Perii seculari şi saşii

Perele nu se află în topul celor mai iubite fructe de către români. Merele sunt pe locul întâi, urmate în clasament de portocale şi banane. Nu voi continua cu statisticile sau preferinţele şi obiceiurile alimentare ale poporului nostru.Trebuie să recunoaştem că oscilăm între tot felul de diete şi suntem influenţaţi de trendurile lansate de marii manipulatori: site-urile sociale. Dar nu despre preferinţe alimentare e vorba. Ideea articolului a pornit de la o experienţă strict personală şi câteva amintiri amuzante din copilărie. Intenţia nu s-a materializat imediat, iar acum, după multe amânări, tema propusă a evoluat într-o direcţie la care nu m-am aşteptat, şi, sincer, nu-mi pare rău.

Domnul Pătru

Într-o zi, la scurt timp după declanşarea pandemiei, am primit o notificare pe Facebook de la un grup internaţional intitulat What can you see from your window? Întrebarea a fost ca un declic. Am fugit la fereastră şi, dintre toate lucrurile aflate în curte, primul lucru pe care mi-au căzut ochii a fost dl. Pătru, părul. L-am cam ignorat de-a lungul anilor. Florile lui nu prea m-au emoţionat în mod deosebit, perele zemoase, extrem de parfumate erau mâncate de vrăbii. Hmmm! L-am măsurat de la distanţă de parcă îl vedeam pentru prima dată. Nu mi-am dat niciodată seama cât este de înalt. Cred că are mai mult de 10 m. Acum vreo 4 ani, după o toaletare mai drastică, a rămas cu cu vreo 3 m mai scund. Wow, să fi avut 13 – 14 m?! A fost plantat acum 83 de ani împreună cu un prun, un vişin si un piersic. Doar el a primit un nume, doar el s-a acomodat climei şi solului din Bucureşri. Am oare un păr-campion în gradină? După o documentare minuţioasă am obţinut răspunsul la întrebare, am cules o informaţie interesantă şi mi-am făcut un plan de vacanţă.

Lunga vară secetoasă 2022

Puţină istorie

Povestea ne duce cu peste 200 de ani în urmă, pe Dealul Cocoş, Bistriţa-Năsăud, undeva în colţul din nord-estul Transilvaniei. Începând cu Evul Mediu, istoria acestei zone pare să fi trecut prin schimbări importante. Având nevoie de protectie sporită, regatul ungar îşi întăreşte sistemul de apărare şi începe un procesul de colonizare. Flamanzi, valoni, saxoni, bavarezi, cunoscuţi sub numele generic de saşi au fost aduşi înTransilvania. În ciuda colonizării, invaziile repetate slăbesc statul ungar. Urmările au fost devastatoare, dar asta nu a împiedicat expansiunea celor şapte mari oraşe fortificate populate de saşi -Bistritz (Bistriţa), Hermannstadt (Sibiu), Klausenburg (Cluj), Kronstadt (Braşov), Mediasch (Mediaş), Mühlbach (Sebeş) şi Schässburg (Sighişoara) -, de unde şi numele german al Transilvaniei: Siebenburgen.

Moştenirea săsească

Dar să trecem uşor peste istorie, deşi foarte interesantă, pentru a reveni la prezentul atât de interesant şi el. Bistriţa şi împrejurimile merită mai multă atenţie. Oraşul, pentru monumentele de arhitectură, siturile arheologice, bisericile, şcolile şi parcurile sale, iar împrejurimile, pentru peisaje, conace, parcuri dendrologice. O menţiune aparte merită localitatea Unirea şi Dealul Cocoş. Tot despre saşi este vorba, despre spiritul lor practic şi gospodăresc. Aproape 1.000 de peri cu vârste de până la 250 de ani au fost plantaţi pentru a feri gospodăriile oamenilor de mistreţii şi urşii în căutare de hrană. Până acum câţiva ani, perii şi-au îndeplinit menirea nederanjaţi de “grija” oficialităţilor. Încă viguroşi, perii plantaţi de saşi mai dau rod. Sunt soiuri diferite, aproape 20 dintre ele necunoscute astăzi. Nu au avut nevoie de tratamente fitosanitare, nu s-au făcut tăieri. Parcul cu Peri Seculari a devenit un proiect important pentru Organizaţia Lions Bistriţa şi se află acum pe traseul Via Transilvanica. Voluntarii organizaţiei au plantat deja 80 de puieţi din soiuri vechi, au construit punctul de informare Casa lui Mihai şi activitatea va continua până la asigurarea protecţiei complete a parcului.

