Politicile severe de austeritate din anii 80, impuse de regimul Ceaușescu (condiții de trai mizerabile, reducerea consumului energetic și alimentar, lipsa unor ingrediente minimale necesare unei vieți civilizate, raționalizarea alimentelor, scăderea veniturilor lucrătorilor dar și disprețul față de muncitorii uzinei de autocamioane), s-au acumulat la Brașov până la o explozie de furie în dimineața zilei de 15 noiembrie 1987.
Conflicte de muncă spontane mai avuseseră loc, dar de o intensitate mult mai limitată. În noiembrie 1986 fusese Cluj Napoca. Platforma Nicolina, din Iași se agitase in februarie 1987.
– PRIMA SCÂNTEIE
De data aceasta, lucurile au luat amploare. Prima scânteie a apărut pe 14 noiembrie. Era zi de salariu, la Secția 440 „Ștanțe și Matrițe” din cadrul Întreprinderii de Autocamioane Steagul Roșu. Lucrau atunci 93 persoane acolo. Fluturașul de salariu al muncitorilor menționa la rubrica „Rețineri” cuvântul „social”, iar oamenii primiseră doar jumătate din sumă.
Zvonuri despre diminuarea salarială existaseră încă de pe 13 noiembrie. Plata salariilor se făcea în acord global, adică erau plătiți doar muncitorii care își îndeplineau planul, în timp ce cei care nu reușeau, puteau să nu primească nimic. Acesta este motivul pentru care conducerea decisese să împartă pierderile la toate secțiile, însă așa s-a ajuns ca cei care munciseră eficient să primească mai puțini bani.
Decizia de a înceta lucrul a apărut spontan. Au oprit strungurile și au informat maiștrii și inginerii că refuză să mai lucreze, iar schimbul 3 nici nu a mai pornit utilajele.
Conducerea nu a oferit explicații. Șeful de secție din acea noapte a tratat problemele muncitorilor cu dispreț și a anunțat superiorii despre întreruperea lucrului abia la ora 5 dimineața. Conducerea de partid și ofițerul de securitate al uzinei au avut o reacție disproporționată.
„Majoritatea eram schimbul trei, seara și… noi am declanșat greva spontan. Nu ne-am vorbit. Bine, nemulțumirile erau vechi și multe. Așteptam numai momentul să răbufnească – și s-a întâmplat atunci, pentru că noi eram… lucram sâmbăta spre duminică, era 14 spre 15 noiembrie, schimbul trei.
Din cauza faptului că nu aveam curent la schimbul doi, lucram schimburile unu și trei. Și condițiile de muncă erau mizere: nu aveam nici apă să ne spălăm, nu erau… lucram foarte mult comparativ cu astăzi, când abia începem să mai lucrăm – atunci lucram de rupeam.
Și era zi de salariu, de fapt era a treia zi după salariu (…) Ni s-au înmânat fluturașii de salariu și fiecare avea reținută o sumă între 400 și 800 de lei. Însemna 30%, poate, din salariu. (…) Fără nici o justificare. Întâmplarea a făcut ca ofițer de serviciu pe uzină, de fapt pe fabrică, să fie chiar șeful nostru de secție, Ghelase Valeriu, inginer.
L-am chemat, de fapt noi i-am întrebat pe maiștri și maiștrii au luat legătura cu el. Dânsul a venit la noi la ora 12.00 noaptea. A stat de vorbă cu noi pe picior de superioritate, așa cum îi stătea bine unui șef pe vremea aia, și n-a făcut decât să ne stârnească” (fragment din mărturia lui Aureliu Bejenariu, din volumul „Ziua care nu se uită: 15 noiembrie 1987”) .
„Ne-a zis doar: «Băi, dacă nu vă convine câți bani ați luat, puneți mâna și munciți, că luna viitoare n-o să luați nici atâta». Ei, țin minte că luasem 11 lei lichidare și am zis: «Doamne, pentru 11 lei nu se merită nici să-mi pierd nopțile pe aici».
