BISERICA STAVROPOLEOS

Biserica Stavropoleos a fost terminată la 30 octombrie 1724, fiind întemeiată de un călugăr plecat din Epir, din Grecia, țara sa natală, care s-a oprit la București ăn 1721, dupa ce străbătuse toată lumea. Dincolo de notorietate, puțini cunosc istoria construcției sale.

Călugăr cu har, Ioanichie s-a stabilit la Biserica de la Hanul Grecilor, pe locul actualului CEC și a devenit arhimandrit.

În 1722 a cumpărat un teren viran pe care a construit mai întâi un han și o cârciumă (care au fost demolate la sfârșitul secolul al XIX-lea), apoi și-a ridicat o casă. Apoi, a ridicat mănăstirea cu hramul Sfintilor Arhangheli Mihail și Gavril, în incinta hanului.

Pimul impas a fost în momentul în care arhitecții au descoperit că nu este suficient loc pentru … altar! Acesta a fost motivul pentru care arhimandritul Ioanichie Stratonikeas a fost nevoit să mai cumpere … 2 m de pământ (1 stânjen).

Construcția bisericii s-a încheiat, în această primă etapă, la 30 octombrie 1724, după cum arată şi pisania, “în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat şi sub păstorirea mitropolitului Daniil, cu toată cheltuiala arhimandritului Ioanichie din Ostaniţa”. În vara acelui an, Ioanichie a cumpărat loc să facă clopotniţă şi pivniţă. Inițial, biserica avea plan dreptunghiular, fără abside laterale și pridvor. În 1728, Ioanichie a mărit altarul, a făcut abside și pridvor și i-a dat formă de cruce. Tot atunci a fost adăugat și brâul care înconjura biserica.

Desenatorul francez Auguste Dieudonné Lancelot a desenat-o în 1860 și a fost încântat de imaginea sa: “Ansamblul porticului are o înfăţişare bogată şi graţioasă; deasupra coloanelor – decorate cu împletituri şi frunzişuri fin sculptate, înviorate de dungi roşii şi verzi – zidul este împărţit în zone de diferite culori; arabescurile pictate se deosebesc foarte mult unele de altele. Postamentul între piedestalele coloanelor este împodobit cu trei mari basoreliefuri: acela din mijloc prezintă un cavaler înarmat călare; celelalte două întruchipează doi lei înfruntându-se, având în jur ornamente îmbelşugate”.

Cutremurul din 1838 a provocat daune importante bisericii, astfel încât turla a fost dărâmată în 1861, întrucât reprezenta un adevărat pericol. Biserica a rămas fără turlă timp de … 63 ani.

Începând din 1862, s-au făcut demersuri pe lângă Ministerul Cultelor pentru repararea bisericii și a clopotniței, întrucât lăcașul de cult era într-o situație precară (ploua prin acoperișul spart, zidurile erau o ruină, picturile se distrugeau), însă restaurarea a început abia în 1904, sub conducerea arhitectului Ion Mincu: monumentul a primit forma veche, s-au recuperat picturile originale (retușurile și reparațiile au fost realizate de pictorul V. Dămian), s-au întărit temeliile și zidurile, s-a construit o nouă turlă, brâul vechi din stuc a fost înlocuit cu unul din piatră și au fost refăcute acoperișul și pardoselile). Tot în 1904, la inițiativa lui Mincu, a fost construit actualul lapidariu, o clădire în stil neoromânesc ce adăpostește un adevărat muzeu: o sală de conferințe, o colecție de icoane vechi și o bibliotecă ce reunește volume de teologie, istorie și artă, manuscrise și obiecte de cult de valoare, fragmente din frescele bisericilor dărâmate în perioada comunistă. Lucrările au fost continuate după moartea arhitectului Mincu de I. Zagoritz, dar au fost finalizate abia după Primul Război Mondial.

Turla restaurată are o înălțime mult mai mică decât cea originală.

Biserica Stavropoleos este unul dintre puținele monumente la care pictura exterioară nu a fost acoperită de-a lungul timpului de tencuieli sau zugrăveli, așa încât s-a păstrat în forma sa originală, caracteristică epocii primilor fanarioţi.