SOS Parcul perilor seculari

Toate bune şi frumoase, dar proiectul Lions a trezit şi dorinţa de implicare a oficialităţilor. Şi iată că Dealul Cocoş a fost dotat cu două pârtii de ski. Ideea ar fi fost strălucită dacă zona ar fi potrivită. Dealul nu e prea înalt, iar ninsorile nu sunt nici pe departe abundente. Ca dovadă, anul trecut nu s-a schiat deloc şi pe deasupra a avut loc o alunecare de teren care a compromis pârtia cea mare. O investiţie de milioane de euro a fost compromisă. Primarul nu se lasă descurajat şi e dispus să mai pună la bătaie încă 29 mil. de lei pentru o sanie pe şine. O fi bine, o fi rău? Asta hotărăsc bistriţenii. Sper că aceste planuri să rămână într-un perimetru restrâns şi să nu aflăm despre defrişări în zona perilor.

Aşadar, am oare un păr-campion în gradină? Nici pe departe. Dar sunt mândra posesoare a unui păr bătrân cu alura unui domn elegant ajuns la vârsta senectuţii, iar planul pentru vacanţa de vară mă va duce direct la Bistriţa sau voi alege o temă de drumeţie pe Via Transilvanica, prelungită cu 2 km pentru a trece şi prin Bistriţa, prilej ca şi livada cu peri seculari să fie inclusă pe acest traseu.

Vă recomand:

https://timponline.ro/ce-a-distrus-si-ce-ameninta-livada-cu-peri-seculari-de-pe-dealul-cocosului-unica-in-judet-si-chiar-in-romania/

WEEKEND EUROPEAN

Românilor nu le-a lipsit niciodată plăcerea de a călători: o plimbare şi un weekend într-o pădure, un picnic cu prietenii pe marginea unui râu, un sejur la mare sau o staţiune balneară. Aşa se relaxau bunicii noștri. Acum, pentru unii dintre noi, turismul a devenit o pasiune, chiar un stil de viaţă. Intrarea în Uniunea Europeană a fost un vis îndeplinit pentru cei mai înflăcăraţi turişti: eliminarea vizelor. Dar visul a mers mai departe spre o zonă de libertate de mişcare fără controale la frontiere. Pe 8 iunie 2011, Parlamentul European a avizat favorabil proiectul de aderare a României la Schengen. Am rămas în aşteptare şi aşteptarea s-a transformat în deziluzie.

Pages: 12

SFÂNTUL ARDEALULUI ŞI BODYGUARZII

A fost ieromonah (călugăr cu funcţie de preot), teolog şi artist plastic. A fost considerat făcător de minuni şi profet. Arsenie Boca, cel care a stârnit controverse atât în timpul vieţii, cât si după deces, nu pare să scape de efectele faimei nici după 110 ani de la deces. Mormântul său din incinta mănăstirii Prislop, Hunedoara este un binecunoscut loc de pelerinaj. Dacă vreţi să vă bucuraţi de frumuseţea naturii, de liniştea şi energia sănătoasă a locului, trebuie să ajungeţi aici pentru a vă încărca bateriile. Nu este necesar să faceţi o călătorie rituală pentru a simţi liniştea pe care o emană zona împădurită, biserica austeră, aleile largi, pavate cu marmură, gazonul bine întreţinut, spaţiile locuite de călugăriţe.

Dincolo de legendele privind vindecările miraculoase sau profeţiile sumbre, Zian Vălean a dus o viaţă cu destule evenimente triste, eşecuri şi dezmăgiri. Sărăcia l-a împiedicat să-şi urmeze visul de a deveni pilot şi nici în viaţa sentimentală nu a avut mai mult noroc. După liceu, a urmat cursurile Academiei Teologice din Sibiu unde i-a fost descoperită înclinaţia către artă. Este trimis ca bursier la Bucureşti pentru a urma cursurile Academiei de Arte Frumoase. Aici are şansa de a-şi desăvârşi personalitatea sub îndrumarea unei pleiade de somităţi ale intelectualităţii din perioada 1934 -1938 (Alexandru Tzigara Samurcaş, profesor de Istoria Artelor, G.M.Cantacuzino la desen, Cornel Medrea la sculptură sau Horia Teodosiu, arhitectură). Tot in aceasta perioada începe şi cariera duhovnicească a tânărului Arsenie Boca, dar şi o intensă muncă de propovăduire a credinţei ortodoxe. Aceste campanii l-au făcut cunoscut în tot Ardealul, dar i-au atras şi antipatia din partea regimului comunist proaspăt instalat. A trăit experienţe dure în închisoare şi muncind la Canalul Dunăre- Marea Neagră. Dar pentru că nici el nu a vorbit despre această perioadă, nici în arhive nu există prea multe documente, imaginaţia oamenilor a creat tot felul de situaţii controversate. Se spune că a îndurat tortura rugându-se pentru torţionari, că a părăsit celula prin teleportare pentru a participa la înmormântarea mamei sale etc. .

