, proiectat în 1937, dar finalizat abia în 1998. De 61 de ani a fost nevoie pentru a se ajunge la forma finală a bornei rutiere din faţa Bisericii Sf Gheorghe. Orice capitală are marcat Kilometrul 0. Din exces de zel şi nepăsare, noi avem două asemenea borne: una în Piaţa Universităţii şi alta în curtea Bisericii Sf Gheorghe Nou. Cea din faţa Teatrului Naţional nu este un indicator topografic, ci mai degrabă, unul simbolic, dar crează confuzie. “Las’o bă, că merge ș-așa!” pare a fi o filozofie de viaţă la care, noi, românii, nu vrem sa renunțăm, deşi tot noi ne bosumflăm când nu suntem înţeleşi sau ignoraţi. Turiştii străini, dar chiar şi mulţi români se întreabă: de ce păstrăm în faţa Teatrului Naţional un turn de beton care imită o bornă kilometrică, dar nimeni nu-i ajută pe vizitatori să găsească monumentul indicat pe internet. Pentru că ne complacem în această stare de indecizie, bâlbâieli şi superficialitate de 86 de ani: 61, de la lansarea unei idei până la materializarea ei şi încă 25 ani în care nu s-a făcut nimic pentru a fi pusă în valoare.

Ambele construcţii ar putea fi repere pentru turiştii români şi străini. Din păcate, niciuna dintre cele două nu au devenit obiective turistice. Adevăratul KM 0 este o bornă miliară² (nu militară, aşa cum este denumită în multe publicaţii!) care stă ascuns în spatele a două rânduri de grilaje, acoperit în mare măsură de vegetaţia bogată din curtea bisericii Sf Gheorghe. Nici borna de la Teatrul Naţional nu are o soartă mai fericită. Pe lângă faptul că arată bizar cocoţată pe un stâlp de beton vopsit în culorile tricolorului, a fost decorată şi cu o stranie bulină neagră care ar trebui să sugereze gaura din drapelul României fluturat de revoluţionari în ‘89. Amplasarea acestei borne în Piaţa Universităţii nu este de condamnat, dar adevărul istoric trebuie respectat. Pentru prima dată s-a scandat “Jos Ceauşscu” şi “Libertate” de către cei care s-au revoltat împotriva sistemului comunist în vestul ţării. Pentru acest motiv, Frontul Democratic Român a declarat Timişoara primul oraş liber din România (20 decembrie 1989). Atunci, acolo, în ziua zero, au început evenimentele care au declanşat schimbări istorice majore. Acum, aici, în capitală, suntem sufocaţi de prea multe simboluri, unele, din păcate, chiar anoste. Un asemenea simbol este KM 0 din Piaţa Universităţii. Nu este cazul KM 0 din curtea Bisericii Sf Gheorghe Nou. Cu puţin efort şi investiţii, acesta din urmă ar putea căpăta strălucire şi mai multă notorietate.

Când toate drumurile duceau la Roma

Tinerii din generaţiile botezate cu ultimele litere ale alfabetului folosesc rar expresii şi proverbe în conversaţiile uzuale. Am o vagă bănuială că unii nici nu le înţeleg şi e păcat. Alături de un vocabular bogat, expresiile, proverbele fac limba română mai expresivă. Dar nu despre aspectele lingvistice ale zilelor noastre vreau să scriu, ci despre ceea ce vedem în jurul nostru: monumente moderne şi vestigii ale unor vremuri demult apuse, unele originale, altele copiate cu tupeu, unele urâte rău, dar şi opere artistice care-ţi taie respiraţia.

A fost odată, în Roma Antică, un om politic, conducător militar şi dictator³ care a inaugurat o bornă kilometrică de formă cilindrică pentru a simboliza punctul de pornire al sistemului roman de şosele. Împăratul Cezar a decis ca această coloană de informare rutieră să fie amplasată în Senat, lângă monumentul dedicat lui Saturn.

Din nevoia de sistematizare şi standardizare au fost plasate borne similare în toată lumea. Multe sunt marcaje puţin spectaculoase – ex. Londra, Paris, Moscova sau Berlin. Nici chiar Meridianul 0 – Greenwich nu-ţi taie respiraţia. Cu toate acestea, turiştii se apropie fascinaţi de aceste marcaje, puncte de întoarcere în istorie, dar şi de pornire spre alte noi destinaţii turistice.

Prin comparaţie, monumentul din Bucureşti ar merita mai multă vizibilitate. Nu numai că realizarea artistică trebuie admirată, dar ea poate fi completată şi de istoricul acestui monument. Cu suişuri şi coborâşuri, ideea amplasării KM 0 în Bucureşti s-a finalizat cu greutate.

Inspirată de Miliara de Aur din Roma, municipalitatea Bucureştiului a decis în 1936 amplasarea unei borne similare şi la noi. Locul fusese stabilit de cartografii români după venirea lui Carol I. Tenace, determinat si foarte bine organizat, acesta avusese o adevarată obsesie privind dezvoltarea infrastructurii. Încă de atunci, punctul de pornire din Bucureşti spre hotarele României Mari a fost stabilit in fata Bisericii Sf Gheorghe Nou, de unde pornesc şoselele dispuse radial către alte localităţi şi unde opreau diligenţele negustorilor atraşi de faima Lipscanilor. A fost nevoie de mai mulţi arhitecţi şi sculptori pentru a ajunge la forma pe care o putem admira acum: Octav Doicescu, Constantin Baraschi, Horia Creangă, Stefan Niculescu. După ce a fost timp de câteva decenii modificat, devastat, demontat, acoperit cu pământ (1950 – 1952), Primăria Municipiului Bucureşti începe în 1992 acţiunea de restaurare la care participă o echipă largă de arhitecti din care au făcut parte Alexandra Chiliman Juvara şi sculptorul Ioan Bolborea.

Actualul glob de bronz are un diametru de 3 m şi înlocuieşte sfera din marmură neagră din proiectul iniţial pe care urma să fie amplasată o sculptură a Sfântului Gheorghe omorând balaurul. Deoarece Patriarhia nu a aprobat proiectul, lucrările au fost sistate. A început cel de-al Doilea Război Mondial şi s-a aşternut tăcerea. Globul pământesc este opera sculptorului Ioan Bolborea şi seamănă izbitor cu cel de pe monumentul aviatorului Zorileanu din Piata Quito. Bazinul care completează ansamblul are un diametru de aproximativ 17 m. Roza vânturilor şi peretele bazinului circular sunt realizate din mozaic, granit şi marmură. Acolo sunt simbolizate/ gravate cele opt provincii istorice şi numele unor oraşe-reşedinţă de judeţ care acum se află în Republica Moldova şi Bulgaria, dar au făcut parte din România Mare.

Probabil că România nu va mai deveni cea Mare, dar mai avem multe poveşti care aşteaptă să fie spuse, multe destinaţii care aşteaptă să fie descoperite. Globul pământesc stilizat din curtea Bisericii Sf Gheorghe este mai mult decât o simplă bornă rutieră. este o lecţie de istorie despre o perioadă plină de frământări de care este bine să ne reamintim din când în când.