Biserica este mai scundă decât celelalte edificii ale vremii

Numele Stavropoleos este forma românească a cuvântului grecesc ‘stauropolis’, care înseamnă ‘orașul crucii’.

Pridvorul deschis este asemănător loggiei palatului din Mogoșoaia: are trei arcade frontale şi două laterale rezemate pe şase coloane de piatră. Coloanele, mult mai zvelte decât cele cunoscute până acum, au fusul în întregime acoperit cu ghirlande de flori, bogat sculptate. Accesul în pridvor este lateral, cele patru coloane din faţă sprijinindu-se pe piedestale cubice, legate între ele printr-o balustradă.

Scaunul original al domnitorului fanariot Nicolae Mavrocordat se află în incinta lăcașului de cult.

Nicolae Iorga spunea că este “o operă de supremăa armonie”.

Preoții care au slujit aici în perioada comunistă (în anii 1950-1960) au fost prigoniți, iar unul dintre ei a fost condamnat politic și a murit in închisoarea de la Salcia.

Mănăstirea a fost nu doar depozit pentru obiecte de la bisericile demolate de Ceaușescu (elemente de arhitectură, pietre funerare), ci și pentru ambalaje de la restaurantul Caru cu Bere, aflat în apropiere.

Arghezi a fost diacon aici, pe vremea când cocheta cu latura mistică a lumii.

A redevenit mănăstire abia în 2008 și aici slujesc șapte maici.

Puteți asculta toaca mănăstirii aici: https://soundcloud.com/mara-s-popa/manastirea-stavropoleos-toaca

Biserica Stavropoleos din Bucuresti în 1868, acuarelă de Amedeo Preziosi, Romania Sweet Romania

Biserica Stavropoleos, Bucuresti — Biserica Stavropoleos din Bucuresti în 1868, acuarelă de Amedeo Preziosi, Romania Sweet Romania

surse foto: http://www.stavropoleos.ro

DUELIUS SUPERBUS ÎNTRE TĂNASE SCATIU ȘI CIȘMIGIU

Duiliu Zamfirescu, născut la 30 oct 1858 lângă Rm Sărat, a fost o figură interesantă nu doar în literatura română, ci și în politica noastră. Dupa absolvirea Liceului “Matei Basarab” din București și a facultăților de Drept și Litere a fost atras de diplomație, fiind secretar de legație la Roma, Atena și Bruxelles.

Este cunoscut mai ales pentru personajul său Tănase Scatiu, deși și familia sa a avut o poveste interesantă. S-a căsătorit cu italianca Henriette Alievi (fiica directorului general al Băncii Generale din Roma) și a avut trei copii: Enrichetta-Eleonora-Eliza-Felicita, Alexandru-Antonio-Lascar-Cezare (Alexandru Duiliu, care a fost la rândul său diplomat și scriitor) și Lascar-Antonio-Liviu. Alexandru, fiul care i-a urmat în diplomație, înființând legațiile române din Brazilia, Argentina și Chile, îl adora, motiv pentru care a dat tuturor fiilor săi și un al doilea nume: Duiliu. Lascăr, unul dintre fiii acestuia, a fost coleg cu MS Regele Mihai, în clasa palatină.

Duiliu Zamfirescu a avut reputația de mare spadasin și era poreclit Duelius Superbus, întrucât era “gata mereu să-și apere ideile și demnitatea si pe câmpul de onoare”. A fost moștenit de fiul său Lascăr care a murit în urma unui duel: locotenent aviator în rezervă, Lascăr s-a duelat pentru o ofensă neînsemnată; în urma unei discuții privind majorarea prețurilor la un hotel central din Capitală, s-au schimbat câte trei focuri de pistol, iar aviatorul a fost grav rănit la cap. Adversarul său, după două luni de închisoare corecțională, s-a sinucis la ieșirea din arest. Scriitorul și diplomatul Duiliu Zamfirescu frecventa des sălile de scrimă, fiind ironizat de colegii de breaslă și a avut cinci dueluri, cel mai cunoscut fiind în 1882, cu președintele Tribunalului Comercial, Ioan Stavri-Brătianu. După 30 ani, nefiind de acord cu participarea României la operațiunile militare din preajma Primului Război Mondial, are o discuție aprinsă în tren cu un colonel care se socotește jignit de atitudinea scriitorului. Cei doi fac schimb de cărți de vizită, iar colonelul trimite o sesizare ministrului de Război, informând că diplomatul Duiliu Zamfirescu a insultat armata și a calomniat guvernul. Conform legii, diplomații nu aveau voie să se dueleze, așa că scriitorul cere disponibilizarea sa provizorie, însă provocarea la duel nu a fost acceptată de colonel sub pretextul că viața sa aparține armatei.