A dus o viaţă demnă de un scenariu de film şi stârneşte la fel de mult interes şi acum. Numele său a devenit brand comercial. De când marca ”Părintele Arsenie Boca” a fost înregistrată la Oficiul European de Proprietate Intelectuală, imaginea sa a declanşat noi scandaluri şi procese, dar continuă să aducă venituri considerabile. A fost aleasă o fotografie din tinereţe care, digitalizată şi colorată, scoate în evidenţă ochii albaştri, privirea rece, aproape hipnotizantă. In realitate, după alungarea de la mănăstire şi având domiciliu forţat în Bucureşti, Arsenie Boca s-a adaptat vieţii de mirean şi majoritatea fotografiilor din acea perioadă îl înfăţişează ca pe un bărbat matur, robust şi relaxat. Constituţia atletică, costumele albe, ochelarii de soare, o geantă ţinută sportiv pe umăr, şortul şi rucsacul îi dau un aer de bărbat mondern, pasionat de drumeţii.

Şi controversele continuă si in zilele noastre: va fi oare “sfântul Ardealului” canonizat? Mitropolitul Sibiului a cerut acest lucru in 2019. Referatul de analiză a personalităţii şi activităţii Pr. Arsenie Boca a fost finalizat, dar … suspans: s-a cerut un nou referat pentru că primul a fost pierdut(!?).

https://www.capital.ro/de-ce-este-amanata-canonizarea-lui-arsenie-boca-o-atitudine-politicianista-care-nu-ar-avea-ce-sa-caute-in-consolidarea-credintei-ortodoxe.html

Pentru turişti sau pelerini, nimic din toată această agitaţie nu se resimte la Mănăstirea Prislop, acolo unde se află mormântul lui Arsenie Boca. Doar prezenţa bodyguarzilor care supraveghează respectarea interdicţiei de a face fotografii la mormânt deranjează armonia şi pacea locului. Oricum, indiferent dacă vă atrage genul acesta de obiectiv turistic sau nu, în cazul în care ajungeţi în zona Haţegului, vă recomand o escală la Mănăstirea Prislop. Drumul este bun, parcarea spaţioasă. Singura surpriză nedorită sunt bodyguarzii care te întâmpină la mormânt pentru a te informa că fotografiatul este interzis. Nu mi-am bătut capul să înţeleg de ce. Întreaga regiune merită timpul şi banii. GPS :
N 45°37’58.2672” E 22°51’16.2468”
45.632852, 22.854513

GPS :
N 45°37’58.2672” E 22°51’16.2468”
45.632852, 22.854513

Un Italian îndrăgostit

Puţine ţări pot rivaliza cu Italia în materie de artă, frumuseţea peisajelor, romantismul, pasiunea, exuberanţa oamenilor, iubirea şi ataşamentul manifestate în relaţiile de familie.

Domnul Giovanni Salvatelli le avea pe toate în ţara sa de origine, dar proiectele i-au purtat paşii spre România. A venit, a văzut, a fost cucerit de oameni, de locuri şi a realizat că trebuie să ofere ceva comunitaţii în schimbul bucuriei şi generozităţii primite în România. Aici, în inima Hunedoarei, în satul Banpotoc, a creat o frântură de rai.

Povestea a început in urmă cu 19 ani. A fost dragoste la prima vedere şi, pe loc, dealul de langă sat a primit o destinaţie: loc de relaxare pentru vizitatori, dar şi un spaţiu de creaţie pentru italianul îndrăgostit de ţara noastră. Deşi nu are nicio legătură cu arhitectura peisagistică, proaspătul proprietar al casei din vârful dealului a decis grafica pentru pozitionarea plantelor si a obiectelor care completează decorul grădinii, făcând-o să semene cu cele din Toscana. S-a documentat, a muncit mult, dar cu pasiune şi ceea ce a rezultat este o desăvârşită operă de artă care te invită la plimbare chiar şi pe ploaie.

“Grădinile lui Zoe” sunt ca o pictură pentru care orice descriere în cuvinte este prea săracă. Vă invit aşadar să vă uitaţi la fotografiile făcute într-o dimineaţă ploioasă de mai, posomorâtă ca o dimineaţă de toamnă. Cu toate acestea, totul în jur era bucurie, echilibru şi distincţie.

Dacă aţi planificat pentru vara aceasta o vizită la Castelul Huniazilor (Corvinilor), adăugaţi în agendă şi un drum până în satul Banpotoc. Sau combinaţi o plimbare în stil italian cu una mai simplă la Mănăstirea Prislop. Spun “plimbare” pentru că acest aşezământ monahal şi terenul care îl înconjoară nu trebuie vizitat, ci, pur şi simplu, gustat. Chiar şi o persoană nereligioasă va percepe timpul petrecut acolo ca pe o hrană pentru suflet. Cu toţii avem nevoie de linişte şi echilibru pentru a ne elibera de stres şi a ne redobândi energia consumată alături de copii în acest şcolar sau la locul de muncă.

