ION MINCU – VIZIONARUL CARE A RECONFIGURAT ARHITECTURA ROMÂNEASCĂ

Arhitectura românească nu ar fi fost la fel fără amprenta arhitectului Ion Mincu. Promotor al stilului românesc în arhitectură, Mincu a integrat în operele sale specificul arhitecturii tradiționale din România și și-a adus aportul la înființarea Școlii de Arhitectură a Societății Arhitecților Români.

Ion Mincu s-a născut la Focșani, pe 20 decembrie 1852 și a urmat în paralel Școala Națională de Poduri și Șosele și Școala de Belle Arte și Pictură din București, obținând diploma de inginer, apoi Ecole des Beaux Arts din Paris, obținând diploma de arhitect în 1884. Este unchiul scriitorului Duiliu Zamfirescu și a fost prieten cu Caragiale, care îl vizita des în casa din str Arthur Verona, nr 19, din București. Universitatea de Arhitectură si Urbanism din București îi poartă numele.

Mincu este cel care a introdus stilul neoromânesc în arhitectura națională, ceea ce a făcut ca prezența românească în Europa să fie bine reprezentată și să prezinte interes, într-o perioadă în care stilurile naționale înfloreau în toate țările. Mincu s-a căsătorit la 35 ani și a avut două fiice cu Eliza Dăscălescu, mai tânăra sa soție (cu 11 ani). Arhitectul a cumpărat o casă în centrul Capitalei și a împrumutat bani de la primărie pentru a mai construi un corp, astfel încât imobilul să-i servească și ca locuință, dar și ca birou. Inițial, proprietatea dispunea doar de parter, o grădină mare, o intrare pentru caleașcă și niște grajduri pentru cai în fundul curții. După restaurarea din 2012, au fost scoase la iveală desene făcute chiar de Mincu pe pereți. Cu un an înainte de a muri, arhitectul suferise un accident in baie, care îi afectase partea motorie. După decesul său, regimul comunist a permis soției și fiicelor să locuiască în continuare în casă, însă în doar două camere, restul spațiului fiind confiscat si transformat în depozit pentru cizmele soldaților MAI (Ministerul Afacerilor Interne). Apoi, casa a suferit alte modificări, primind încă vreo șapte familii, ceea ce a dus la distrugerea sobelor, picturilor, a unei părți din parchet, a unor pereți și a unei părți din mobilier. În 2002, Ordinul Arhitecților din România a intrat în posesia casei, cumpărând-o de la urmașii lui Mincu. În timpul lucrărilor de restaurare, în spatele unor lambriuri, au fost descoperite niște scrisori cu caracter diplomatic, ascunse de teama Securității.

Lucrările ce poartă semnătura Ion Mincu pot fi grupate în patru categorii:

1. Locuințe tip vilă sau reprezentative, ale unor familii aristocrate: Casa Vitzu – Bd Magheru, București, 1884, Casa Lahovary – str Ion Movilă, București, 1886, Casa Monteoru – 1889, Casa Vernescu – 1889, Casa Robescu, str Rotari, nr 6, Bucuresti – 1890, Casa Robescu, Galați – 1896, Vila Robescu, Sinaia – 1897, Casa N. Petrașcu – Pța Romană, nr 1, București, 1904).

2. Edificii publice ce cuprind și cele două proiecte nerealizate ‘Ospelul Comunal’ (Primăria Capitalei) și fațada Ministerului de Război: Școala Centrală de fete, București – 1890, Palatul administrativ, Galați – 1904, Banca Comerțului din Craiova – 1912, ‘Bufetul’ sau ‘Cârciuma românească’, București – 1892

3. Arhitectura religioasă: planurile Bisericii din Valea Călugărească, restaurarea Bisericii Stavropoleos, cavouri din Cimitirul Bellu din București (fam Gheorghieff, Cantacuzino, Ghica)

4. Arte aplicate, precum proiectarea mobilierului Catedralei din Constanța

Arcul lanciolat (forma unui vârf de lance) este o caracteristică a lucrărilor lui Ion Mincu, care se regăseşte şi la Casa Lahovary, al cărei element dominant este peronul de acces acoperit, pe care arhitectul îl tratează sub forma unui pridvor de casă boierească.

Clădirea ‘Bufetului’ de la Șoseaua Kiseleff a fost proiectată în 1889 pentru un pavilion destinat a fi o ‘cârciumă românească’ la expoziția internațională de la Paris, unde, din diferite motive, nu a putut fi realizată. Întreaga construcție este compusă din elemente tradiționale românești de la casele țărănești și conacele boierești de deal, din zona Argeșului și Vâlcei. Există și o influență a arhitecturii de tip Hurez. Scara principală desfășurată lateral spre foișor te îndreaptă spre o ‘loggie’, o adevărată sală deschisă, care comunică cu sălile adiacente. Este remarcabilă proporția înaltelor arcade care conferă demnitatea unei case domnești de tipul celor de la Mogoșoaia sau Potlogi. Frizele ornamentale de teracotă smălțuită, în relief ne duc spre faianțarii atelierului de la Robia și spre decoratorii bisericilor din vremea lui Ștefan cel Mare. Toată această superbă dantelă de forme armonios proporționate se ridică pe un postament alb, masiv, cu o ușă boltită, ce semnalează o cramă, devenind în ansamblu o expresie a arhitecturii tradiționale românești.