Duiliu Zamfirescu era și un bărbat cuceritor, extrem de elegant, mereu în ton cu moda, iar destinul său s-ar fi putut schimba când a cunoscut-o pe marea divă a vremurilor, cântăreața spaniolă de operă Silvia Montalba. Aceasta suferea de tuberculoză, iar Duiliu, care pierduse o altă mare dragoste cu puțin timp în urmă, răpită de aceeași boală, a decis că o nouă legatură nu era oportună. “Avantajat de aspectul fizic îngrijit, manifestând o afectare studiată cu perseverenţa unui dandy, Duiliu se abătea, după ce ieşea de la redacţie, la restaurantul Iordache, aflat pe strada Covaci, unde lua masa. Apariţiile lui, cu capul acoperit de o pălărie înaltă, cu panglica lată şi cu bordurile a la 1830, de o strălucire impecabilă, atrăgeau fără îndoială privirile clienţilor, în special ale clientelor” (Corneliu Şenchea, “Bucureşti, Mon Amour”). Scriitorul avea 25 ani când a ascultat-o într-un concert susținut la București și i-a scris o cronică elogioasă: “Se pare că aceasta eminentă artistă nu place tuturor deopotrivă. Unii o judecă dintr-o direcţie greşită, pe când alţii în adevărata direcţie, o coboară prea jos. Umila mea părere este că, alături de doamna Sparapani, doamna Montalba e singura cântăreaţă dramatică. La d-sa vocea plină şi modulată cu dibăcie se întovărăşeşte cu un joc rotund, grav, plin de nobleţe, care, în cele mai grele situaţii de canto, o face să rămâie stăpână pe emoţiunea lăuntrică a sufletului femeii şi să nu lase decât emoţiunea actriţei. Darul de a se identifica cu rolul arareori l-am văzut aşa de întreg ca la d-na Montalba. D-sa cântă cu gura, cu ochii, cu mişcarea”. Nicolae Petrașcu, prietenul lui Duiliu Zamfirescu, menționează că artista, curioasă să-l cunoască pe autorul cronicii, l-a invitat la un supeu în doi, în camera sa de hotel și i-a propus să o însoțească la Paris. Fiind ultima sa seară în București, scriitorul a fost nevoit să răspundă rapid: ““Aş dori uneori să plec, să vă însoţesc, să fiu cu dumneavoastră, să mergem în frumoasa ţară a soarelui, să privim lacuri, câmpii, vechi morminte, mănăstiri, pâlcuri de case pierdute printre stânci, marea la orizont, liniştea, o adiere puternică. Toate acestea cu dumneavoastră. Ce vis! Cât este de imposibil!”.

Caracterizat de o extravaganță vestimentară care l-a făcut celebru, Zamfirescu frecventa atât saloanele literare patronate de distinse doamne ale Capitalei (Elena Miller-Verghy, directoarea pensionului de fete de pe str Primăverii, actuală Căderea Bastiliei sau Zoe Mandrea, de pe str Fântânii, actuală gen. Berthelot; doamna Mandrea era descendentă a familiei Bălcescu, iar fiul său, Radu, s-a căsătorit cu Henriette, fiica lui Duiliu), cât și Grădinile Rașca (str Academiei), Union sau Stavri, restaurantele și cofetăriile de pe Calea Victoriei. La intrare, își scotea mănușile tacticos, una câte una, deget după deget, motiv pentru colegii din presă de a-l descrie în gazete ca purtând: “pălărie de bandit”, “șeapcă de toreador”, “pantaloni roșii”.