NOTE:

¹Mircea Zorileanu (1883 – 1919), unul dintre pionierii aviaţiei româneşti, a fost al doilea aviator român brevetat dupa Ştefan Protopopescu. După intrarea României în război în august 1916, Zorileanu a fost numit comandantul unei escadrile de recunoaştere şi bombardament.

²Milliarium Aureum bornă kilometrică din marmură sau bronz aurit care marca locul de unde se făcea măsurarea şoselelor care porneau din Roma. Împăratul Cezar a fost cel care a avut această iniţiativă în anul 20 î.Hr.

Mai mult despre Millarium Aureum:

https://penelope.uchicago.edu/~grout/encyclopaedia_romana/romanforum/milliariumaureum.html

³Dictator = (în Republica Romană) autoritate, numită de Senat pe vreme de război, cu puteri extraordinare care puteau fi exercitate timp de şase luni. Conotaţia negativă a apărut când aceştia au început să abuzeze de funcţie.

Advertisement

Curcanii, vulturii şi mustangii

Mustangii – de obicei neobosiți, mereu neastâmpăraţi, iubitori de libertate – lenevesc. Deşi este aproape miezul zile, până şi grădinile par somnolente. Faţadele elegante ale impozantelor vile sugerează că nici locatarii lor nu şi-au făcut încă gimnastica de înviorare. Linişte. Trotuarele, unele, prea înguste nu te atrag să circuli pe ele. În amorţeala zilei de 1 Mai, deplasarea pe carosabil nu prezntă niciun pericol. Bolizii de toate culorile flanchează cuminţi drumul pe ambele părţi. Totul este amorţit. N-ai crede că te afli în zona Dorobanţi, punctul fierbinte al Bucureştiului de unde vin întâmplările picante şi scandalurile zgomotoase pentru programele de ştiri. Vă veţi întreba poate ce legatură există între cele trei vieţuitoare menţionate în titlu? Alăturarea nu pare logică, dar locul din Bucureşti de la care a pornit ideea articolului este legat de fiecare în parte,

Ziua când Dorobanţiul nu petrece

Doar într-o zi de sărbătoare poţi să te plimbi în linişte pe Calea Dorobanţilor. Petrecăreţii – baieţaşii excentrici, unii, şi fetiţele sexi, unele – s-au mutat pe litoral unde îşi etalează apetitul pentru distracţie și opulenţă. Pe Dorobanţi, traficul este în limite decente: nimeni nu claxonează, mijloacele de transport în comun nu sunt aglomerate. Cele mai multe magazine sunt închise, cofetăriile şi barurile sunt lipsite de animaţie. Doar din loc în loc, aromele de covrigi îi atrag pe pofticioşi spre binecunoscutele chioşcuri care împânzesc capitala. Astăzi, pe Dorobanţi, covrigii şi plăcintele tradiţionale au învins kebabul, shaorma sau sushi.

Ca cei mai mulţi bucureşteni care nu părăsesc Capitala într-o zi de sărbătoare am decis să iau drumul Herăstrăului, dar n-am mai ajuns la destinaţie pentru că tot ceea ce vezi pe Uliţa Herăstrăului îţi captivează atenţia şi te atrage ca un magnet. Da, aşa se numea acestă arteră care, pornind de lângă Biserica Albă spre actuala Piaţă Lahovary, lega vechile mahalale Popa Darvas, Pitar Moş, Precupeţii Vechi şi Sfântul Visarion de Herăstrău. Traseul actual măsoară peste 2.600 m din Piaţa Lahovary până în Piaţa Charles de Gaulle, iar numele l-a primit în cinstea dorobanţilor care au luptat in Războiul de Independenţă.

Dorobanţii de odinioară

Drumul s-a numit întâi Calea Fierăstrăului (de unde a derivat termenul Herăstrău) pentru că unul dintre capetele drumului ajungea la gaterul aflat pe malui Lacului Herăstrău. Se pare că schimbarea frecventă a numelor străzilor şi obiectivelor amenajate în Bucureşti este un “nărav” vechi şi fără leac. Parcul, de exemplu, a purtat mai multe nume: “Parcul Naţional”, Parcul Carol II”, “I.V.Stalin”. Astăzi se numeşte Parcul Regele Mihai.

Multe străzi au fost botezate, în semn de respect şi recunoştinţă, imediat după evenimente extrem de importante pentru ţara noastră, iar în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, dorinţa românilor de autonomie şi independenţă au oferit şanse reale pentru a le obţine. Patriotismul folosit cu o oarecare abilitate politică a dat rezultate în contextul unor conjuncturi internaţionale favorabile. Ca și curajul soldaţilor. Pe bune dreptate, artere importante din Bucureşti ne amintesc de panduri, dorobanţi şi călăraşi.

Actuala Cale a Dorobanţilor a fost traseul spre terenurile de instrucţie militară a dorobanţilor, binecunoscuţii soldaţi botezați şi curcani datorită penei de curcan purtată ca semn distinctiv pe căciulă.

Imagini pentru cărţi poştale

Actele de vitejie şi evenimentele istorice sunt acum eclipsate de frumuseţea şi luxul clădirilor construite în această zonă exclusivistă. Elitele Capitalei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea fost înlocuite de noile elite, la fel de înstărite, la fel de dornice de petreceri şi cancan-uri, dar lipsite de rafinament. Din păcate, unele construcţii şi-au pierdut din strălucire. Altele şi-au păstrat eleganţa aristocratică. Privirea trecătorului este acaparată de frumuseţea micilor palate de pe tronsonul cuprins între Piaţa Romană şi Ştefan cel Mare. Dupa ce traversezi şoseaua, doar rezonanţa numelor de capitale date străzilor mai adaugă strălucire zonei. Mergând dinspre Şoseaua Ştefan cel Mare spre Colegiul Caragiale, arhitectura nu te impresionează prin opulenţă. Stilul Beaux Arts e inlocuit pe alocuri cu detalii arhitectonice tipice stilului românesc: case cu pridvor, scări exterioare şi balconaşe de lemn, ferestre cu arcade în formă de trifoi. Străzile sunt întrerupte de mici piaţete formate prin amplasarea a patru clădiri identice într-un patrulater larg care lasă spaţiu generos pentru lumină. În interior, o linişte profundă dătătoare de echilibru şi pace readuce un oarecare mister şi învăluie totul în parfumul vieţii mai puţin agitate din urmă cu un secol.

Aerul acesta uşor patriarhal dispare şi locul lui este luat de noi dimensiuni. Clădirile devin mai impozante, liniile arhitectonice, robuste. Am putea vorbi chiar de o armonie stilistică dacă echilibrul nu ar fi întrerupt de mici blocuri cu faţade banale, fără strălucire. Din fericire nu sunt multe. Bogăţia şi bunul gust predomină. Aici îşi fac concurenţă reşedinţe diplomatice, sedii de ambasade şi consulate, partide politice şi firme. Amatorii de fotografie pot să pornească la o adevarată vânătoare de comori arhitectonice, dar nici gurmanzii nu sunt nedreptăţiti; cafenele boeme, baruri şi restaurante cochete răsar de unde nici nu te aştepti.