Școala Centrală de Fete este un simbol al arhitecturii Mincu. Se poate face o paralelă cu ansamblurile mănăstirești de la Hurezu din Oltenia, Antim și Văcărești din Bucureşti. Planul de formă dreptunghiulară este compus din patru aripi, fiecare cu parter și etaj, dispuse simetric în jurul unei curți interioare. La etaj este amenajat internatul format din șase dormitoare, fiecare cu intrări și anexe independente. Curtea interioară este tratată ca o incintă mănăstirească, mărginită la parter de o suită de arcade trilobate în acoladă, sprijinite pe coloane de piatră. Ca și foișorul ‘Bufetului’, zidul de deasupra arcadelor este tapițat cu ornamente florale realizate din ceramică colorată. Pe fațada principală, brâul median din faianță policromă și lanțul continuu de arcuri sprijinite pe console de teracotă smălțuită verde de sub streașina, își au originea în plastica decorativă caracteristică arhitecturii feudale românești. Tema unei școli de fete a dat posibilitatea arhitectului de a ieși din tipicul școlilor internat de tip cazarmă, intervenind atât în rezolvarea funcțională, cât și în plan stilistic. Mincu a adoptat o arhitectură monumentală, care trebuia să includă un mare număr de săli mari și spațioase, grupate pe circulații largi, gravitând în jurul elementelor centrale: amfiteatre, laboratoare. El a transformat curtea interioară, utilizată anterior doar pentru iluminatul coridoarelor și recreații insalubre, într-o zonă activă de culoare și lumină, o grădină înconjurată de arcade ornate cu ceramică policromă. Parterul cu cancelarii şi clase sunt separate de dormitoarele de la etaj printr-un brâu de inspirație româneascș. Ferestrele de la parter sunt deschise amplu pentru a ilumina clasele, în timp ce ferestrele de la etaj apar mai înguste și rare, ca un joc de contraste. Ornamentele de ceramică smălțuită în tonuri predominant albastre ale brâului dintre etajele clădirii, medalioanele-emblemă ce punctează plinurile dintre ferestrele etajului, cornișele bogat profilate sunt elemente care conferă o notă de inspirație națională.

Casele Monteoru şi Vernescu, două reședințe de lux, aflate pe Calea Victoriei, la mică distanță una de alta, au fost construite într-o manieră cu totul opusă Casei Lahovary. Abordarea stilului academic eclectic se poate explica prin faptul că cei doi comanditari aparțineau unor familii bogate care au dorit asemenea reședințe, care să-i reprezinte în societate. La Casa Monteoru se remarcă holul central pe trei nivele, scara fiind amplificată de amplasarea unei oglinzi, sufrageria cu lambriuri, deschisă, cu vedere spre grădină. Casa Vernescu atrage atenția prin plafoanele în casete și chesoane, de forme și ornamente variate și abundente în modelaje și culori. Impresionează scara a cărei spirală fastuoasă culminează în rotonda cu splendide arcade.

O lucrare aparte o constituie Vila Robescu de la Sinaia, în care arhitectul a abandonat în totalitate adaosurile decorative, mergând pe puritatea geometrică în care predomină streșinile proeminente, profilate pe fundalul pădurii de brad. Cu un parter foarte ridicat, specific caselor de munte, cu încăperi de serviciu, se suprapun vaste săli de primire, dispuse după schema tradițională a caselor țărănești, în stânga și dreapta unei tinde spațioase. Etajul superior cuprinde dormitoare și mai multe încăperi mai mici, care oferă o diversitate a volumelor. Se aseamănă cu o tradițională culă caracteristică zonelor subcarpatice meridionale, unde impresionează cerdacul, la care se ajunge printr-o rampă monumentală a scării exterioare. Referindu-se la această vila, Ion Mincu avea să scrie în anul 1896, o mărturisire de credință: ‘Orașe întregi s-au ridicat ca din pământ în țara aceasta, Sinaia spre pildă, și de unde am fi putut continua în ele o tradițiune și a realiza o arhitectură originală, care să fie expresiunea obiceiurilor, climei, trebuințelor și simțirilor noastre, am alcătuit o adunătură bizară și hibridă de modele rău copiate ale arhitecților din toate țările și din toate climele, adunătură care ne înfățișează în cea mai ridicolă alăturare, așa numita maison de plaisance din preajma Parisului cu casa flamandă, castele gotice în miniatură și vile din sudul Italiei’.