Aşadar nu mai staţi pe gânduri. Detalii privind tariful de intrare si programul de vizitare găsiţi aici: https://igiardinidizoe.ro/

Moşierul, avocatul, afaceristul şi Noul Bucureşti

Ce-şi doresc afaceristii? Bani? Faimă? Putere? Să impresioneze? Să fie admiraţi şi temuţi în aceleşi timp? Cu siguranţă câte ceva din fiecare. Dar un profesor universitar, un avocat sau un moşier? Nu este greu de ghicit când îi urmăreşti separat. Când însă un singur om are toate aceste atribuţii, răspunsul poate să fie de-a dreptul neaşteptat. De exemplu, ce-aţi zice de crearea unui nou oraş, un fel de dublură a unuia existent, dar bazat pe noi principii?

Cam asta ar fi pe scurt povestea aparitiei cartierului Bucureştii Noi sau “Noul Bucureşti” cum şi l-a numit Nicolae Basilescu, mosier, om de afaceri, avocat, profesor universitar si decan al Facultăţii de Drept din capitală. În 1898, acesta înfiinţează în nord-vestul Bucureştilor, pe moşia Măicăneşti-Grefoaicele o nouă aşezare numită “Bucureştii Noi”. Daca va intereseaza si mentalitatea politicianului Basilescu, veti gasi detalii interesante in discursul sau din 3 februarie 1935. Cu aceasta ocazie, Basilescu îşi prezintă motivaţia care a stat la baza acestui prgramul edilitar. Dacă, din curiozitate, veţi citi mesajul profesorului, veti descoperi că dincolo de bunele intenţii, atunci, ca şi acum, progresul se strecoară printre intrigi politice, acuzaţii, ameninţări, adevăr şi bârfă, printre instigatori şi victime.

Mai multe informatii in: Totul, în Legenda noului oraşiu bucureştii-noui.

Planul a fost simplu si a fost pus în aplicare făra nicio ezitare. Naşterea noului oraş trebuia să aibă loc pe cele 295 de hectare ale moşiei Măicăneşti. Profesorul Basilescu doneaza o parte din teren, iar 155 de hectare se vând cu 1 leu metrul pătrat. Conform propriilor sale declaraţii, a vândut în cinci zile, începand cu 1 februarie 1898, nu mai puţin de un milion de metri pătraţi. Pe terenul donat urmau să se amenajeze străzi, pieţe, parcuri şi lăcaşe de cult.

Nu stă pe gânduri şi în luna mai 1898, Basilescu pune piatra de temelie a bisericii cu hramul “Sfântul Niculae” si “Sfânta Ecaterina”.

Obţine în acelaşi an aprobările şi construieşte o linie de cale ferată care să lege viitorul oraş (Bucureştii Noi) cu Capitala. Exploatează această linie cu cai, cu motor cu abur, cu motoare cu benzină. În doar câţiva an, pe această linie functionează şi un tramvai electric, al cărui drept de exploatare, Basilescu (deşi obţine un profit apreciabil), îl concesionează regiei de transport public. Ambiţiosul plan a început cu optimism, dar timpurile i-au jucat o festă inventivului Basilescu. Cand teribila criză financiară a lovit România intre 1899 – 1922, falimentele s-au ţinut lanţ. Pentru zeci de mii de bucureşteni, fuga din capitala părea singura soluţie. Terenurile arvunite au fost abandonate, iar plăţile au încetat.

Construcţia a fost încredinţată arhitecţilor George Mandrea şi E. Kasparovski, iar pictura a fost realizată de renumitul pictor danez Exner. Zona oferă cu generozitate spatii verzi: pe lângă splendidul parc de 20.000 de metri pătraţi din jurul bisericii, vis-a-vis se află Parcul Bazilescu populat cu frumoase exemplare de copaci aduşi din Codrii Vlăsiei.

In incinta parculului ar trebui sa gasiti un edificiu, altadata loc de atractie pentru iubitorii spectacoleleor in aer liber. Construcția, cu o capacitate de 2.000 de locuri, a fost ridicată în 1953 cu ocazia Festivalului Tineretului (Al III-lea Congres Mondial al Tineretului şi al IV-lea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor). Amfiteatrul are puternice accente arhitecturale inspirate de antichitatea greco-romană și de cea renascentistă. Din pacate, spectacolele, concertele, piesele de teatru au fost date uitarii, cladirea fiind intr-o avansata stare de deteriorare. Ca o fantoma a trecutului si martora a nepasarii, stema Republicii Populare Romane mai rezista inca deasupra scenei.