Mergi pe străzi şi nu ştii ce să admiri mai întâi în acest cartier select. Majoritatea clădirilor sunt bine conservate, dar pentru că dezvoltarea cartierului a avut loc în perioada interbelică, multe dintre ele aşteaptă încă să fie restaurate. Parcelarea terenului, care a aparţinut boierului Filipescu, pare să se fi făcut haotic – dar este doar iluzie -, dar asta nu face plimbarea mai puţin plăcută. Pornind dinspre parcul Dorobanţi străzile sunt dispuse ca nişte raze care împart terenul în “felii de tort”. Pentru obţinerea autorizaţiilor de construcţie se impusese o regulă de aur: înălţimea clădirilor nu trebuia să depăşeasca 13 m. Rezultatul este bucuria de a vedea cerul oriunde te afli. Cupola albastră asigură acea lumină care îţi dă o stare bună şi chef de mers pe jos pe străzile, unele mai lungi, altele foarte scurte. Pe strada Paris faci o adevărată drumeţie de peste 1 km. Strada Berna, în schimb, se termină brusc după doar 100 de metri. În timp ce majoritatea străduţelor se întretaie în unghiuri drepte, pe strada Finlanda te învârteşti in cerc.

Sunt alei care te duc direct spre un parc umbros, aproape întunecat, cu puţine bănci şi vreo două leagăne, dar o mulţime de camere de supraveghere. Este clar că multe generaţii de bebeluşi sau copii care se întorceau de la şcoală au fost aduşi în acest refugiu de aer proaspăt şi miros de pământ mereu reavăn. Nu este populat. Doar un bunic împinge lent leagănul în care un copilaş de vreo trei ani savurează momentul. Se privesc cu un zâmbet pe buze, dar tac. Nu departe se aud glasuri de copii acoperite de instrucţiunile transmise cu ton autoritar de către adulţi. Au acaparat parcul modern, dotat cu loc de joacă şi echipamente foarte colorate. Zona Dorobanţi-Capitale nu duce lipsă nici de monumente. Fie că au sau nu legătură numele străzii sau cu istoricul cartierului, cel puţin nu deranjează. Din contră, sunt discrete şi denotă bun gust, în armonie cu eleganţa cartierului.

Merită să acordaţi atenţie monumentului din Piaţeta Quito dedicat lui Mircea Zorileanu (1883 – 1910), unul din pionierii aviaţiei din România. Dacă zăboviţi puţin o să vă frapeze asemănarea izbitoare dintre globul de aici sprijinit de cei patru vulturi şi cel din fata Bisericii Sfantul Gheorghe opera sculptorului Ioan Bolborea inaugurată in 1998. Rămâne un semn de întrebare.

Nu vom răspunde acum, pentru că oferta este prea generoasă ca să ne poticnim de o posibilă furăciune. În această reţea de străzi, fiecare detaliu este fotogenic, o sursă imensă de cadre perfecte pentru fotografii pasionaţi. Nu la fel de ofertantă este imaginea fostului parc Dorobanţi pe care nu poţi să-l eviţi dacă vrei să-ţi continui drumul pe Calea Dorobanţilor spre Televiziune și Herăstrău. Numele parcului s-a schimbat în Parcul “Constantin Brâncuşi”, statuia Lupoaicei Capitoline a fost înlocuită cu un bust micuţ, meschin şi trist al marelui sculptor. Doar copacii bătrâni şi un stol imens de porumbei dau viaţă parcului. În rest, iarbă neîngrijită şi nici urmă de vreo intervenţie creativă a specialiștilor în horticultură şi peisagistică. Nu-i nimic, mica deziluzie îmi face poftă de Herăstrău.

La Herăstrău birjar, la Herăstrău!

Dar nu înainte de puţină istorie şi câteva recomandări pentru cei care nu au timp sau gust de hoinăreală şi preferă să meargă la pont.

Pe numele său adevărat Calea Dorobanţilor, strada este pentru prima dată menţionată documentar în sec. al XVIII-lea. Alături de şoseaua Kisselef, Uliţa Herăstrăului asigura deplasarea bucureştenilor spre o zonă de relaxare oferită de lacurile din nordul oraşului. Rapid, parcul a devenit locul preferat pentru petrecerile de “Armindeni”. Etapa 1870 – 1920 a fost o perioadă de intensă dezvoltare a Bucureştiului de care a beneficiat şi nordul oraşului. Ai timp liber, vrei să-ţi plimbi copiii dar şi să le oferi prilejul întâlnirii cu arta şi istoria? Ai de unde alege. Un punct de pornire la îndemâna oricui ar fi Piaţa Dorobanţi unde ajung multe mijloace de transport public direct sau de tranzit, inclusiv metroul.

De aici, puteţi alege strada Sofia pentru a va îndrepta spre Bulevardul Aviatorilor. Pe ambele laturi ale străzii se răsfaţă vile masive, maiestuoase, unele înscrise in categoria monumentelor istorice. Ferestrele Art Deco sunt vecine cu elemente din stilul neoromânesc. Inserţiile din lemn şi turnuri care te duc cu gândul la cetăţile ţărăneşti se întâlnesc cu brâuri elegante de cărămidă aparentă. Întreg cartierul este o colecţie de opere arhitectonice ale unor mari arhitecţi: Grigore Cerchez, Duiliu Marcu, Horia Creangă, Gheorghe Simotta, Petre Antonescu etc.

Dacă aţi acceptat propunerea şi vă îndreptaţi spre Bulevardul Aviatorilor nu puteţi ocoli Monumentul Eroilor Aerului sau Muzeul Zambaccian.

Străzi şi monumente, totul în zonă aminteşte despre luptătorii militari şi civili. Chiar și o parte dintre casele cu grădini. După parcelarea Filipescu, mai târziu, printr-o parcelare a Societăţii Comunale pentru Locuințe Ieftine, case din cartier au fost oferite ofiţerilor care participaseră la război, în semn de recunoaştere pentru fidelitate şi dăruire.

Vechile poveşti despre oameni, locuri şi istorie pot să continue la nesfârşit. Altele noi se vor scrie. Unele vor ajunge în vogă, altele vor fi date uitării. Singurele minuni pe care le vom privi mereu cu interes rămân minunile arhitectonice, foto-reportajele realizate de primul documentarist de război, Carol Popp de Szathmari (1812 -1887), pictor, grafician şi fotograf născut la Cluj, picturile lui Nicolae Grigorescu sau paginile dedicate acelei felii de istorie românească.

Dorobanţi români în faţa redutei de la Smârdan, creion şi tuş (Carol Popp de Szathmari) 
Nicolae Grigorescu – Sentinela
Dorobanţi în echipament de război.
ANR, SANIC, colecţia Fotografii, BU-F-01073-2-00020

CONACUL PĂRĂSIT – Sibiu

Este fix vis-a-vis de Sinagogă, ascunsă într-o curte uriașă. Genul de casă boierească, conac, proprietate care a aparținut cândva unei familii înstărite. De data asta, poarta nu mai este asigurată cu lanțul acela gros care se ceartă uneori cu vântul, scoțând un sunet acut. În curte sunt oameni care se plimbă, ocolesc clădirea, fac poze.