Mincu a executat trei proiecte de clădiri familiei Robescu: o reședință la București, fără trăsături caracteristice, o vilă la Sinaia și o vilă-palat impunătoare, la Galați, unde se pot admira ornamente ceramice și de lemn, la streșini, colonete, balustrade, ancadramente. Deși anumite ornamente (ceramica policromă, arcatul lanciolat, friza de ocnițe și butoni, colonetele de lemn sculptate ale logiei de la intrare, streașina) indică o apropiere evidentă cu arhitectura Casei Lahovary şi a Bufetului, volumul acestei reședințe impozante se apropie mai mult de vila de la Sinaia. Abundența ornamentelor ceramice la partea superioară a fațadei și anumite detalii decorative atenuează severitatea siluetei monumentale.

Palatul administrativ din Galați este amplasat pe artera principală a orașului, fiind conceput pe un plan simetric având un corp principal în lungul bulevardului și două aripi secundare, mai scunde și mai puțin ornate. Curtea interioară este de factură strict utilitară. Fațada corpului principal este lipsită de o generoasă perspectivă frontală și este placată cu o piatră gălbuie, având delimitate trei părți distincte. La parter, cele trei arcade de factură romanică, sunt flancate de ferestre dreptunghiulare suprapuse. Stemele de bronz ale orașului și cele două statui care semnifică ‘Industria’ și ‘Agricultura’ contribuie la amplificarea decorativă a fațadei. Cele două statui sunt realizate de Carol Stork, cu care arhitectul a colaborat și la realizarea cavoului familiei Gheorghieff. Această împletire a decorului arhitectural cu statui și embleme din bronz încrustate în piatră caracterizează viziunea plasti-arhitecturală a lui Mincu.

Casa Miclescu, de pe Bd Kiseleff 35-37, este din păcate, un monument istoric în ruină. Povestea casei începe în 1900, când arhitectul Mincu a desenat planurile la cererea pictorului George Demetrescu Mirea. Proprietatea a fost cedată în 1904 avocatului Jean Miclescu. În perioada ante și interbelică, aici au avut loc baluri săptămânale unde se aduna lumea aristocrată a Micului Paris pentru a pune țara la cale: familiile Cantacuzino, Sturza, Băleanu, Balș, Greceanu, Odobescu. Drama a început în 1948 când casa a fost naționalizată și preluată de ICRAL Herastrău. Locuința a fost închiriată membrilor Uniunii Artiștilor Plastici. Fiul primului proprietar, col Radu, Miclescu, veteran al Primului Război Mondial, a primit trei luni de închisoare pentru nesupunere. Soția sa a refuzat să părăsească locuința, așa încât a fost nevoită să se mute în camerele servitorilor. În 1968, cu ocazia vizitei în România, Charles de Gaulles, președintele Franței, a cerut să îți revadă fostul coleg de la Școala Superioară de Ofițeri din Saint Gyr și a dorit să doarmă în casa lui Miclescu. Ceaușescu l-a mutat cu această ocazie pe proprietar în camerele spațioase, apoi l-a relocat după plecarea generalului francez. Casa Miclescu a fost în 1971 scena unei mari părți din ecranizarea ‘Felix și Otilia’, după George Călinescu. Colonelul Miclescu a decedat în februarie 1990 în odăița în care locuise timp de 40 ani, iar descendentul său, Radu Alexandru Miclescu a vândut drepturile litigioase.

Cavourile familiilor Gheorghieff, Cantacuzino și Ghica din cimitirul Belu experimentează câteva idei spațiale și decorative: echilibrul expresiv al maselor, pe care ornamentul de piatră și bronz, statuarul și decorativul le amplifică fără să le anuleze, puritatea liniilor și a suprafețelor realizate în materiale. Ion Mincu a fost și profesor de desen și decorație la Școala de arte și meserii. El însuși a desenat un leagăn de lemn sculptat pentru un copil, care era destinat primei sale fiice, Eliza. O altă lucrare, de data aceasta o decorație interioară, viza mobilierul catedralei din Constanța. Desenat în spiritul artei decorative populare a crestăturilor în lemn, acesta poate constitui prima încercare de a transpune în arta mobilierului modern cult, elemente populare. În sala de ședințe a Palatului de Justiție din București, Mincu a proiectat mobilierul în care a combinat elementele folclorice cu linia desenului de mobilier din Renașterea italiană și franceză. Această abordare este o caracteristică a întregii opere de arhitectură a lui Ion Mincu care scoate în evidență faptul că stăpânea toate tehnicile de prelucrare a lemnului, metalului, pietrei, ceramicei și faianței. Mincu a avut convingerea puternică că fiecare țară are datoria să-și dezvolte arta națională.