Ce este singurătatea poetului? Un număr de circ neanunțat în program.
Ce este o lacrimă? Un cântar în așteptarea greutăților.
Ce este beția? O filă albă între altele colorate.
Ce este uitarea? Un măr copt în care s-a infipt o suliță.
Ce este întoarcerea? Aproape nimic, dar ar putea să fie un fulg de zăpadă.E o iarnă care vine.
Ce este un an nou? O poveste de dragoste care se sfârșește.
Ce este o tristete? Un drum care se împotmolește înainte de a ajunge la liman.
Ce este un revelion? Un pahar de vin care în care s-a turnat otravă.
Ce este femeia iubită? O batistă care mai flutură încă.Trezirea melancolică după o noapte fără constelații.Un vânt care începe să bată.
(Delirul, partea a II-a, cap. XVI)
Apărut în ianuarie 1975, într-un moment istoric-cheie, când Ceaușescu tocmai începuse distanțarea de politica URSS, Delirul lui Marin Preda a beneficiat de un succes extraordinar (un tiraj de 100 000 exemplare). Dincolo de statutul de carte politică de reabilitare a unora, distanțare a altora de regimuri sau personaje și de faptul că a suscitat îngrijorare la Moscova, romanul este o metaforă, o aluzie mai mult sau mai puțin transparentă, un joc de cuvinte, o ironie ludică. Și mai este o splendidă descriere, aproape cinematografică, a dansului. Un Revelion în care personaje și cititori laolaltă uită de contextul istoric și numele care au chinuit Europa.
Eminescu nu este doar bărbatul frumos, poet-universal, poetul nepereche, autor al celebrului “Luceafăr” și iubit al Veronicăi Micle. Vă propunem să depășim clișeele:
– poetul a avut 10 frați:
Șerban (a studiat medicina)
Niculae (s-a sinucis la Ipotești)
Iorgu (Academia Militară)
Ruxandra (a decedat în copilărie)
Ilie (tovarășul de joacă al lui Mihai)
Maria (a murit la doar 7 ani)
Aglae (a avut doi fii, George și Ioan)
Harieta (cea care l-a îngrijit pe Mihai)
Matei (Politehnică)
Vasile (a murit la 1 an și jumătate)
– Eminescu a locuit și/ sau lucrat la Blaj, Sibiu, Giurgiu, București.
– A locuit în București:
într-o chilie a Bisericii Caimatei
strada Speranței, nr 4
strada Ienii (Ienei)
str Sf Constantin (Calea Victoriei)
str Șipotul Fântânilor
str Segmentului, nr 9 (astăzi, str Ion Slavici)
str Cosmonauților (astăzi, Piața Lahovary)
– Era fumător înrăit și mare amator de cafea.
– Avea un tic verbal: rostea des ‘pur și simplu”.
– Singura înjuratură la care apela era “’Tu-i neamul nevoii”.
– Se pare că lacul cu nuferi din poeziile sale era iazul Loești, lângă Cucorăni.
– Psihiatrul Nicolae Vlad s-a născut în jud Prahova, însă a insistat să profeseze în Botoșani, fascinat de personalitatea lui Eminescu. „I-am iubit poezia de mic. Ştiam pe de rost mare parte din creaţia lui. Mă fascina şi încă mă fascinează acest geniu al literaturii. Voiam neapărat să trăiesc unde a trăit el“
– Eminescu a fost îndrăgostit de: Eufrosina Popescu (nume de scenă E Marcolini), Veronica Micle, Mite Kremnitz, Cleopatra Poenaru (verișoara lui Caragiale)
Traduceri din opera sa:
– primul traducător a fost scriitorul maghiar József Sándor, care a publicat poezia “Atât de fragedă”
– al doilea traducător a fost preotul greco-catolic Laurențiu Bran, care a publicat tot în limba maghiară
– Corneliu M Popescu este cunoscut drept cel mai bun traducător al operei eminesciene. A murit la doar 19 ani, la cutremurul din 1977.
– Prima traducere în limba engleza a apărut în 1930 și îi aparține Sylviei Pankhurst.
– alți traducători: Andrei Bantaș, Annie Bentoiu, Dimitrie Cuclin, Petre Grimm, Roy McGregor-Hastie, Leon Levitki, Brenda Walker, Radomir Andric, Ge Baoquan, Dieter Fuhrmann etc.
Titluri eminesciene transpuse muzical:
– La steaua care-a răsărit
– De-acuma nu te-oi mai vedea
– O, rămâi
– Șoapte de amor
– De ce nu-mi vii?
– Pe lângă plopii fără soț
– Somnoroase păsărele
– Mai am un singur dor
– De-aș avea
– Peste vârfuri (trece luna)
– O, rămâi
– Pe aceeași ulicioară
– Și dacă ramuri bat în geam
– Pe lângă plopii fără soț
– Lacul
– Somnoroase păsărele
– Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie
– Stelele-n cer
– Dintre sute de catarge
– Din noaptea
– În ochii tăi
– Numai poetul
– Se bate miezul nopții
– Trecut-au anii
– Și dacă
– Cu penetul
– La mijloc de codru des
– Lumineze stele
– Când însuși glasul
– Dintre sute de catarge
– Melancolie
– Odă în metru antic
– Peste vârfuri
Despre Eminescu:
– Aglae Drogli (sora poetului):
„ca copil și băiat era foarte drept, blând și milos, totodată despot mare și pesimist”
– Slavici:
„Om de o veselie copilăroasă, el râdea cu toată inima, încât ochii tuturora se-ndreptau asupra lui. În clipa următoare se-ncrunta însă, se strâmba ori își întorcea capul cu dispreț. Cea mai mică contrazicere-l irita; muzica de cele mai multe ori îl supăra; șuierătura-l făcea să se cutremure; orișice scârțâitură-l scotea din sărite.”