Scriitorul a semnat ca gazetar sub pseudonimul Don Padil. A locuit un timp într-o cameră modestă a Hotelului Metropol de pe Calea Victoriei (camera 3, etajul 1), unde avea o pianină!

Extravagantul Duiliu Zamfirescu a fost nepotul de unchi al arhitectului Ion Mincu (mama sa, Sultana, era sora acestuia). A murit la 63 ani, la mănăstirea Agapia, în urma unei afecțiuni hepatice și este înmormântat în cimitirul din Focșani. Statuia sa este amplasată în Rotonda Scriitorilor din Cișmigiu.

Despre conacul lui Duiliu Zamfirescu și conacul care a inspirat romanul “Tănase Scatiu”, dar și scrisori inedite din corespondența lui Duiliu Zamfirescu, aici:

https://justitiecurata.ro/conacul-lui-duiliu-zamfirescu-de-la-vartescoiu-moare-incet-dar-sigur/

https://romanialiterara.com/2019/05/duiliu-zamfirescu-necazurile-si-bucuriile-batranetii-scrisori-inedite/

Surse foto:

https://commons.wikimedia.org/

ARHITECTURA ROMANEASCA – ION MINCU

Arhitectura romaneasca nu ar fi fost la fel fara amprenta arhitectului Ion Mincu. Promotor al stilului romanesc in arhitectura, Mincu a integrat in operele sale specificul arhitecturii traditionale din Romania si si-a adus aportul la infiintarea Scolii de Arhitectura a Societatii Arhitectilor Romani.

Ion Mincu s-a nascut la Focsani, pe 20 decembrie 1852 si a urmat in paralel Scoala Nationala de Poduri si Sosele si Scoala de bele arte si pictura din Bucuresti, obtinand diploma de inginer, apoi Ecole des Beaux Arts din Paris, obtinand diploma de arhitect in 1884. Este unchiul scriitorului Duiliu Zamfirescu si a fost prieten cu Caragiale, care il vizita des in casa din str Arthur Verona, nr 19, din Bucuresti. Universitatea de Arhitectura si Urbanism din Bucuresti ii poarta numele.

Mincu este cel care a introdus stilul neoromanesc in arhitectura nationala, ceea ce a facut ca prezenta romaneasca in Europa sa fie bine reprezentata si sa prezinte interes, intr-o perioada in care stilurile nationale infloreau in toate tarile. Casa sa a fost confiscata de regimul comunist, lasandu-i-se doar doua camere in care a locuit pana la sfarsitul vietii cu sotia si cele doua fiice. Restul cladirii cotropite de comunisti a fost reimpartita, apoi au fost aduse alte 7 familii care sa locuiasca in acel spatiu. Au fost eliminate picturi, sobe, o parte din parchet, in stilul caracteristic comunistilor. In 2002, Ordinul Arhitectilor din Romania a intrat in posesia casei, cumparand-o de la urmasii lui Mincu. Astfel, in timpul restaurarii, in spatele unor lambriuri, au fost descoperite scrisori secrete, cu caracter diplomatic, din timpul razboiului, ascunse probabil de frica Securitatii.

Lucrarile ce poarta semnatura Ion Mincu pot fi grupate in patru categorii:

1. Locuinte tip vila sau reprezentative, ale unor familii aristocrate: Casa Vitzu – Bd Magheru, Bucuresti, 1884, Casa Lahovary – str Ion Movila, Bucuresti, 1886, Casa Monteoru – 1889, Casa Vernescu – 1889, Casa Robescu, str Rotari, nr 6, Bucuresti – 1890, Casa Robescu, Galati – 1896, Vila Robescu, Sinaia – 1897, Casa N. Petrascu – Pta Romana, nr 1, Bucuresti, 1904).