Nu îmi amintesc să o fi văzut pe lista obiectivelor propuse pentru Noaptea Muzeelor. Peste drum, localnici și turiști așteaptă să le vină rândul să viziteze Sinagoga, iar coada se întinde pe str Constituției, depășește str Blănarilor pentru a se pierde mult după colț, pe Pescarilor. Agitația din curtea pustie până atunci mi-a atras atenția și nu pot să ratez o vizită.

Nici acum nu sunt sigură că era un obiectiv oficial, căci vizita nu a fost una ghidată, nu am văzut pe nimeni care să urmărească desfășurarea acțiunii. Poate cineva a rupt pur și simplu lanțul și oamenii, curioși, au intrat. În liniște, ca într-o lume ciudată în care ai dreptul să pășești o singură dată. Iarba netunsă din curte păstrează misterul clădirii. După câțiva pași descoperi un bazin de piatră, gol; poți doar să ți-l închipui cu apă curată și cu câteva flori plutind aiurea; poate și o pisică dormitând pe balustradă. Acum, în iarbă înaltă se plimbă alene, ignorându-ne complet, o pisică tărcată. Poate tocmai s-a certat cu ariciul cu care împarte curtea. Aleea mărginită de castani duce spre clădirea abandonată, care are ceva din aerul casei lui moș Costache din “Enigma Otiliei”. În spatele ei descoperi resturile unei povești demult uitate. Un fotoliu găurit – perfect instagramabil – și un lampadar vechi contrastează discordant cu o căsuță din plastic, pentru copii. O saltea veche, pătată, îmbibată cromatic începe o poveste: “aici a fost … cândva …”. Dar cine s-o asculte? Ușile și ferestrele din spate au fost asigurate cu plasă, însă gratiile sunt smulse din loc în loc. Mizeria și tencuiala deteriorată sunt mascate de vegetația crescută parca furibund. O mână neexperimentată a încercat să decoreze unul din zidurile din spate cu graffiti. Accesul în interior este destul de facil prin față, întrucât totul este spart: și geamurile, și pereții, și liniștea clădirii care pare un fel de casă a umbrelor dickensiene transpusă în universul sibian.

În prezent, proprietatea este contractată de Camera de Comerț și Industrie Sibiu, pentru suma de 2 mil EUR. Clădirea este la vânzare din 2019, anul în care CCIS a vândut sediul anterior de pe str Bălcescu. În acest timp, prețul a scăzut de la 3 mil la 2 mil EUR.

Pe terenul rămas liber și în funcție de cum se poate, vrem să mai construim o clădire pe lângă ce două anexe. Aici am vrea să facem centru expozițional la parter, iar la etaj sală de conferințe și dependințe. În cele două anexe am vrea să reluăm Exposib-ul și al fel, să închiriem oamenilor de afaceri sau pentru diferite expoziții, pentru că ne propunem să avem și venituri de acest fel, nu doar din cotizațiile membrilor.” (Octavian Isăilă, Camera  de Comerț Sibiu).

Vila de pe str Constituției nr 22 a fost construită în 1929 și a fost un proiect al arhitectului Alfred Hugo Cernea, pe vremea când strada se numea Salzgasse. În 1934, numele arterei a fost schimbat în str Sării. Actuala denumire datează din 1947. În 1909, aici exista o altă clădire care a fost demolată de Henrik Baumann, apoi, drepturile de proprietate au fost transferate către Luiza și Friedrich Baumann. De altfel, Friedrich Baumann a mai deținut o proprietate în aceeași zonă, o clădire pe str Avram Iancu, nr 24 (având acces și din str Magheru).

În 2014, proprietatea a fost clasată în Lista Monumentelor Istorice, categoria ansamblu, grupa valorică “B”: “Casă de locuit cu anexe”. Clădirea în stil neo-românesc este emblematică, distingându-se printr-o volumetrie masivă, un corp central accentuat, o loggie cu coloane scurte și groase, o fereastră cu închidere semicirculară la parter, o fațadă bogat ornamentată în jurul arcadelor. Destinația inițială de locuință a fost schimbată ulterior, proprietatea găzduind Sanatoriul dr Bolintineanu, Clinica pentru ‘nașteri și boli de femei’ Dr Antal (începând cu noiembrie 1936), Inspectoratul General Sanitar Sibiu (după naționalizarea din 1948), Gradinița nr 21 (până în anii ‘90). După 2000, proprietatea a fost retrocedată moștenitorilor. Reședința cu 18 camere și 6 bai, o curte generoasă de peste 5000 mp și o suprafață construită de 900 mp se află la doar 200 m de Piața Mare și își așteaptă tăcută continuarea poveștii.

Pentru că povestea nu trebuie să se termine aici.

Surse foto:

www.patrimoniu.sibiu.ro

www.artmarkhistoricalestate.ro

Perii seculari şi saşii

Perele nu se află în topul celor mai iubite fructe de către români. Merele sunt pe locul întâi, urmate în clasament de portocale şi banane. Nu voi continua cu statisticile sau preferinţele şi obiceiurile alimentare ale poporului nostru.Trebuie să recunoaştem că oscilăm între tot felul de diete şi suntem influenţaţi de trendurile lansate de marii manipulatori: site-urile sociale. Dar nu despre preferinţe alimentare e vorba. Ideea articolului a pornit de la o experienţă strict personală şi câteva amintiri amuzante din copilărie. Intenţia nu s-a materializat imediat, iar acum, după multe amânări, tema propusă a evoluat într-o direcţie la care nu m-am aşteptat, şi, sincer, nu-mi pare rău.

Domnul Pătru

Într-o zi, la scurt timp după declanşarea pandemiei, am primit o notificare pe Facebook de la un grup internaţional intitulat What can you see from your window? Întrebarea a fost ca un declic. Am fugit la fereastră şi, dintre toate lucrurile aflate în curte, primul lucru pe care mi-au căzut ochii a fost dl. Pătru, părul. L-am cam ignorat de-a lungul anilor. Florile lui nu prea m-au emoţionat în mod deosebit, perele zemoase, extrem de parfumate erau mâncate de vrăbii. Hmmm! L-am măsurat de la distanţă de parcă îl vedeam pentru prima dată. Nu mi-am dat niciodată seama cât este de înalt. Cred că are mai mult de 10 m. Acum vreo 4 ani, după o toaletare mai drastică, a rămas cu cu vreo 3 m mai scund. Wow, să fi avut 13 – 14 m?! A fost plantat acum 83 de ani împreună cu un prun, un vişin si un piersic. Doar el a primit un nume, doar el s-a acomodat climei şi solului din Bucureşri. Am oare un păr-campion în gradină? După o documentare minuţioasă am obţinut răspunsul la întrebare, am cules o informaţie interesantă şi mi-am făcut un plan de vacanţă.