– Gheorghe Median (istoric):
„Eminescu era un om obişnuit, ce-i drept, foarte plăcut şi charismatic, dar om era. Şi era şi foarte discret. Nu era nici «sifiliticul» sau «nebunul», aşa cum de multe ori a fost numit. Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi înnebunit din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii. Era un om cu defectele, calităţile şi patimile lui.”
– Mite Kremnitz:
“Îl văd încă intrând în sufragerie, timid și stângaci, cu toate că nu era stingherit, neîndemânatec în fiecare mișcare, un om care după aparență cunoscuse tot așa de puțin disciplina corporală, ca și pe cea spirituală. Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât svelt, cu cap ceva cam mare pentru statura lui, cu înfățișarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la față, nebărbierit, cu dinți mari galbeni, murdar pe haine și îmbrăcat fără nici o îngrijire…În vorbire, întrebuința în loc de d-ta, moldovenescul mata, care mie mi-a plăcut întotdeauna așa de mult.”
– Mihai Mavrodin (vărul lui Eminescu):
„Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii.”
– Stefanelli (prietenul lui Eminescu la școala din Cernăuți):
„Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporţionat. Avea ochii negri şi adânci. Purta mustaţă, rar o rădea.”
– Lucia Olaru Nenati:
“Era un meloman, iubea muzica şi ştia să o asculte. Avea şi o voce de aur. Contemporanii lui spun că îţi dădeai cămaşa de pe tine numai să îl auzi cântând. În lucrarea mea privind această calitate a lui Eminescu am ataşat şi 11 bucăţi muzicale cântate de Eminescu. A fost un efort extraordinar de documentare, dar am reuşit. Printre bucăţile lui muzicale preferate erau melodii din folclorul tradiţional, foarte vechi. Piesa lui favorită era Barbu Lăutarul şi o doină. Din păcate nu ştim care doină.”
– M Bruneian (ziarist):
„Poetul era un prieten ideal. Bun de inimă, îndatoritor, niciodată răutăcios, totdeauna gata de sacrificiu pentru alții. De discutat serios nu prea discuta cu alții nici literatură, nici filozofie, nici politică, nici altceva. Se vedea simțindu-se ridicat sus peste ceilalți, la care privea liniștit și blând din înălțimea gândurilor lui. Îi asculta bucuros pe toți și când se întâmpla de spuneau vreo prostie, zâmbea binevoitor. Era o fire plină de contraste și extreme: rezervat și expansiv, izolat și plăcându-i zgomotul vieții, foarte dulce cu prietenii și neîndurat cu adversarii de idei, pe care îi ura din cea mai adâncă convingere. Cu subalternii lui se purta îndatoritor; se întâmpla că muncea el și pentru ei, de pildă traducea el în locul lui Brăneanu când îl vedea încărcat de muncă și-i lua cu sine la «câte un pelin», cum făcea cu Brăneanu, care era foarte tânăr pe atunci. În redacție muncea enorm de mult; până nu înnebunise întâi, nu-i plăceau chefurile exagerate și bucuriile senzuale, ca după nebunie, ci stătea ziua întreagă, uneori noaptea chiar, la redacție. Cu superiorii era demn și neîncovoiat.”
– Caragiale:
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
– Alexandru Vlahuță:
“Sunt zece ani de când am fost pentru întâia oară la Eminescu acasă. El sta pe-atunci în Podu Mogoșoaii, deasupra unei tapițerii, într-o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă lungă de brad, pătată de cerneală, cărți multe tixite pe nouă polițe mari, ca de vro patru metri, o mașină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într-un colț, în alt colț un cufăr vechi; pe păreți, nici o cadră. Poetul era singur, într-un surtuc lung peste cămașa de noapte. Prietenul cu care venisem îl cunoștea din copilărie, își ziceau tu. Am stat aproape o oră, în care eu n-am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutând asupra telepatiei. Sfiicios mă uitam la Eminescu. Eram așa de fericit că-l văd. Mi se părea un zeu tânăr, frumos și blând, cu părul negru, undulat, de sub care se dezvelea o frunte mare, palid, la față cu ochii duși, osteniți de gânduri, mustața tunsă puțin, gura mică și-n toate ale lui o expresie de-o nespusă bunătate și melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca și cum veneau de departe, dintr-o lume necunoscută nouă.”
– Titu Maiorescu:
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”
– Ștefan Cacoveanu:
“Afară de limba germană știa puțină gramatică franceză, dar nu cetea, nici nu vorbea într-această limbă. Cât va fi știut din limbile și literaturile clasice n-am luat seama. Pe teren literar mi-aduc aminte că nime din noi nu putea ținea cu dânsul, deși noi purtam pretențioasele stiluri de sextani, septimani, octavani și maturizanți, vezi doamne, și această împrejurare ne jena puțin, mai cu seamă că dânsul, în hăinuțele lui rele și nu pe el croite, arăta a fi mult mai tânăr de 16 ani (…).