Parcul si Teatrul de vara “Nicolae Bazilescu” (fost Nicolae Balcescu)

Istoria zonei Bucurestii Noi a continuat. La început a aparţinut comunei Băneasa, iar în 1940 a fost inclusă în raionul Griviţa Roşie. Construcţia primelor blocuri a demarat în 1950. Primele ansambluri de locuinţe, destinate familiilor de muncitori sunt copia identică a celor din Vatra Luminoasă (între str. Ciurea si Str.Victor Manu). Formate din parter si trei etaje, construcţiile au fost proiectate după modelului arhitectural urbanistic al cvartalurilor sovietice: structuri solide, apartamente la limita confortului, având magazine la parter si un parc/ curte interioara în centrul cvartalului. Şi asemănările dintre cele două cartiere nu se opresc aici.

Tot in 1953, cu ocazia celor două evenimente mondiale, a fost inaugurat si Parcul National (Parcul de Cultură şi Sport 23 August), care cuprinde pe cele 60 ha stadionul, complexul sportiv, Turnul de Paraşutism si un teatru în aer liber “Mihai Eminescu”.

Voi reveni reveni cu istoria, la fel de fascinanta, a acestui complex din sectorul 2. Pana atunci, va recomand o plimbare prin parcul Basilescu sau, intr-o zi torida, un popas in curtea Bisericii Basilescu.

Liniile de transport in comun si rutele care au statii in apropiere:

https://moovitapp.com/index/ro/transport_public-Parcul_Bazilescu-Bucure%C8%99ti-site_22978852-2960

Dor de soare

Ultimele săptamâni ne-au coplesit cu un soare torid în Bucuresti. Vara pe asfaltul citadin e un bun exercitiu de rezistenţă şi o dovadă de tenacitate. Inspiri abur fierbinte şi expiri abur fierbinte. Treci printre cazemate de beton încins, calci pe trotuare acoperite cu bitum care clocoteşte. Cauţi din ochi o pată de umbră, dar umbra se dovedeşte o Fata Morgana. Când crezi că cei câţiva copaci rămaşi în picioare te vor întâmpina cu puţin aer respirabil, constaţi că totul a fost o iluzie. Ne-a fost dor de vară şi acum căutăm orice soluţie ca să fugim de ea.

În fiecare zi îmi vin în minte senzatiile trăite în timpul pribegiilor de vis din verile trecute. Aproape obsesiv m-am gândit zilele acestea la un loc tare drag mie, semn că trebuie neaparat să-l revizitez: Geoagiu – Băi. Am refăcut deja în gând drumul până acolo.

Am obiceiul să plec din Bucureşti cu noaptea-n cap. Îmi place să traversez oraşul înainte ca primii concetăţeni să pornească spre locurile lor de muncă. Oricum, drumul până la autostradă nu este chiar lipsit de actiune, dar e bine. Urmează apoi drumul spre Piteşti, puţin monoton, dar care se parcurge destul de repede. Valea Oltului curge când liniştită, când sălbatică şi presarată cu evenimente şi blocaje neplăcute. Drumul se parcurge mereu sub semnul căderilor de pietre care se desprind din stâncile pline de riduri adânci. Doar Oltul curge impasibil, uneori plictisit, alteori mai alert. Într-un cuvânt, un drum care merită să fie parcurs cu maşina sau autocarul.

Mi-am propus să vă duc direct la Geoagiu, dar tot drumul este presarat cu locuri unde merită să opreşti sau să înnoptezi: oraşele Piteşti şi Râmnicu Vâlcea, staţiunile balneare cu vile cochete sau mai îmbătrânite de la Valea Oltului. Drumul înseamnă şi adrenalină activata pe serpentinele de pe Dealul Negru sau la traversarea Munţilor Cibin, apoi emoţia întâlnirii cu oraşele Sibiu, Sebes, Si in sfarsit, drum întins spre destinatie. Sigur, dacă sunteţi mâncăcioşi, o pauză de masă la Popasul Topolog sau la Hanul Şibot sunt bine-venite. După trecerea munţilor, e o plăcere să vezi câmpiile cu pământ fertil unde alternează culturile de cartofi şi porumb, livezile, viile şi terenurile pe care se cultivă hameiul cu plantele aliniate geometric şi înălţate spre soare pe stâlpi înalţi de până la 10 m.

După ce aţi trecut de Şibot şi aţi lăsat Cugirul şi Vinerea pe partea stangă, veţi fi însoţiţi o bucată de drum de Râul Mureş şi în mai puţin de 20 de minute aţi ajuns la destinaţie. Mai trebuie sa depăşiti urcuşul cu serpentine şi curbe în ac de păr. Deodata, luminisul vă deschide drumul spre cocheta aşezare cu case arătoase care se înşiră de-a lungul şoselei. De câte ori am ajuns în staţiune, totul era curat şi bine marcat, aşa încât nu veti rata intrarea în Băile Daco-Romane, complexul format din câteva bazine cu apă termală.