Și aia a fost toată chestia. N-a lucrat nimeni. Am luat o decizie: «Domne, nu lucrăm» (…) Dimineața, pe la ora 6.00 au venit cadrele de conducere din uzină, cu secretarul de partid de la noi de la secție. Și atunci, noi, la 6.00 dimineața am ieșit afară din uzină”. (fragment din mărturia lui Augustin Jeler, din volumul „Ziua care nu se uită: 15 noiembrie 1987”) .
Sosirea angajaților din schimbul 1 a amplificat starea de agitație și protestele. Schimbul 3 a refuzat să plece acasă. Cei care abia veniseră au refuzat să mai intre în secții. Muncitorii au spart geamurile sediului administrativ al uzinei, iar în jurul orei 8, câteva mii de muncitori se adunaseră la porțile fabricii (unele surse menționează în jur de 4000, în timp ce altele vorbesc despre 7000 oameni).
După trei ore au decis să pornească spre sediul Comitetului Județean al PCR. Totuși, cei mai mulți au renunțat, astfel încât spre Consiliul Județean au plecat doar 300 – 400 oameni. Pe traseu, li s-au alăturat muncitori de la fabrica Tractorul, Hidromecanica, studenți, elevi, locuitori ai orașului.
În dreptul Spitalului Județean, s-a cântat imnul “Deșteaptă-te, române”. Revolta muncitoarească se tranformase într-o veritabilă demonstrație politică, la care participau aproximativ 3000 oameni.
Inițial, scandările erau strict sociale: “Vrem mâncare și căldură!”, “Vrem banii noștri!”, “Vrem mâncare la copii!”, “Vrem lumină și căldură!”, “Vrem pâine fără cartelă!”.
În timpul marșului, printre manifestanți s-au infiltrat și lucrători ai Securității, deghizați în muncitori. Alții jucau rolul spectatorilor de pe margine, care doar privesc și … fac fotografii sau filmează (ipostază destul de rară în acele vremuri). Rolul lor era să rețină figuri și să observe atitudinea oamenilor.
– REPRESIUNEA GREVEI DIN BRAȘOV 1987
La represiune au participat atât forțe ale Securității, cât și ale Miliției, Pompierilor și Armatei. În fața Consiliului Județean de Partid au fost amplasați 100 militari. Alți 100 au fost duși cu un autobuz pe platforma industrială pentru a împiedica muncitorii să mai plece de acolo în următoarele zile. După ora 13, Securitatea și Miliția au început arestările, la început mai cu teamă și prudență, apoi cu brutalitate.
Au fost arestate 300 persoane, dintre care peste 100 au fost anchetate la București, restul rămânând în Brașov. Toți au suferit de privare de somn, tortură fizică și psihică, anchete pe timp de noapte, bătăi, umilințe, privare de drepturi constituționale (asistență avocațială, dreptul la vizite, dreptul de informare a familiei, de revizuire a dosarului de cercetare penală sau de depunere de probe).
„Nici Priboi nu s-a lăsat mai prejos, m-a lovit peste palme, m-a întins pe masă și m-a lovit peste tălpi atât de tare, încât îmi crăpaseră tălpile de la pantofi.” (Werner Sommeraurer, în “Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Brașov”)
Se nimerise să fie duminică și zi electorală: populația era așteptată la vot pentru a valida autoritățile locale. Din acest motiv, clădirile oficiale erau bogat pavoazate, iar cantina Partidului era bine aprovizionată; protestatarii au găsit acolo produse alimentare pregătite pentru a celebra victoria simulacrului de alegeri locale: salam de Sibiu, cașcaval, banane, portocale, Pepsi.
Furioși, muncitorii au distrus mobilier și aparatură, au spart geamuri și au agresat membri ai nomenclaturii brașovene (primarul a fost bătut și a avut o arcadă spartă, în timp ce unul dintre milițieni a fost dezbrăcat complet, iar uniforma i-a fost distrusă de mulțime).
Un rug uriaș, format din documente incendiate de protestatari, a ars ore în șir. Revolta a fost înăbușită prin forță, inclusiv cu gaze lacrimogene, câini și blindate. Nu au existat date care să confirme vreun deces.