Opiniile lui Eminescu despre învățământ, societate și politică:
– „Copiii români sunt încărcaţi cu materii atât de multe şi atât de diverse, încât nici profesorii, nici şcolarii nu se pot orienta în capetele lor. Aceşti copii nu învaţă nimic, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu şi judecata copilului n-au jucat nici un rol. Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe care nu le poate mistui e sila şi scârba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate şcoalele la noi. Vezi tineri care au învăţat latineşte, greceşte, istoria universală, logică şi psihologie, ştiinţe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul şi… cu toate astea, nu ştiu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce au părăsit şcoala au uitat tot…”
– „Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are.”
– „Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.”
– „Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.”
Urmăresc de cȃţiva ani revista Concursului Naţional ‘Radu Stanca – pașii poetului prin burgul medieval’ organizat de Colegiul Naţional “Octavian Goga’ din Sibiu, ȋn special pentru secţiunea Traduceri.
În ultimii ani am fost invadaţi de traduceri aproximative, ȋndoielnice sau chiar dezastruoase, atȃt la TV/ radio, cȃt și ȋn paginile volumelor din librării. Calitatea slabă a traducerii m-a obligat uneori să renunţ la lectura unei cărţi și să caut fie versiunea originală, fie o altă ediţie ȋn versiunea unui alt traducător. Cu cȃţiva ani in urmă, rămȃneam siderată ȋn faţa ecranului TV cȃnd o domnișoară ce tocmai scăpase de emoţiile bacalaureatului declara că următorul pas ȋn viaţă va fi facultatea de TRADUCĂTORIE. Limba de lemn folosită des ȋn ultima vreme, limbajul telegrafic abordat de o mare parte a adolescenţilor nu pot constitui o bază solidă pentru plecarea ȋntr-o călătorie atȃt de complexă cum este traducerea.
Derapajele lingvistice ȋntȃlnite nu doar ȋn conversaţii particulare, ci chiar ȋn mass-media devin tot mai agasante. Poate este momentul ca acest gen de concursuri (traducerea ȋn alte limbi a unor texte aparţinȃnd unor autori romȃni consacraţi) să capete o altă valoare și să beneficieze și de sprijinul Ministerului Culturii. Dincolo de aspectul cultural – căci aceste traduceri se pot constitui ȋn vectori de promovare a culturii romȃnești, reprezintă un exerciţiu excelent de limbă și o oportunitate ca elevii să-și descopere valenţe nebănuite. Ca și cercurile/ cluburile de lingvistică, nici cele de traduceri nu sunt ȋntȃlnite in multe școli/ licee. Păcat, pentru că traducerea se află la graniţa dintre activitate creativă și competenţe specifice, dintre lingvistică și cultură locală (etnografie, sociologie etc). Latura creativă ȋncepe cu mesajul intraductibil care trebuie proiectat ȋn limba-ţintă cȃt mai fidel, astfel ȋncȃt pierderile să fie cȃt mai mici (colorit stilistic, specific naţional, sonoritate regională, stare de spirit etc). Transferul lingvistic trebuie să păstreze pe cȃt posibil nealterat specificul naţional al operei. Traducerea poetică abordată de acest concurs prezintă un grad maxim de dificultate. Conţinutul emoţional al cuvȃntului este cheia acestui tip de traducere, iar traducătorul trebuie să fie atent și la dificultăţile elementelor componente ale registrului. În traducerea poeziei lui Stanca – ȋn traducerea poetică ȋn general, de fapt – un rol major ȋl are căutarea echivalentelor lingvistice și culturale. Următorul pas, verificarea coerenţei și autenticităţii textului tradus, este numit de lingvistul Andrei Bantaș analiză (interpretare) și șlefuire. De fapt, tocmai aici, ȋn procesul de șlefuire, apare traducerea aceea care emoţionează sau, din contră, nu oferă nimic. Capacitatea de ȋnţelegere a traducătorului depinde de nivelul de cunoaștere și de obișnuinţa de a folosi diverse registre ale limbii-sursă, astfel ȋncȃt să poată ȋnţelege complet contextul situaţional. Dacă transpunerea frazeologismelor ȋn limba-ţintă trebuie să nu răpească cititorului satisfacţia descoperirii imaginii artistice, elementele exotice ale limbii-sursă (realiile, cuvintele intraductibile, cuvintele de fundal, regionalismele etc) fac apel la utilizarea ambelor limbi cu fineţea unui specialist. Poate ar fi util ca după traducerea ȋn limba-ţintă să se realizeze o nouă traducere ȋn limba-sursă, de control, pentru a verifica precizia transpunerii.
Traducerea nu trebuie să fie o simplă rescriere a textului ȋn altă limbă, ci o artă rafinată de preluare fidelă a textului dintr-o limbă ȋn alta, dintr-un context lingvistic și social ȋn altul, ca intermediar al echivalenţelor culturale. Cele șapte ediţii ale concursului au reușit să strȃngă ȋn paginile revistei cȃteva sute de traduceri uimitoare ale poeziilor lui Radu Stanca.