Lunga vară secetoasă 2022

Puţină istorie

Povestea ne duce cu peste 200 de ani în urmă, pe Dealul Cocoş, Bistriţa-Năsăud, undeva în colţul din nord-estul Transilvaniei. Începând cu Evul Mediu, istoria acestei zone pare să fi trecut prin schimbări importante. Având nevoie de protectie sporită, regatul ungar îşi întăreşte sistemul de apărare şi începe un procesul de colonizare. Flamanzi, valoni, saxoni, bavarezi, cunoscuţi sub numele generic de saşi au fost aduşi înTransilvania. În ciuda colonizării, invaziile repetate slăbesc statul ungar. Urmările au fost devastatoare, dar asta nu a împiedicat expansiunea celor şapte mari oraşe fortificate populate de saşi -Bistritz (Bistriţa), Hermannstadt (Sibiu), Klausenburg (Cluj), Kronstadt (Braşov), Mediasch (Mediaş), Mühlbach (Sebeş) şi Schässburg (Sighişoara) -, de unde şi numele german al Transilvaniei: Siebenburgen.

Moştenirea săsească

Dar să trecem uşor peste istorie, deşi foarte interesantă, pentru a reveni la prezentul atât de interesant şi el. Bistriţa şi împrejurimile merită mai multă atenţie. Oraşul, pentru monumentele de arhitectură, siturile arheologice, bisericile, şcolile şi parcurile sale, iar împrejurimile, pentru peisaje, conace, parcuri dendrologice. O menţiune aparte merită localitatea Unirea şi Dealul Cocoş. Tot despre saşi este vorba, despre spiritul lor practic şi gospodăresc. Aproape 1.000 de peri cu vârste de până la 250 de ani au fost plantaţi pentru a feri gospodăriile oamenilor de mistreţii şi urşii în căutare de hrană. Până acum câţiva ani, perii şi-au îndeplinit menirea nederanjaţi de “grija” oficialităţilor. Încă viguroşi, perii plantaţi de saşi mai dau rod. Sunt soiuri diferite, aproape 20 dintre ele necunoscute astăzi. Nu au avut nevoie de tratamente fitosanitare, nu s-au făcut tăieri. Parcul cu Peri Seculari a devenit un proiect important pentru Organizaţia Lions Bistriţa şi se află acum pe traseul Via Transilvanica. Voluntarii organizaţiei au plantat deja 80 de puieţi din soiuri vechi, au construit punctul de informare Casa lui Mihai şi activitatea va continua până la asigurarea protecţiei complete a parcului.

SOS Parcul perilor seculari

Toate bune şi frumoase, dar proiectul Lions a trezit şi dorinţa de implicare a oficialităţilor. Şi iată că Dealul Cocoş a fost dotat cu două pârtii de ski. Ideea ar fi fost strălucită dacă zona ar fi potrivită. Dealul nu e prea înalt, iar ninsorile nu sunt nici pe departe abundente. Ca dovadă, anul trecut nu s-a schiat deloc şi pe deasupra a avut loc o alunecare de teren care a compromis pârtia cea mare. O investiţie de milioane de euro a fost compromisă. Primarul nu se lasă descurajat şi e dispus să mai pună la bătaie încă 29 mil. de lei pentru o sanie pe şine. O fi bine, o fi rău? Asta hotărăsc bistriţenii. Sper că aceste planuri să rămână într-un perimetru restrâns şi să nu aflăm despre defrişări în zona perilor.

Aşadar, am oare un păr-campion în gradină? Nici pe departe. Dar sunt mândra posesoare a unui păr bătrân cu alura unui domn elegant ajuns la vârsta senectuţii, iar planul pentru vacanţa de vară mă va duce direct la Bistriţa sau voi alege o temă de drumeţie pe Via Transilvanica, prelungită cu 2 km pentru a trece şi prin Bistriţa, prilej ca şi livada cu peri seculari să fie inclusă pe acest traseu.

Vă recomand:

https://timponline.ro/ce-a-distrus-si-ce-ameninta-livada-cu-peri-seculari-de-pe-dealul-cocosului-unica-in-judet-si-chiar-in-romania/

STADIONUL ANULUI 2022: București sau Sibiu?

Două stadioane din România sunt nominalizate la titlul “Stadionul anului 2022”. Este vorba despre stadionul Rapid-Giulești din București și stadionul Municipal Sibiu. Vă puteți exprima votul până pe 14 martie, la miezul nopții. Nu uitați să menționați toate cele 5 stadioane favorite din cele 23 participante, altfel votul nu va fi luat în considerare. Pentru a putea vota, accesați  http://stadiumdb.com/competitions/stadium_of_the_year_2022

Competiția este la a XIII-a ediție și este organizată de StadiumDB.com, website polonez care are ca scop prezentarea cât mai completă a stadioanelor (istoric, modernizare, comparații etc). Anul acesta, organizatorii propun stadioane din 17 țări (Irak, Australia, Cipru, Brazilia, Indonezia, China, SUA, Lituania, Turcia, Paraguay, Qatar, Grecia, Algeria, Coasta de Fildeș, Senegal, Polonia și România).

Stadionul Rapid din București a fost inaugurat în iunie 1939, în cartierul Giulești, cu ocazia Ceferiadei, pentru a marca împlinirea a 70 ani de la punerea în circulație a primului tren din România. Construcția demarase în 1937 sub conducerea arhitectului Gheorghe Dumitrescu. Atunci, clubul Rapid dispunea de una dintre cele mai mari și moderne arene din țară (12.160 locuri), însă nu beneficia de gazon sau instalație de nocturnă. Capacitatea stadionului a fost mărită la mijlocului anilor ’80, ajungând la 19.100 locuri pe scaune, prin mărirea celei de-a doua peluze. În 2003, stadionul a fost modernizat (a fost schimbat complet gazonul, a fost mărită și acoperită tribuna oficială, gardul de protecție a fost înlocuit cu un material transparent pentru o mai bună vizibilitate a spectatorilor). Stadionul a fost demolat în totalitate în 2019, o dată cu anunțul conform căruia România urma să găzduiască 4 meciuri în cadrul Campionatului European de Fotbal 2020. Stadionul Giulești nu era conform cu standardele UEFA, așa încât arena a fost demolată și înlocuită cu una modernă. Noul stadion cuprinde și o pistă de atletism sub tribune, săli de antrenamente pentru diferite  discipline (karate, box, lupte, judo, atletism, popice), o sală de sport multifuncțională, o sală de forță, săli de recuperare, un minihotel cu 14 camere duble pentru sportivi, cabinet medical, zonă testare antidoping, spații publice (magazine, zona de mâncare), spații mass-media (boxă presă, sală de conferințe, zonă interviuri etc), 900 locuri VIP, 75 locuri pentru persoane cu dizabilități, 184 locuri parcare, sistem jocuri și lumini Digital Multiplex în cadrul instalației de nocturnă care integrează diferite scenarii în funcție de fondul muzical, însă capacitatea complexului a fost micșorată la 14.050 locuri. Lucrările realizate de firma Construcții Erbașu SA, au durat 3 ani, au costat aprox 34 mil euro, iar inaugurarea noii arene a avut loc la începutul anului 2022.