Regimul a numit protestele “cazuri izolate de huliganism”, iar sentințele au fost între 6 luni și trei ani de închisoare fără privare de libertate. Instanța a decis totuși executarea pedepselor la locul de muncă în diferite întreprinderi din țară (unde au fost încadrați ca simpli muncitori, deși unii fuseseră maiștri la Brașov) și deportarea din oraș a celor condamnați, cu domiciliu forțat în alte orașe (Filiași, Târgoviște, Brăila, Bârlad, Tulcea, Giurgiu, Alexandria etc).
„Ei, a doua zi era luni și trebuia mers la muncă! La care muncă ne așteptau băieții de la Secu! Am observat din vestiar că unii colegi lipseau. Și că toți, absolut toți, aveam groaza întipărită-n ochi! Jos, în atelier, am remarcat lipsa multor colegi. Fuseseră ridicați de acasă în seara și noaptea precedentă! Securiștii ne filmaseră, și pe baza pontajului de sâmbătă și duminică, i-au ridicat de acasă!
Pe unii din ei nu i-am mai văzut niciodată. Câțiva, puțini, au revenit după câteva zile, o săptămână. Rupți în bătaie și cu groaza-n ochii.
Unul din ei îmi era prieten, lucra pe o mașină de rectificare. Am încercat să-l întreb de câteva ori ce i să întâmplat dar n-am reușit să aflu nimic. Începea să plângă necontrolat. Am aflat mai târziu de la Europa Liberă.
Știu că unii din ei au murit, alții au fost mutați prin țară cu familii cu tot. Și toți au fost bătuți cu o cruzime animalică în beciurile din Brașov și București!
Eu? Eu am avut noroc! Pentru că în pontaj figuram în zi liberă și pentru că nu am fost turnat de colegii prinși!” (https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=1256777868029315&id=100010913410884)
– SENTINȚA PENALĂ
Cei anchetați la București, au fost readuși la Brașov după două săptămâni, într-o coloană de autobuze care a blocat Valea Prahovei. Pe 3 decembrie, la uzina a fost regizat un proces cu ușile închise și sub stricta supraveghere a Securității, în care au fost judecați 63 de protestatari (din cei 181).
Procesul a urmat scenariul celor din anii ‘50: sentințe stabilite dinainte, “public” atent selecționat și verificat (cu securiști infiltrați). Sala a fost “dotată” cu microfoane, intrarea în oraș păzită, circulația întreruptă în jurul întreprinderii, unități militare în stare de alarmă, unități speciale plasate în uzină, pregătite să intervină în orice moment. Sentința penală nr 2823 în dosarul nr 2926/ 1987 s-a dat după doar 90 minute.
Procesul de deportare s-a făcut în viteza. Oamenilor li s-a permis să ia cu ei doar câteva lucruri, apoi au fost despărțiți de familii, urcați în dube însoțite de agenți din cadrul forțelor de represiune și transportați în localitățile unde trebuiau să își ispășească pedeapsa, unde au fost luați în vizor de organele de Miliție și Securitate locale, supravegheați permanent și obligați să se prezinte periodic pentru declarații.
Se pare că unii au fost maltratați sau amenințați și pe perioada deportării. Pierderea claselor de muncă a însemnat reducerea salariului, unii reușind cu greu să se întrețină. Mai mult, Securitatea a răspândit, la noile locuri de muncă, zvonul că persoanele nou încadrate erau informatori, astfel încât aceștia au fost priviți cu suspiciune de colegi.
În plus, soțiile trebuiau să obțină aprobare pentru a-i putea vizita în orașele în care aveau domiciliul obligatoriu. În paralel, se exercitau presiuni asupra lor pentru a le convinge să divorțeze. Unii nu au mai avut șansa de a reveni în Brașov, decedând în orașele în care au fost strămutați.
S-au luat măsuri politice și administrative dure și în cadrul Întreprinderii de Autocamioane: a fost demisă vechea conducere (care se făcuse vinovată de a nu fi fost în stare să prevină protestul muncitorilor), a fost numită o nouă conducere, au fost excluse din PCR persoane din structurile de producție ale uzinei.