Ar trebui să fim mȃndri de bagajul nostru cultural și să ȋl prezentăm ori de cȃte ori avem ocazia. Am cunoscut un informatician grec care, ȋndrăgostit de poezia lui Arghezi, a studiat și ȋnvăţat temeinic limba romȃnă doar din dorinţa de a-l citi ȋn original. Interesul pentru versul arghezian a apărut pe la 40 ani cȃnd a dat ȋntȃmplător peste o traducere ȋn limba greacă, ce a avut darul mai mult să ȋl intrige. Era o interpretare slabă, iar gȃndirea lui matematică a ȋnţeles că textul original oferea mult mai mult. Nu putem ȋnvăţa toate limbile, așa că soluţia abordării textelor ȋn alte limbi rămȃne traducerea de calitate realizată de un un fin și elegant utilizator al limbii materne ȋn primul rȃnd (limba-sursă). Aplicaţiile moderne nu vor putea ȋnlocui niciodată arta unui traducător pasionat și inventiv: doar un ȋndrăgostit de cuvinte este ȋn stare să gliseze emoţia dintr-o limbă ȋn alta, dintr-o cultură ȋn alta.
Nu, nu o să scriu despre o carte descoperită din întâmplare printre alte cărți, în bibliotecă. Nici despre valoarea literară inestimabilă a volumului. Nu ar avea sens: rafturile cu cărți vechi din copilăria și adolescența mea, a părinților și bunicilor mei sunt tare ordonate: nimic nu este aruncat acolo la întâmplare, pentru a le proteja, multe dintre ele fiind extrem de fragile. În plus, au fost citite și recitite de atâtea ori, încât le știu locul și cu ochii închiși.
Despre stilistică, estetică și alte mijloace lingvistice, nu are sens să discutăm, pentru că farmecul ‘Adolescenților’ Ioanei Postelnicu este diferit. Probabil că nu este o carte despre care adolescenții de astăzi ar vorbi cu pasiune. Nu are ritmul și cadența vieții moderne. Totuși, dragi copii și adolescenți, dacă o zăriți prin biblioteca părinților (din păcate, nu mai poate fi găsită decât rătăcită prin vreun anticariat, căci nu a mai fost publicată), nu o judecați doar după copertă. Adolescenții anilor ‘50-’60 trăiau drame, ca și cei de astăzi, la fel de intens(e), erau atrași de ineditul anturajului nepotrivit, ca și cei de astăzi, se ajutau reciproc și încercau să evadeze de sub ochiul atent al adulților, ca și cei de acum. Descrierile rapide ale câtorva colțuri din vechiul Sibiu ar trebui însă să stârnească interesul pentru călătorie. Adolescenta care am fost a vizitat orașul de nenumărate ori, de fiecare dată încercând să ating un alt loc menționat în carte. La cetate am ajuns de multe ori. Troleibuzul mi-l amintesc vag, cu banalul autobuz m-am plimbat însă de multe ori. Dar autobuze sunt peste tot. Am ratat tramvaiul și îmi pare rău. Puțini mai știu astăzi de promenada de pe Bretter. Durchgang-urile în schimb mă fascinează peste tot, în Ardeal. Nu am refăcut traseul de pe zidul cetății, pe urmele lui Răducu. Și nici nu o voi face, pentru că nu am abilități de alpinist. Poate nici nu mai este accesibil astăzi. Poveștile despre adăposturile din cetate din timpul războiului pot constitui însă punctul de plecare pentru alte lecturi, dincolo de manualul de istorie. Nici Ocna Sibiului, cu lacurile sărate, Șelimbărul sau Spinarea Câinelui nu sunt de ocolit. Prin Lazaret și Măiereni, dincolo de Cibin am ajuns, dar întotdeauna grăbită, între două întâlniri și le-am văzut doar din fuga taxiului. Mi-ar plăcea să am cândva răgazul unei plimbări tihnite.
Te poți îndrăgosti de o carte cu file lipsă? Hmm, cred că da. Nu am citit niciodată scrisoarea lui Laurențiu către Ștefana. Cartea mea nu are ultima pagină. Povestea nu și-a pierdut însă farmecul.
După “Bogdana”, romanul de debut al Ioanei Postelnicu, “Adolescenții” fotografiază o altă față a celor prea mari pentru a mai fi numiți copii, dar încă prea cruzi pentru a fi adulți. Manole este și el un copil neiubit. Părinții frustrați de eșecul social au creat un mic monstru, periculos pentru grupul celor care nu au terminat încă școala. Începe să semene cu prezentul, nu? Laurențiu, elev serios, bucureștean, este atras de măgăruș. Copiii de astăzi sunt atrași de jocurile online, de balene albastre și voci care îi îndeamnă să treacă peste cuvântul părinților. Dacă trecem peste simbolurile specifice anilor ’60, în locul unei vizite în mall parcă ar fi mai interesant să recreăm cândva traseul lui Laurențiu și al prietenilor săi.
Când v-ați plimbat ultima oară prin Cișmigiu? Când ați zăbovit ultima oară în Rotonda Scriitorilor (sau Rondul Roman)?
Situat în partea stângă a Grădinii Cișmigiu, spre Bd Schitu Măgureanu, în apropierea Buturugii, Rondul Roman a fost inaugurat pe 27 iunie 1943. Ansamblul de statui reprezintă busturile unor scriitori de seamă ai literaturii române și oameni de cultură și a fost inaugurat în timpul mandatului primarului Bucurestiului Ion Rășcanu, din inițiativa ministrului educației naționale, Ion Petrovici.