Stadionul Municipal Sibiu a fost dat în folosință în 1927, pe latura sudică a Parcului Sub Arini. La început a funcționat sub denumirea de Stadionul de Educație Fizică și, de-a lungul timpului, a fost supus unor transformări majore, mai ales în perioada 1977 – 1981: a fost dotat cu tribune de beton pentru 12.000 spectatori, capacitatea a fost mărită apoi la 14.200 spectatori, a fost demolată vechea tribună din lemn. În urma lucrărilor de modernizare din 2011, au fost montate 9.000 scaune noi, au fost reabilitate vestiarele, sistemele de alimentare cu apă și supraveghere video. Baza sportivă a fost închisă în perioada 2012 – 2016. Modernizarea stadionului pentru a putea găzdui meciuri de Liga I a fost amânată de câteva ori. În prezent, stadionul este omologat de Liga Profesionistă de Fotbal, are o capacitate de 12.363 locuri (302 VIP) și beneficiază de gazon natural ranforsat sintetic, cu încălzire, degivrare, drenaj și sistem de irigație. Costurile totale au fost de 28.5 mil euro, iar inaugurarea noului stadion a avut loc în decembrie 2022.

Câștigătorul ediției este stadionul OPAP Arena, din Atena, Grecia (cu 69 797 puncte). Stadionul bucureștean Rapid-Giulești s-a clasat pe locul 10 (cu 12 006 puncte), iar Stadionul Municipal Sibiu este pe locul 12 (cu 9432 puncte).

  1. OPAP Arena (69,797 points)
  2. Stadion Miejski im. Floriana Krygiera (23,201 points)
  3. Stadion Miejski im. Władysława Króla (20,127 points)
  4. Lusail Stadium (18,279 points)
  5. Allianz Stadium (18,257 points)
  6. Alphamega Stadium (17 606 points)
  7. Jakarta International Stadium (17,301 points)
  8. Stade du Senegal (15,386 points)
  9. Chengdu Fenghuangshan Football Stadium (13,471 points)
  10. Stadionul Rapid-Giulesti (12,006 points)

http://stadiumdb.com/competitions/stadium_of_the_year_2022

Surse foto:

www.wikipedia.org 

https://www.digisport.ro/galerie-foto/1/fotbal/liga-1/noul-stadion-din-sibiu-a-fost-omologat-de-lpf-cand-se-va-juca-primul-meci-2072667#5

evomag.ro%20

HOTELUL DE GHEAȚĂ

Totul a ȋnceput ȋn 2005. De atunci, an de an, hotelul construit integral din gheaţă este modelat din blocuri de gheaţă extrase din cel mai mare lac glaciar al Munţilor Făgăraș, Bȃlea Lac. Blocurile de 70 x 70 cm ajung pȃnă la 70 kg. Construcţia durează mai puţin de o lună și uneori constructorii au emoţii din cauza diferenţelor de temperatură. Complexul include hotelul, un Ice Restaurant & Bar și o biserică. Construcţia oferă camere cu paturi, noptiere și candelabre de gheaţă,  la o temperatură de -2℃ (ȋn timp ce la exterior sunt -15℃) și ȋnsumează aproximativ 3870 ore de muncă.   

  • Hotelul de Gheata, Balea Lac, Paula Seling, RomaniaSweetRomania
  • Hotelul de Gheata, Balea Lac, Paula Seling, RomaniaSweetRomania
  • Hotelul de Gheata, Balea Lac, Paula Seling, RomaniaSweetRomania
  • Hotelul de Gheata, Balea Lac, Paula Seling, RomaniaSweetRomania
  • Hotelul de Gheata, Balea Lac, Paula Seling, RomaniaSweetRomania
  • Hotelul de Gheata, Balea Lac, Paula Seling, RomaniaSweetRomania
  • Hotelul de Gheata, Balea Lac, Paula Seling, RomaniaSweetRomania
  • Hotelul de Gheata, Balea Lac, Paula Seling, RomaniaSweetRomania
  • Hotelul de Gheata, Balea Lac, Paula Seling, RomaniaSweetRomania
  • Hotelul de Gheata, Balea Lac, Paula Seling, RomaniaSweetRomania
  • Hotelul de Gheata, Balea Lac, Paula Seling, RomaniaSweetRomania
  • Hotelul de Gheata, Balea Lac, Paula Seling, RomaniaSweetRomania
  • Hotelul de Gheata, Balea Lac, Paula Seling, RomaniaSweetRomania
  • Hotelul de Gheata, Balea Lac, Paula Seling, RomaniaSweetRomania
  • Hotelul de Gheata, Balea Lac, Paula Seling, RomaniaSweetRomania
  • Hotelul de Gheata, Balea Lac, Paula Seling, RomaniaSweetRomania

Hotelul are ȋn fiecare an altă temă: in sezonul 2006-2007, hotelul a oferit 12 camere și a fost construit ȋn formă de cruce.

În 2007-2008, tema a fost Sistemul Solar, astfel ȋncȃt cele 10 camere au primit denumiri ale planetelor.

2008-2009 a fost sezonul MUZICII CLASICE.

În 2009-2010, tema a fost PERSONALITĂȚI CELEBRE, iar cele 10 camere au purtat numele lui Platon, Aristotel, Heraclit, Pitagora, Seneca, Emil Cioran, Mircea Eliade, Confucius și Friedrich Nietzsche.

Sezonul 2010-2011 a oferit 14 camere, iar tema a fost ICE HOTEL – LIGHT AND STONES, camerele purtȃnd denumirea unei pietre preţioase sau semi-preţioase: Camera de Diamant, Camera de Safir, Aquamarin, Ametist, Rubin, Safir etc.

În 2011-2012, tema hotelului a fost ICE SOUND (Sunetul gheţii), iar camerele au purtat denumiri ȋn ton cu această temă: Jazz, Latino, Dance, Hip Hop, Chillout, Classical, House, Trance, Blues și din fiecare cameră se auzeau acordurile unui stil muzical.

Sezonul 2012 – 2013 a fost dedicat CARNAVALULUI; camerele au purtat numele lui Hansel și Gretel, Pălărierul cel Nebun, Alice ȋn Țara Minunilor etc, iar cele trei igloo-uri au avut ca temă Rio de Janeiro, Veneţia și Berlin. Singura sursă de lumină pe timpul nopţii au fost ledurile de mică putere, pentru a nu deteriora pereţii ȋngheţaţi.

Tema anului 2013 – 2014 a fost BAROQUE ON ICE (Bruckenthal, Ludovic al IV-lea, Schonnbrunn, Maria Antoaneta, Maria Teresa, La Fontaine, Antonio Vivaldi, Bach, Rembradt, Velasquez, Voltaire, Moliere).

2014 – 2015 a fost anul ZODIACULUI, camerele fiind numite Berbec, Leu, Capricorn etc, beneficiind de semnul zodiacal sculptat ȋn gheaţă.