Sigur, puteţi să alegeţi statiunea Geoagiu doar pentru o escapadă de o zi, dar nu vă veţi plictisi nici dacă optaţi pentru un sejur petrecut cu copiii pentru odihna sau pentru tratament*. Zona muntoasă este perfectă pentru plimbări şi drumeţii.

Nici transportul până la Geoagiu nu este o mare problemă. Vă puteţi deplasa pe calea ferată, nu doar cu maşina. Oricum, efortul este răsplătit din plin de aerul curat şi temperaturile blânde în toate anotimpurile asigurate de vegetaţia bogata si de pădurile de pini, fag, gorun şi brad.

Cu siguranţă, ceea ce aţi citit a fost doar o sugestie. Unii vă veţi simţi minunat, altii veţi căuta locuri mai spectaculoase şi, în România, avem de unde alege. În ceea ce mă priveşte, voi reveni la Geoagiu cu siguranţă!

**Indicații terapeutice și afecțiuni tratate la Geoagiu Bă*i:

afecțiuni reumatismale degenerative (spondiloză cervicală, artroze, poliartroze);
afecțiuni reumatismale;
afecțiuni postraumatice;
afecțiunile ginecologice;
afecțiunile neurologice periferice, boli de nutriţie și metabolice ;
afecţiuni dermatologice etc.

Notă: Nu uitaţi că mineralele din ape și anumite componente ale balneoterapiei ar putea avea efecte adverse și v-ar putea declanșa probleme de sănătate. Este important să solicitaţi sfatul medicului pentru a afla dacă procedurile aplicate la Geoagiu vă sunt recomandate şi dvs.

Daca va este doar dor de soare, acolo, la Geoagiu, la aproape 400 m altitudine, va veti bucura de cele mai prietenoase raze.

Imagini şi recomandări: https://www.gohunedoara.com/rasfat-si-relaxare-la-complexul-baile-daco-romane/?fbclid=IwAR3j1oiDbLVwmkZEu46UTCLexOMwW4BXVASAJcg5GTnwQF-6pjbRMCKsAeQ

Sursa foto:

https://servuspress.ro/baile-daco-romane-din-goagiu-bai-isi-redeschid-portile-din-acest-weekend_185569.html

ISTORIE CU LACRIMI, SÂNGE ŞI AROMĂ DE CIOCOLATĂ

Trei frânturi de istorie şi-au dat întâlnire pe Calea Victoriei nr. 36. Nu ne gândim niciodată că o simplă prăjitură poate să aducă în aceeaşi farfurioară evenimente cruciale şi oameni din secole trecute, și totuși …

1788, Moscopole*

După repetate raiduri ale armatei otomane asupra capitalei aromânilor din Balcani, oraşul este în mare parte distrus în 1916. Moscopole primeşte încă o lovitură urmată de plecarea din tara a unui val de aromâni care ajung în diferite zone din Europa. Printre ei şi familia Capşa, de origine macedo-română. Ambiţioşi, muncitori şi talentaţi, urmaşii lui Constantin Capşa, ajunşi in România, au creat în Bucuresti un local elegant pentru protipendada capitalei. Arta şi politica erau subiectele preferate ale acestei clientele selecte, dar draperiile de catifea, marmura, tapiţeriile delicate şi oglinzile veneţiene preţioase, fumul fin de ţigară ofereau şi o atmosferă prielnică răspândirii cancan-urilor.

*Moscopole (Voskopojë) = sat montan în sud-estul Albaniei

2. Franţa, Primul Război Mondial

Joseph Jacques Césaire Joffre, un nume demn de un mareşal. Dar o prăjitură cu acest nume cum ar trebui să arate? Ce gust ar trebui să aibă?

Generalul s-a bucurat de o faimă puţin meritată. Imaginea de viteaz salvator al Franţei în Primul Război Mondial nu a rezistat mult. Mareşalul Joffre rămas în amintirea unora drept un bărbat calm şi optimist. Calităţile sale militare păleau în faţa elogiilor referitoare la statura sa de zeu grec cu care îl copleşeau prietenii. Ştiau ei de ce îl copleşau cu laude!