Rotonda Scriitorilor este o platformă circulară creată după model englezesc, alcătuită dintr-o alee circulară cu raza de aproximativ 30 m. În mijloc se află un rond de gazon al cărui centru este marcat de un vas ornamental de lut ce seamănă cu un chip antic. În jurul centrului sunt amplasate 12 busturi de marmură, la distanțe egale, pe postamente identice paralelipipedice, cu o înălțime de 2.40 m, tăiate în piatră de Muscel. Fiecare statuie este însoțită de numele sculptorului, inscripționat în lateralul bustului.
Vasile ALECSANDRI – sculptor Theodor Burcă;
Nicolae BĂLCESCU – sculptor Constantin Baraschi;
Ion Luca CARAGIALE – sculptor Oscar Späthe;
Ion CREANGĂ – sculptor Ion Jiga;
George COȘBUC – sculptor Ion Grigore Popovici;
Mihai EMINESCU – sculptor Ion Jalea;
Bogdan Petriceicu HAȘDEU – sculptor Mihai Onofrei;
Ștefan Octavian IOSIF – sculptor Cornel Medrea;
Titu MAIORESCU – sculptor Ion Dimitriu-Bârlad;
Alexandru ODOBESCU – sculptor Miliță Petrașcu;
Alexandru VLAHUȚĂ – sculptor Oscar Han;
Duiliu ZAMFIRESCU – sculptor Alexandru Călinescu.
La inaugurare, pe locul ocupat acum de Ion Creanga, se afla bustul lui Octavian GOGA, dăltuit de Ion Jalea. După 1944, prezența în spațiul public a unui bust al lui Goga devenise inoportună (fusese prim-ministru în perioada decembrie 1937 – februarie 1938), astfel că, după ce într-o noapte a fost mutilat cu ciocanul, bustul a fost înlăturat, soclul rămânând gol un bun număr de ani, până când, în deceniul al șaselea a fost instalat pe el bustul lui Ion Creangă.
Pe socluri este înscris numele celui reprezentat și anii între care a trăit. Mai toți scriitorii sunt înfățișați frontal și simetric, într-o manieră realist-convențională. O unică tentativă, nu foarte accentuată, de idealizare simbolică prezintă bustul lui Eminescu. Singurul care iese din tipic este Caragiale, pe care Oscar Späthe l-a reprezentat purtând căciulă, cu capul întors spre stânga și cu privirea îndreptată în sus.
Bustul lui Eminescu este singurul care a fost mutilat, având o ciobitură vizibilă pe bărbie (actualmente este remediată).
“Cetatea din zahăr candel. Bastioanele din doboș tort. Turnurile și crenelurile din grilias. Șanțurile de apărare din cozonac cu nuci. Câmpia din pișcoturi. Copacii și iarba din fistic. Creștinii din bezele. Turcii și arapii din ciocolată. Turbanele din frișcă. Fesurile din jeleuri.“
Pare o rețetă de cofetărie? Nu este. Este descrierea unui oraș din România, într-o manieră la care nu s-a gândit nicio agenție de turism până acum.
“Într-adevăr, o mică Vienă. Și scorțoșenia, și sobrietatea, și senzația de conglomerat străbătut de un curent electric, de amalgam de limbi și accente, de competențe și incompetențe.” De la bastioanele vechii cetăți la titlul de Capitală Europeană a Culturii 2023 nu e decât un amplu salt peste timp. Mircea Nedelciu, Adriana Babeți și Mircea Mihăieș au ales extrem de inspirat Timișoara ca punct de simetrie pentru aventurosul Chicago. Romanul trebuie citit neapărat. Este un savuros amestec de policier și aventuri, dragoste și răzbunare, călătorii și interese comerciale, pornind de la povestea reală a Anei Cumpănaș, cea care a ajutat FBI la prinderea gangsterului american John Dillinger. O poveste tricotată la 6 mâini, de trei autori care au reușit să compună o mică bombă istorică ce frizează senzaționalul. Dar la fel de surprinzătoare este și Timișoara cea revendicată de otomani, habsburgi, haiduci transilvăneni.
Cetatea medievală s-a transformat într-o perlă imperială, apoi într-o așezare modernă. Pe când era oraș turcesc, nordul Timișoarei era apărat de două porți: Poarta Cocoșului și Poarta Fosforosa/ Forforosa (de lumină). În 1716, turcii s-au predat, dar fortăreața a fost preluată și folosită timp de 20 ani ca loc de rugăciune pentru comunitățile evreiești sefarde și aschenaze din oraș. Apoi, poarta a fost demolată și, din cărămizile ei, a fost construită casa prințului Eugeniu de Savoya. Astăzi, imobilul are un etaj, acoperiș de țiglă și o curte interioară. La parter, se află două magazine, iar la etaj, locuințe. O puteți vedea dacă faceți o plimbare prin cartierul Mehala (str Eugeniu de Savoya, nr 24 – colț cu Lenau).
Odată cu construcția cetății stelate de către habsburgi, au dispărut aproape toate urmele prezenței otomane în zonă, însă săpăturile din ultimii ani au descoperit o baie turcească și o moschee.