Sezonul 2015 – 2016 a fost al EUROPEI, iar turiștii au putut dormi ȋn Salonul vienez (Austria), Dutch room (Olanda), Studio Helsinki (Finlanda), English Home (Anglia), High Lisbon (Portugalia), Bella Italia (Italia), Casa Maghiară (Ungaria), Spanish Kingdom (Spania), Deutsche Haus (Germania), Irish room (Irlanda), Frozen Sweden (Suedia), Luxemburg, Greek studio (Grecia) sau ȋn Odaia de sus (Romȃnia).

În 2016 – 2017, tema a fost Cinema on Ice, iar camerele au fost decorate cu personaje din filme celebre: Star Wars, The Hobbit, Ice Age, The Passion of the Christ, Toate pȃnzele sus, Rocky III, Gladiator, Titanic, Harry Potter, Dracula, ȋn timp ce igloo-urile s-au numit Smurf Igloo, Jungle by Ice și Jurrasic Park Igloo.

În 2017 – 2018, tema aleasă a fost FROZEN LOVE, iar camerele au purtat numele unor locuri și obiective din zona Masivului Făgăraș: Vȃrful Suru, Lacul Avrig, Vȃrful Negoiu, Valea Doamnei, Cabana Podragu, Castelul de Lut din Valea Zȃnelor, Palatul Bruckenthal de la Avrig. Complexul de igloo-uri a purtat numele Rezervaţiei Arpășel, Vȃrfului Moldoveanu și a Poienii Neamţului. 2018 a fost Anul Centenarului, astfel ȋncȃt restaurantul din holul central a purtat numele “Regele Ferdinand I al Romȃniei – Întregitorul”.

Tema sezonului 2018 – 2019 a fost muzica, iar cele 14 camere și 6 igluuri au fost decorate cu sculpturi din gheaţă ale unor artiști autohtoni sau internaţionali (Holograf, Corina Chiriac, Queen, Madonna, Michael Jackson, Rolling Stones, BZN, ABBA, Peter Maffay, Elvis Presley, Prince, Freddie Mercury).

În 2019 – 2020, construcţia a fost amȃnată, ȋntrucȃt ȋn decembrie a fost prea cald. Hotelul de gheaţă a fost ȋnlocuit cu Igloo Village, o construcţie cu trei compartimente pentru cazare, fiecare cu cȃte două camere cu pat dublu, un compartiment central ce a făcut conexiunea cu fiecare dintre compartimente și unde au fost amenajate restaurantul și barul și un compartiment mai mic, cu rol de lobby. Tema aleasă a fost UNDERWATER WORLD.

Inaugurarea oficială ȋn acest sezon este planificată pentru ianuarie 2023, după ce va fi finalizată și Biserica de Gheaţă. Decoraţiunile vor fi realizate de celebrul sculptor sloven Rismondo Miro, care va lucra alături de colaboratori din Romȃnia. Tema acestui sezon este tot EUROPA, dar ȋn altă cheie, fiecare cameră urmȃnd să primească numele unor capitale europene (Londra, Amsterdam, Lisabona, Dublin, București, Paris, Roma, Atena, Berlin), iar decoraţiunile interioare vor fi inspirate de simboluri din aceleași capitale. Barul amenajat ȋn interior va avea forma unui patrulater, fiecare colţ fiind marcat de un stȃlp impunător de gheaţă ȋn interiorul căruia vor fi realizate imagini ale unor obiective emblematice: Turnul Eiffel din Paris, Turnul Televiziunii Germane din Berlin, Big Ben din Londa și case tradiţionale verticale din Amsterdam. Holul central va găzdui un restaurant cu mese și scaune din gheaţă, iar servirea se va face cu platouri din gheaţă. Imaginea complexului este Paula Seling.

Deși hotelurile de gheaţă sunt foarte căutate ȋn Finlanda, Suedia, Norvegia, Elveţia, cel din Romȃnia este unic ȋn Europa de Est. Fodor’s Travel (blog de călătorii) l-a inclus ȋn Top 10  al celor mai frumoase hoteluri de gheaţă din Europa: ocupă locul 3, după satul de igluuri Kakslauttanen (Finlanda) și Iglu-Dorf Gstaad (Elveţia).

SFÂNTUL ARDEALULUI ŞI BODYGUARZII 

A fost ieromonah (călugăr cu funcţie de preot), teolog şi artist plastic. A fost considerat făcător de minuni şi profet. Arsenie Boca, cel care a stârnit controverse atât în timpul vieţii, cât si după deces, nu pare să scape de efectele faimei nici după 110 ani de la deces. Mormântul său din incinta mănăstirii Prislop, Hunedoara este un binecunoscut loc de pelerinaj. Dacă vreţi să vă bucuraţi de frumuseţea naturii, de liniştea şi energia sănătoasă a locului, trebuie să ajungeţi aici pentru a vă încărca bateriile. Nu este necesar să faceţi o călătorie rituală pentru a simţi liniştea pe care o emană zona împădurită, biserica austeră, aleile largi, pavate cu marmură, gazonul bine întreţinut, spaţiile locuite de călugăriţe.

Dincolo de legendele privind vindecările miraculoase sau profeţiile sumbre, Zian Vălean a dus o viaţă cu destule evenimente triste, eşecuri şi dezmăgiri. Sărăcia l-a împiedicat să-şi urmeze visul de a deveni pilot şi nici în viaţa sentimentală nu a avut mai mult noroc. După liceu, a urmat cursurile Academiei Teologice din Sibiu unde i-a fost descoperită înclinaţia către artă. Este trimis ca bursier la Bucureşti pentru a urma cursurile Academiei de Arte Frumoase. Aici are şansa de a-şi desăvârşi personalitatea sub îndrumarea unei pleiade de somităţi ale intelectualităţii din perioada 1934 -1938 (Alexandru Tzigara Samurcaş, profesor de Istoria Artelor, G.M.Cantacuzino la desen, Cornel Medrea la sculptură sau Horia Teodosiu, arhitectură). Tot in aceasta perioada începe şi cariera duhovnicească a tânărului Arsenie Boca, dar şi o intensă muncă de propovăduire a credinţei ortodoxe. Aceste campanii l-au făcut cunoscut în tot Ardealul, dar i-au atras şi antipatia din partea regimului comunist proaspăt instalat. A trăit experienţe dure în închisoare şi muncind la Canalul Dunăre- Marea Neagră. Dar pentru că nici el nu a vorbit despre această perioadă, nici în arhive nu există prea multe documente, imaginaţia oamenilor a creat tot felul de situaţii controversate. Se spune că a îndurat tortura rugându-se pentru torţionari, că a părăsit celula prin teleportare pentru a participa la înmormântarea mamei sale etc. .