– MIȘCAREA STUDENȚEASCĂ DUPĂ BRAȘOV 1987
La doar câteva zile după revolta muncitorilor, a avut loc o mișcare studențească pusă în scenă de Cătălin Bia (student la Facultatea de Silvicultură), care a afișat o pancartă pe care scria “Muncitorii arestați nu trebuie să moară”, în fața cantinei. I s-au alăturat Lucian Silaghi și Horia Șerban, colegi. Au fost arestați imediat toți trei.
Cu toate acestea, în campus au apărut grafitti de solidarizare cu revolta muncitorilor și manifeste distribuite de studenți. Securitatea a mai făcut șapte arestări, urmate de anchete, exmatriculare și retrimiterea în localitățile de domiciliu, sub supraveghere strictă (împreună cu familiile).
Se spune că sute de studenți ai Universității Politehnice ar fi participat pe 22 noiembrie, la un miting de solidarizare cu muncitorii, în campus, însă nu există probe în acest sens.
– EUROPA A FOST CU NOI
Atunci, Europa s-a solidarizat cu mișcarea de la Brașov 1987: Parlamentul European a dat o rezoluție prin care sprijinea revolta și a existat un val de solidarizări în presă.
Românii au aflat despre revolta de la Brașov de la postul de radio Europa liberă, pe 17 noiembrie 1987. Un an mai târziu, același post de radio avea să dedice emisiunea „Actualitatea Românească”, moderată de Emil Hurezeanu, revoltei de la Brașov.
”Ziua de 15 noiembrie a fost declarată anul acesta la Reuniunea internațională a pacifiștilor din Suedia zi internațională de protest împotriva opresiunii din România. Sute de personalități europene, de la Saharov, Yehudi Menuhin, Goloman, Aga Khan, la liderii Solidarității poloneze și membri proeminenți ai unor parlamente, guverne și organizații internaționale au semnat apoi în ultimele săptămâni un Apel pentru organizarea zilei de acțiune România, pentru astăzi, 15 noiembrie”.(Emil Hurezeanu)
https://romania.europalibera.org/a/revolta-muncitori-brasov-/31563776.html
– DREPTATE, OCHII PLÂNȘI CER SĂ TE VADĂ…
Doi ani mai târziu, în noiembrie 1989, general-maior Emil Macri îi trimitea o notă generalului-maior Gianu Bucurescu în care îi prezenta situația persoanelor implicate în revolta din 15 noiembrie 1987 și îi dădea informații referitoare la starea de spirit “necorespunzătoare” din unele centre industriale și agricole din județul Brașov.
Detalii aici: http://cnsas.ro/documente/judete/Brasov/15.4.pdf
Unii dintre cei care au reprimat revolta muncitorilor în Brașov 1987 au ocupat funcții importante și după 1989.
În februarie 1990, a existat un nou proces în cadrul Secției Penale a Tribunalului Suprem, în care au fost ridicate măsurile de siguranță (deportarea), au fost eliminate măsurile asiguratorii (cota parte din salariu pentru plata distrugerilor).
În cadrul procesului din decembrie 1990, s-a schimbat încadrarea penală, de la fapte de drept comun (tulburarea gravă a liniștii publice și ultraj contra bunelor moravuri) la încadrare politică (propagandă contra orânduirii socialiste), astfel încât să fie grațiați și să poată fi considerați deținuți politici.
Astăzi, încă se mai caută vinovați.
“Se fac cercetări în vederea identificării lucrătorilor de miliţie şi securitate care au întocmit actele de urmărire penală împotriva participanților la revolta anticomunistă de la Braşov sau care au dispus măsuri de urmărire informativă a acestora pe întreaga perioadă în care, în mod nelegal, după publicarea Decretului nr. 11/1988 privind amnistierea unor infracţiuni şi reducerea unor pedepse, s-a menţinut obligaţia de a nu părăsi domiciliul obligatoriu, stabilit în diverse judeţe ale ţării. Pe măsura derulării cercetărilor, vom informa opinia publică” (comunicat al procurorilor militari).
1987 a fost cu doi ani prea devreme. Astăzi o fi prea târziu?
Surse foto:
4 thoughts on “BRAȘOV 1987: ORAȘUL CARE A SPUS “NU””