3. Bucureşti, 1920

La doi ani de la încheierea războiului, celebrul mareşal sosea la Bucureşti. Era trimis pentru a-l decora pe regele României cu Medalia Militară Franceză. A fost primit cu toate onorurile cuvenite unui militar de rang înalt de către Regele Ferdinand şi Regina Maria. Evenimentul oficial, încorsetat în norme rigide, a fost dublat de unul neoficial, dar deosebit de savuros. Grigore Capşa, furnizor al Casei Regale i-a oferit invitatului o amintire care cu siguranţă l-a flatat: mica prajitură Joffre. Având forma unui cilindru care amintea de forma caschetei militare, crema şo glazura cu puternică aromă de cacao de cea mai bună calitate pur si simplu se topeau în gură. A fost un semn de curtoazie, o recunoaştere a ţinutei morale şi a tenacităţii de care a dat dovadă mareşalul, devenit in 1919 si membru al Academiei Franceze.

Pentru pofta de mâncare a românilor, Jofra era doar o prajiturică, aşa încât Casa Capşa a lansat şi tortul Joffre: un adevărat răsfăţ pentru un popor eliberat de spaimele unui război mondial Aşa ne-a mai venit inima la loc.

Asta-i istoria, o listă de surprize: unele dureroase, altele dulci-acrişoare. Multe ne lasă amintiri dulci cu arome rafinate. Şi în fiecare zi continuăm să pregătim alte surprize pentru viitor.

Sursa foto: Casa Capsa

RÂUL CEL TĂCUT

Nu ştiu dacă există vreun bucureştean romantic care să caute pe malul Dâmboviţei un loc unde să viseze. Sau vreun bucureştean amator de plimbări care să pornească la pas pe malul apei. Râul acesta trece tăcut prin oraş; nu ne uimeşte, nu ne atrage, nu ne inspiră. în drumurile noastre zilnice cei mai mulţi dintre noi nici nu-l vedem. în goana noastra citadină poate-i aruncăm în fugă doar o privire cu coada ochiului.

Şi totuşi, e nedrept. Dâmboviţa are atâtea secrete si chiar farmec. De la izvoare şi până când se pierde în apele Argeşului, Dâmboviţa se dovedeşte a fi un râu cu multe feţe: uneori năvalnic, alteori domol. Când aleargă iute printre pereţi de stâncă înalti de până la 120 de metri, când se scurge somnolent printre livezi şi pajisti. Nu este un râu navigabil, dar pasionaţii vâslelor pot să facă coborâri rapide printre Cheile Mari ale Dâmboviţei, iar cei mai puţin curajosi pot să vâslească zeci de km într-un ritm relaxat de vacanţă până la intrarea în Bucureşti.

Dar să începem cu începutul.

Pornind tăcută din munţii Făgăraş (Curmătura), de la aproape 2.000 m altitudine, Dâmboviţa curge liniştită preţ de 286 km, traversează Bucureştiul ca o diagonală de 22 km şi se varsă în Argeş. Numele este de origine slavă şi înseamnă “stejar”. Cândva, demult, a avut norocul să se strecoare prin pădurile de stejar din câmpiile Valahiei (azi, Câmpia Română). Cândva, demult, a avut şi doi afluenţi, chiar aici, în mijlocul Bucureştiului: Dâmbovicioara, care curgea prin zona cunoscută astăzi ca Sfinţii Voievozi şi Bucureştioara, care izvora dintr-o baltă situată pe terenul unde acum se află Grădina Icoanei.

Râuleţul şi cele două pârâiaşe şi-au făcut datoria. Au furnizat apă potabilă, dar au produs şi pagube. Mai mult chiar, Dâmboviţa şi Colentina au declanşat de-a lungul timpului un proces important de eroziune, ceea ce a dus la formarea unor dealuri. Da, Bucureştiul, ca şi Roma s-a dezvoltat pe 7 dealuri. Din cauza inundatiilor frecvente, în 1934 s-a luat decizia acoperirii cursului de apă cu planşee de beton. Şi aşa a rămas încarcerată până când Ceauşescu a decis să-şi pună în aplicare proiectele. Odată cu construirea Lacului Morii şi a metroului a început şi marea schimbare la faţă a albiei râului. Dar şi alte necazuri pe şantierele deschise pe cursul apei. Circula pe atunci o glumă care ne face şi acum piele de găină când din plafonul peronului de la Unirea curge apa ca o cascadă:

– Unde se varsă Dunărea?

– În Marea Neagră!

– Și unde se varsă Dâmbovița?

– În metrou!

In cele din urmă, lucrările s-au finalizat si peisajul s-a schimbat. Acum, râul curge la vedere, se strecoare pe sub 13 poduri şi 5 pasarele pietonale, se ascunde în subteran, de unde îşi continuă drumul alături de tuneluri rutiere sau magistrale de metrou. O încrengătură interesantă de trasee se află sub platoul Pieţii Unirii unde se întretaie: pasajul rutier (la 5 m adâncime, Magistrala 1, la 8 m sub platforma carosabilă de suprafaţă, două casete (prin una curge Dâmboviţa la 12 m şi alta de rezervă) şi Magistrala 2 construită la o adâncime de 25 de metri.