A dus o viaţă demnă de un scenariu de film şi stârneşte la fel de mult interes şi acum. Numele său a devenit brand comercial. De când marca ”Părintele Arsenie Boca” a fost înregistrată la Oficiul European de Proprietate Intelectuală, imaginea sa a declanşat noi scandaluri şi procese, dar continuă să aducă venituri considerabile. A fost aleasă o fotografie din tinereţe care, digitalizată şi colorată, scoate în evidenţă ochii albaştri, privirea rece, aproape hipnotizantă. In realitate, după alungarea de la mănăstire şi având domiciliu forţat în Bucureşti, Arsenie Boca s-a adaptat vieţii de mirean şi majoritatea fotografiilor din acea perioadă îl înfăţişează ca pe un bărbat matur, robust şi relaxat. Constituţia atletică, costumele albe, ochelarii de soare, o geantă ţinută sportiv pe umăr, şortul şi rucsacul îi dau un aer de bărbat mondern, pasionat de drumeţii.

Şi controversele continuă si in zilele noastre: va fi oare “sfântul Ardealului” canonizat? Mitropolitul Sibiului a cerut acest lucru in 2019. Referatul de analiză a personalităţii şi activităţii Pr. Arsenie Boca a fost finalizat, dar … suspans: s-a cerut un nou referat pentru că primul a fost pierdut(!?).

https://www.capital.ro/de-ce-este-amanata-canonizarea-lui-arsenie-boca-o-atitudine-politicianista-care-nu-ar-avea-ce-sa-caute-in-consolidarea-credintei-ortodoxe.html

Pentru turişti sau pelerini, nimic din toată această agitaţie nu se resimte la Mănăstirea Prislop, acolo unde se află mormântul lui Arsenie Boca. Doar prezenţa bodyguarzilor care supraveghează respectarea interdicţiei de a face fotografii la mormânt deranjează armonia şi pacea locului. Oricum, indiferent dacă vă atrage genul acesta de obiectiv turistic sau nu, în cazul în care ajungeţi în zona Haţegului, vă recomand o escală la Mănăstirea Prislop. Drumul este bun, parcarea spaţioasă. Singura surpriză nedorită sunt bodyguarzii care te întâmpină la mormânt pentru a te informa că fotografiatul este interzis. Nu mi-am bătut capul să înţeleg de ce. Întreaga regiune merită timpul şi banii.  GPS :
N 45°37’58.2672” E 22°51’16.2468”
45.632852, 22.854513

      

GPS :
N 45°37’58.2672” E 22°51’16.2468”
45.632852, 22.854513

Un Italian îndrăgostit

Puţine ţări pot rivaliza cu Italia în materie de artă, frumuseţea peisajelor, romantismul, pasiunea, exuberanţa oamenilor, iubirea şi ataşamentul manifestate în relaţiile de familie.

Domnul Giovanni Salvatelli le avea pe toate în ţara sa de origine, dar proiectele i-au purtat paşii spre România. A venit, a văzut, a fost cucerit de oameni, de locuri şi a realizat că trebuie să ofere ceva comunitaţii în schimbul bucuriei şi generozităţii primite în România. Aici, în inima Hunedoarei, în satul Banpotoc, a creat o frântură de rai.

Povestea a început in urmă cu 19 ani. A fost dragoste la prima vedere şi, pe loc, dealul de langă sat a primit o destinaţie: loc de relaxare pentru vizitatori, dar şi un spaţiu de creaţie pentru italianul îndrăgostit de ţara noastră. Deşi nu are nicio legătură cu arhitectura peisagistică, proaspătul proprietar al casei din vârful dealului a decis grafica pentru pozitionarea plantelor si a obiectelor care completează decorul grădinii, făcând-o să semene cu cele din Toscana. S-a documentat, a muncit mult, dar cu pasiune şi ceea ce a rezultat este o desăvârşită operă de artă care te invită la plimbare chiar şi pe ploaie.

“Grădinile lui Zoe” sunt ca o pictură pentru care orice descriere în cuvinte este prea săracă. Vă invit aşadar să vă uitaţi la fotografiile făcute într-o dimineaţă ploioasă de mai, posomorâtă ca o dimineaţă de toamnă. Cu toate acestea, totul în jur era bucurie, echilibru şi distincţie.

Dacă aţi planificat pentru vara aceasta o vizită la Castelul Huniazilor (Corvinilor), adăugaţi în agendă şi un drum până în satul Banpotoc. Sau combinaţi o plimbare în stil italian cu una mai simplă la Mănăstirea Prislop. Spun “plimbare” pentru că acest aşezământ monahal şi terenul care îl înconjoară nu trebuie vizitat, ci, pur şi simplu, gustat. Chiar şi o persoană nereligioasă va percepe timpul petrecut acolo ca pe o hrană pentru suflet. Cu toţii avem nevoie de linişte şi echilibru pentru a ne elibera de stres şi a ne redobândi energia consumată alături de copii în acest şcolar sau la locul de muncă.

Aşadar nu mai staţi pe gânduri. Detalii privind tariful de intrare si programul de vizitare găsiţi aici: https://igiardinidizoe.ro/

Pe drumul vinului…

Iunie toropește deja Capitala, așa că ideea unei călătorii scurte a venit spontan și a fost de nerefuzat. Staţiunile de la munte – prea aglomerate. Cele de la mare – prea zgomotoase. O destinaţie la 90 km de București pare ideală. La vreo 20 km de Ploiești, cam pe unde și-a ascuns regele vizigot Atanaric comoara ȋn secolul al IV-lea, Dealu Mare ȋși așteaptă vizitatorii cu crame, conace, dealuri, coline și o suprafaţă de aproximativ 15,000 ha de viţă de vie.

Eu am preferat liniștea și răcoarea Conacului dintre Vii, pe Valea Bobului. Cum nu mă prea pricep la vinuri, m-am lăsat fermecată de mușcatele și trandafirii proprietăţii. Următoarea vizită acolo este deja planificată, pentru că ȋmi doresc mult o plimbare cu bicicleta pe dealurile din jur. Mi-a promis și un gușter că ȋmi acordă o ședinţă foto – acum l-am luat prin surprindere și s-a sfiit.

Apropo, legenda ‘Urlaţi, 5 minute’ rămȃne doar o … legendă. Podgorenii sunt oameni așezaţi, iar zona este un balsam pentru bucureștenii stresaţi de trafic, agitaţie, zgomot. Se spune că ȋn trenul care se apropia de Cricov, cu cinci minute ȋnainte de gară, conductorul atenţiona călătorii că urmează staţia de unde pot ajunge ȋn Urlaţi. Boierii Gheorghe și Stan Urlăţeanu, ctitorii bisericilor Jercălăi și Galbenă din Urlaţi, nu erau ȋncȃntaţi de această poveste. Dar, ca orice legendă, a rămas și circulă din om in om.

Oenoturismul (turismul viticol) este un concept mai nou ȋn Romȃnia. Oferta este ȋnsă suficient de atrăgătoare, rămȃne doar să descoperim istoriile conacelor, cramelor și soiurilor de vin din zonă.

Nu este ȋncă sezonul culesului viei, dar m-am ȋntors la București cu o crenguţă de cireș negru. Bobiţele negre-amărui m-au fascinat ȋntotdeauna, fără să ȋmi pese de eventualele daune-pete. Și am adus cu mine un parfum delicat, cu gust de boierie veche, cu povești și amintiri, cu arome cromatice și olfactive și senzaţii catifelate de timp care trece ireal de blȃnd.