Așezarea a avut parte de multe nume și organizări: castrul Tymes, capitala regatului ungar, vilayet otoman, capitală a Banatului, oraș liber regesc (sub impăratul Iosif al II-lea), capitală de județ, Capitala Culturală a Europei. Aici a fost atestată cea mai veche fabrică de bere de pe teritoriul României (1718). Timișoara a fost primul oraș al monarhiei care a beneficiat de iluminat stradal pe gaz (1760), în care a funcționat primul serviciu telegrafic (1854) și de telefonie din țară (1881), prima stație de salvare din România și Ungaria (1886). A fost primul oraș din Europa continentală cu străzi iluminate electric (1884) și asfaltate (1895). Și tot aici, în singurul oraș european cu trei teatre de stat în română, maghiară și germană (1953), a circulat primul tramvai electric din România (1899).
Cine pornește la pas prin Timișoara de astăzi, nu va regreta. De la grădinile delicioase la străzile cu parfum arhaic, de la clădirile uluitoare la parcuri, totul impresionează și atrage. Luați și cartea cu voi.
.Cine cucerește Buda, stăpânește o cetate. Cine cucerește Timișoara, stăpânește o țară’ (bei otomani de Dunăre)
Duiliu Zamfirescu, născut la 30 oct 1858 lângă Rm Sărat, a fost o figură interesantă nu doar în literatura română, ci și în politica noastră. Dupa absolvirea Liceului “Matei Basarab” din București și a facultăților de Drept și Litere a fost atras de diplomație, fiind secretar de legație la Roma, Atena și Bruxelles.
Este cunoscut mai ales pentru personajul său Tănase Scatiu, deși și familia sa a avut o poveste interesantă. S-a căsătorit cu italianca Henriette Alievi (fiica directorului general al Băncii Generale din Roma) și a avut trei copii: Enrichetta-Eleonora-Eliza-Felicita, Alexandru-Antonio-Lascar-Cezare (Alexandru Duiliu, care a fost la rândul său diplomat și scriitor) și Lascar-Antonio-Liviu. Alexandru, fiul care i-a urmat în diplomație, înființând legațiile române din Brazilia, Argentina și Chile, îl adora, motiv pentru care a dat tuturor fiilor săi și un al doilea nume: Duiliu. Lascăr, unul dintre fiii acestuia, a fost coleg cu MS Regele Mihai, în clasa palatină.
Duiliu Zamfirescu a avut reputația de mare spadasin și era poreclit Duelius Superbus, întrucât era “gata mereu să-și apere ideile și demnitatea si pe câmpul de onoare”. A fost moștenit de fiul său Lascăr care a murit în urma unui duel: locotenent aviator în rezervă, Lascăr s-a duelat pentru o ofensă neînsemnată; în urma unei discuții privind majorarea prețurilor la un hotel central din Capitală, s-au schimbat câte trei focuri de pistol, iar aviatorul a fost grav rănit la cap. Adversarul său, după două luni de închisoare corecțională, s-a sinucis la ieșirea din arest. Scriitorul și diplomatul Duiliu Zamfirescu frecventa des sălile de scrimă, fiind ironizat de colegii de breaslă și a avut cinci dueluri, cel mai cunoscut fiind în 1882, cu președintele Tribunalului Comercial, Ioan Stavri-Brătianu. După 30 ani, nefiind de acord cu participarea României la operațiunile militare din preajma Primului Război Mondial, are o discuție aprinsă în tren cu un colonel care se socotește jignit de atitudinea scriitorului. Cei doi fac schimb de cărți de vizită, iar colonelul trimite o sesizare ministrului de Război, informând că diplomatul Duiliu Zamfirescu a insultat armata și a calomniat guvernul. Conform legii, diplomații nu aveau voie să se dueleze, așa că scriitorul cere disponibilizarea sa provizorie, însă provocarea la duel nu a fost acceptată de colonel sub pretextul că viața sa aparține armatei.
Duiliu Zamfirescu era și un bărbat cuceritor, extrem de elegant, mereu în ton cu moda, iar destinul său s-ar fi putut schimba când a cunoscut-o pe marea divă a vremurilor, cântăreața spaniolă de operă Silvia Montalba. Aceasta suferea de tuberculoză, iar Duiliu, care pierduse o altă mare dragoste cu puțin timp în urmă, răpită de aceeași boală, a decis că o nouă legatură nu era oportună. “Avantajat de aspectul fizic îngrijit, manifestând o afectare studiată cu perseverenţa unui dandy, Duiliu se abătea, după ce ieşea de la redacţie, la restaurantul Iordache, aflat pe strada Covaci, unde lua masa. Apariţiile lui, cu capul acoperit de o pălărie înaltă, cu panglica lată şi cu bordurile a la 1830, de o strălucire impecabilă, atrăgeau fără îndoială privirile clienţilor, în special ale clientelor” (Corneliu Şenchea, “Bucureşti, Mon Amour”). Scriitorul avea 25 ani când a ascultat-o într-un concert susținut la București și i-a scris o cronică elogioasă: “Se pare că aceasta eminentă artistă nu place tuturor deopotrivă. Unii o judecă dintr-o direcţie greşită, pe când alţii în adevărata direcţie, o coboară prea jos. Umila mea părere este că, alături de doamna Sparapani, doamna Montalba e singura cântăreaţă dramatică. La d-sa vocea plină şi modulată cu dibăcie se întovărăşeşte cu un joc rotund, grav, plin de nobleţe, care, în cele mai grele situaţii de canto, o face să rămâie stăpână pe emoţiunea lăuntrică a sufletului femeii şi să nu lase decât emoţiunea actriţei. Darul de a se identifica cu rolul arareori l-am văzut aşa de întreg ca la d-na Montalba. D-sa cântă cu gura, cu ochii, cu mişcarea”. Nicolae Petrașcu, prietenul lui Duiliu Zamfirescu, menționează că artista, curioasă să-l cunoască pe autorul cronicii, l-a invitat la un supeu în doi, în camera sa de hotel și i-a propus să o însoțească la Paris. Fiind ultima sa seară în București, scriitorul a fost nevoit să răspundă rapid: ““Aş dori uneori să plec, să vă însoţesc, să fiu cu dumneavoastră, să mergem în frumoasa ţară a soarelui, să privim lacuri, câmpii, vechi morminte, mănăstiri, pâlcuri de case pierdute printre stânci, marea la orizont, liniştea, o adiere puternică. Toate acestea cu dumneavoastră. Ce vis! Cât este de imposibil!”.