Ziceam că râul nu îţi oferă peisaje pitoreşti, frumuseţi fotografice. Poţi spune că este un râu fad. După ce afli secretele din adâncuri îţi mai schimbi părerea. Paralel cu albia de suprafaţa a Dâmboviţei, dar în subteran, curge în întuneric un alt râu. Este o construcţie inginerească proiectată să colecteze apele menajere şi pluviale într-un şuvoi cu o lungime de 18 km. Acolo, în subteran, lucrează scafandri, şi mineri, şi alpinişti, dar şi salvatori. Caseta are un grad de siguranţă apropiat celui de la Centrala Nucleară de la Cernavoadă. S-a asigurat rezistenţa la un cutremur de 8 grade pe scara Richter.

In anii ‘80, visul de a transforma capitala în port la Dunare a fost întrerupt. Canalul de conectare al Dâmboviţei cu râul Argeş şi apoi cu Dunărea nu s-a mai construit. Râul continuă să curgă pe sub luciul ce pare nemişcat doar pe traseul vechi, printre malurile betonate, pe sub poduri şi pe sub Piaţa Unirii, printre blocuri noi şi monumente de arhitectură, pe lângă Operă, dar şi pe lângă Biblioteca Natională, Operată, clădiri istorice, biserici şi mânăstiri.

Cursul Dâmboviţei prin oraş poate să fie o ţintă turistică care să vă reţină în Bucureşti 3 – 4 zile. Nu ştiu dacă marii noştri poeţi au dedicat poeme Dâmboviţei, dar un vers celebru din folclorul local cules de poetul austriac Enrich Winterhalder (sec. 19) ne asigură ca Bucureştiul chiar are efecte magice:

„Dâmboviţa, undă dulce,
Undă cu cerescul dar,
Cine te-a gustat vreodată
Va să plece în zadar
Dâmboviţa, apă dulce,
Cine o bea, nu se mai duce!”

Aşadar, alegeţi trotuarul îngust care însoţeşte cursul apei şi porniţi la pas prin Bucureşti.

TURCOAZ

Nu știu dacă în România sau în altă parte a lumii se practică turismul cromoterapeutic. Nu mă refer la spa-urile și hotelurile dotate cu cabine de duș emoționale, ci la destinații turistice colorate. Asemenea locuri există în toată lumea: munți colorați, plaje, rezervații naturale, cartiere, recifuri de corali care oferă imagini parcă desprinse dintr-o pictură.

Nici noi nu ducem lipsă de asemenea zone care par ireale. Am avut norocul să ajung într-un asemenea loc. Un crâmpei de natură cât se poate de real, ascuns într-o zonă de o sălbăticie impresionantă: Lacul Ochiul Beiului. Aflat în județul Caraș-Severin, în Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița, la o altitudine de 310 m, lacul de formă ovală seamănă cu un ochi cu diametrul de circa 20 metri. Nu este prea adânc (aprox. 3.5 m), iar culoarea turcoaz te hipnotizează. Prin luciul de cristal se văd păstrăvii înotând domol. Zona este populată de păsări, unele chiar migratoare, care datorită temperaturii apei din timpul iernii (4 – 8 grade Celsius), rămân să ierneze pe malul lacului pentru că apa nu îngheață niciodată.

Cred că este locul unde ar trebui să vă refugiați, vara sau iarna dacă vă simțiți obosiți, deprimați, cu sănătatea slăbită. Ovalul verde – albăstrui este înconjurat de o pădure de poveste. Pe malul apei veți simți imediat efectul calmant, relaxant.

Te desprinzi cu greu de atmosfera de basm alimentată nu doar de apa de culoarea turcoazului cu reflexe rozalii, dar și de legenda nefericitului bei (titlu nobiliar în Imperiul Otoman). Tânărul turc, îndrăgostit de fiica unui păstor localnic, a trăit o experiență tragică în acele locuri. Povestea de dragoste dintre cei doi tineri nu a fost pe placul tatălui, un mare conducător în acele vremuri care a dat ordin ca fata să fie omorâtă. De durere, fiul beiului s-a refugiat în pădure. Ochii albaștri ai tânărului îndrăgostit au vărsat atât de multe lacrimi, încât au dat naștere lacului.

Acesta este unul dintre cele mai căutate obiective turistice din zonă. Lacul alimentat de un izvor carstic, Valea Nerei, cascadele de o frumusețe rară sunt doar câteva dintre locurile care vor alunga orice gând cauzator de stres sau depresie.

Ochiul de apă de un turcoaz proaspăt și vibrant declanșează doar bucurie celor care se decid să facă această drumeție. Ar fi de neiertat să pierzi o asemenea ocazie. Asigură-te doar că porți o pereche de ghete potrivite unui drum de dificultate medie de-a lungul Nerei și prin pădure.