Caracterizat de o extravaganță vestimentară care l-a făcut celebru, Zamfirescu frecventa atât saloanele literare patronate de distinse doamne ale Capitalei (Elena Miller-Verghy, directoarea pensionului de fete de pe str Primăverii, actuală Căderea Bastiliei sau Zoe Mandrea, de pe str Fântânii, actuală gen. Berthelot; doamna Mandrea era descendentă a familiei Bălcescu, iar fiul său, Radu, s-a căsătorit cu Henriette, fiica lui Duiliu), cât și Grădinile Rașca (str Academiei), Union sau Stavri, restaurantele și cofetăriile de pe Calea Victoriei. La intrare, își scotea mănușile tacticos, una câte una, deget după deget, motiv pentru colegii din presă de a-l descrie în gazete ca purtând: “pălărie de bandit”, “șeapcă de toreador”, “pantaloni roșii”.
Scriitorul a semnat ca gazetar sub pseudonimul Don Padil. A locuit un timp într-o cameră modestă a Hotelului Metropol de pe Calea Victoriei (camera 3, etajul 1), unde avea o pianină!
Extravagantul Duiliu Zamfirescu a fost nepotul de unchi al arhitectului Ion Mincu (mama sa, Sultana, era sora acestuia). A murit la 63 ani, la mănăstirea Agapia, în urma unei afecțiuni hepatice și este înmormântat în cimitirul din Focșani. Statuia sa este amplasată în Rotonda Scriitorilor din Cișmigiu.
Despre conacul lui Duiliu Zamfirescu și conacul care a inspirat romanul “Tănase Scatiu”, dar și scrisori inedite din corespondența lui Duiliu Zamfirescu, aici:
Poetul Marin Sorescu este fără îndoială mult mai cunoscut decât ministrul Sorescu, traducătorul Sorescu sau graficianul Sorescu.
Iubit și antipatizat în același timp, Marin Sorescu a acceptat funcția de Ministru al Culturii în guvernul Văcăroiu, în perioada 1993-1995. Nu a fost cea mai înțeleaptă decizie, întrucât a pierdut mult din simpatia de care se bucurase până atunci. De altfel, mai ‘beneficiase’ de antipatia colegilor de breaslă și în 1983 când fusese pe lista scurtă pentru Premiul Nobel în literatură și mai mulți scriitori români ar fi trimis un memoriu defăimător, motiv pentru care a pierdut premiul.
Marin Sorescu a tradus din literatura universală, mai ales din poeți ca: Boris Pasternac, Vasko Popa, Eugenio de Andrade, Gerald Bisinger, Jorge Luis Borge,s Nicolas Born, Allen Ginsberg, Gunter Grass, Omar Lara, W.S. Merwin, Osten Sjostrand Justo Jorge Padron, Ten Swie Hian.
Iubit și totodată contestat în timpul vieții, Marin Sorescu a murit în 1996, în urma unei hepatite. Cel puțin, acesta a fost diagnosticul oficial. Familia nu a lămurit niciodată cauzele reale ale decesului.
Sufletul tău funcționează cu lemne, Iar al meu cu electricitate. Dragostea ta umple cerul de fum, A mea e din flăcări curate.
Totuși vom mai merge împreună O bună bucată de pământ, O bună bucată de cer, O bună bucată de lună.
Vom fi fericiți pentru iarbă Și pentru lac, Vom râde pentru copac, Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură Și vom ține un moment de reculegere Pentru fiecare cotitură.
Ne vom lua după umbra mea Care merge înainte, Ne vom lua după primul gând, Ne vom lua după două-trei cuvinte.
Până când ne va ieși în cale Sfânta Vineri Să ne spună printre altele Că nu mai suntem tineri.
Și că ea n-o să ne mai dea de-acum Nici electricitatea pentru flacără, Nici lemne pentru fum. (“Poveste”)
Întrebat într-un interviu „Care a fost întâmplarea extraordinară pe care ați trăit-o până acum?”, el a răspuns simplu: „Faptul de a te fi născut este o întâmplare extraordinară. Eu nu-mi revin din această întâmplare nici acum”
De fapt, întreaga sa operă ar putea fi rezumată astfel: „Eu cred că există o clipă în viața lumii când toți oamenii se gândesc la mama lor. Chiar și morții. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă, până se ajunge la o singură mamă. Una imensă. Ce liniște trebuie să fie atunci pe lume! În momentul acela, daca ar striga cineva «Ajutor!» eu cred că ar fi auzit pe întreg pământul. Dacă aș avea o sticlă goală, aș scrie un bilet și l-aș lansa pe mare. «Mamă», aș scrie, «mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naște-mă o dată!» Prima viață nu prea mi-a ieșit. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară. Dacă nici a doua oară, poate a treia oară. Și dacă nici a treia oară, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria, mamă, numai dintr-atâta. Și naște-mă mereu! Ne scapă mereu câte ceva în viață. De aceea trebuie să ne naștem mereu.”
Una dintre poeziile sale, tradusă în engleză, a fost în 2020, timp de o lună, în metroul londonez. Poezia „Perseverență” de Marin Sorescu a fost aleasă pentru proiectul intitulat „Poems on the Underground” (Poezii în subteran).
Versiunea în limba română:
„Voi privi la iarbă
Până voi obține titlul
De doctor în iarbă.
Voi privi la nori
Până voi ajunge Laureat
Al norilor.
Voi trece pe lângă fum
Până când fumul, de rușine,
Va deveni iar flacăra
De la început.
Voi trece pe lângă toate lucrurile
Până când ele
Vor ajunge să mă cunoască”.
Marin Sorescu a publicat 24 volume de poezie, este autorul unor interviuri despre poezie reunite în volumul “Tratat de inpirație”, a scris teatru (“Iona”, “Paracliserul”, “Matca”, “Pluta Meduzei”, “Există nervi” etc), proză (“Trei dinți din față”, “Viziunea viziunii”), eseuri (“Teoria sferelor de influență”), cronică literară (“Ușor cu pianul pe scări”) și a fost tradus în peste 20 țări. A primit Premiul Herder (Universitatea din Viena) și este cel mai citit român în limba catalană. După dispariţia lui au rămas în manuscris cincisprezece volume de poezie, eseu, jurnal şi roman.
Picturile lui Sorescu abordează două teme mari: autoportretele și păsările.
„Am două mâini şi le pun la muncă pe amândouă”, a zis odată Marin Sorescu, în cerdacul casei din satul natal, cînd picta cu mîna stângă în timp ce scria o poezie cu dreapta, fiind convins că aceste două hobby-uri ale sale se completează.
Povestea Otiliei Cazimir ar trebui să înceapă, așa cum încep toate poveștile, cu ‘a fost odată’. ‘A fost odată o fată prostuță. Făcea poezii, dar se sfia să-și mărturisească păcatul. Mai ales că se temea de directoarea liceului, care nu le îngăduia fetelor să se țină de prostii’. Nu i-a plăcut niciodată pseudonimul decis pentru ea de Mihail Sadoveanu, întrucât se alesese cu el abrupt, fără voia ei. ‘Dați-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuși l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi Otilie pe care am întâlnit-o în viață, fetița cu care am stat în bancă în clasa primară, era proastă, grasă și buboasă…’ A folosit și alte pseudonime, precum Alexandra Casian, Ofelia, Magda, Dona Sol, cu care a semnat în presă, mai ales, articolele ‘feministe’.
Alexandrina Gavrilescu s-a născut pe 12 februarie 1894 într-un sat din jud Neamț și a fost al cincilea copil al unei familii de învățători. La 4 ani s-a mutat împreuna cu familia la Iași, acolo unde avea să trăiască toată viața. A debutat la 18 ani cu un volum de poezie. Vă invităm să urmăriți detaliile debutului și ale pseudonimului, povestite chiar de autoare, într-un interviu din 1964:
Povestea sa de dragoste cu George Topârceanu a fost discretă, tristă și neîmplinită, similară celei dintre Eminescu și Veronica Micle. Confesiunea Otiliei Cazimir a fost redată într-o scrisoare-mărturie tulburătoare adresată Sandei Cotovu, una dintre prietenele sale, epistolă publicată în revista online a Uniunii Scriitorilor din România.
Cu toate că Otilia Cazimir este cunoscută mai ales pentru nota sentimentalistă și discret umoristică din poeziile pentru copii, autoarea a publicat și schițe în proză, drame în miniatură, situându-se undeva între Sadoveanu, Hogaș și Ionel Teodoreanu, dar a și tradus mult, aproximativ 50 volume, mai ales din literatura franceză și rusă (Maupassant, Arthur Conan Doyle, Gaidar, Tolstoi, Fedin, Vera Panova, Maxim Gorki etc).
De ce a scris pentru copii? Pentru că nu a confundat literatura PENTRU copii cu literatura DESPRE copii, pentru că i-a iubit și i-a înțeles. “Înainte de toate, atacând această temă să nu confundăm literatura pentru copii cu literatura despre copii. Există cărţi care nu sunt pentru copii, ci mai curând despre, sau şi mai precis, cu copii“, spunea Otilia Cazimir intr-un interviu savuros.
RomaniaSweetRomania 