2. Edificii publice ce cuprind si cele doua proiecte nerealizate ‘Ospelul Comunal’ (Primaria Capitalei) si fatada Ministerului de Razboi: Scoala centrala de fete, Bucuresti – 1890, Palatul administrativ, Galati – 1904, Banca Comertului din Craiova – 1912, ‘Bufetul’ sau ‘Carciuma romaneasca’, Bucuresti – 1892

3. Arhitectura religioasa: planurile Bisericii din Valea Calugareasca, restaurarea Bisericii Stavropoleos, cavouri din Cimitirul Bellu din Bucuresti (fam Gheorghieff, Cantacuzino, Ghica)

4. Arte aplicate, precum proiectarea mobilierului Catedralei din Constanta

Arcul lanciolat (forma unui varf de lance) este o caracteristică a lucrărilor lui Ion Mincu, care se regăseşte şi la Casa Lahovary, al carei element dominant este peronul de acces acoperit, pe care arhitectul îl tratează sub forma unui pridvor de casă boierească.

Cladirea ‘Bufetului’ de la Soseaua Kiseleff a fost proiectata in 1889 pentru un pavilion destinat a fi o ‘carciuma romaneasca’ la expozitia internationala de la Paris, unde din diferite motive nu a putut fi realizata. Intreaga constructie este compusa din elemente traditionale romanesti de la casele taranesti si conacele boieresti de deal, din zona Argesului si Valcei. Exista si o influenta a arhitecturii de tip Hurez. Scara principala desfasurata lateral spre foisor te indreapta spre o ‘loggie’, o adevarata sala deschisa, care comunica cu salile adiacente. Este remarcabila proportia inaltelor arcade care confera demnitatea unei case domnesti de tipul celor de la Mogosoaia sau Potlogi. Frizele ornamentale de teracota smaltuita, in relief ne duc spre faiantarii atelierului de la Robia si spre decoratorii bisericilor din vremea lui Stefan cel Mare. Toata aceasta superba dantela de forme armonios proportionate se ridica pe un postament alb, masiv, cu o usa boltita, ce semnaleaza o crama, devenind in ansamblu o expresie a arhitecturii traditionale romanesti.

Scoala Centrala de Fete este un simbol al arhitecturii Mincu. Se poate face o paralela cu ansamblurile manastiresti de la Hurezu din Oltenia, Antim si Vacaresti din Bucureşti. Planul de formă dreptunghiulară este compus din patru aripi, fiecare cu parter si etaj, dispuse simetric in jurul unei curti interioare. La etaj este amenajat internatul format din sase dormitoare, fiecare cu intrari si anexe independente. Curtea interioara este tratata ca o incinta manastireasca, marginita la parter de o suita de arcade trilobate in acolada, sprijinite pe coloane de piatra. Ca si foisorul ‘Bufetului’, zidul de deasupra arcadelor este tapitat cu ornamente florale realizate din ceramica colorata. Pe fatada principala, braul median din faianta policroma si lantul continuu de arcuri sprijinite pe console de teracota smaltuita verde de sub streasina, isi au originea in plastica decorativa caracteristica arhitecturii feudale romanesti. Tema unei scoli de fete a dat posibilitatea arhitectului de a iesi din tipicul scolilor internat de tip cazarma, intervenind atat in rezolvarea functionala, cat si in plan stilistic. Mincu a adoptat o arhitectura monumentala, care trebuia sa includa un mare număr de sali mari si spatioase, grupate pe circulatii largi, gravitand in jurul elementelor centrale: amfiteatre, laboratoare. El a transformat curtea interioara, utilizata anterior doar pentru iluminatul coridoarelor si recreatii insalubre, intr-o zona activa de culoare si lumina, o gradina inconjurata de arcade ornate cu ceramica policroma. Parterul cu cancelarii şi clase sunt separate de dormitoarele de la etaj printr-un brau de inspiratie romaneasca. Ferestrele de la parter sunt deschise amplu pentru a ilumina clasele, in timp ce ferestrele de la etaj apar mai inguste si rare, ca un joc de contraste. Ornamentele de ceramica smaltuita in tonuri predominant albastre ale braului dintre etajele cladirii, medalioanele-emblema ce puncteaza plinurile dintre ferestrele etajului, cornisele bogat profilate sunt elemente care conferă o nota de inspiratie nationala.

Casele Monteoru şi Vernescu, doua resedinte de lux, aflate pe Calea Victoriei, la mica distanta una de alta, au fost construite intr-o maniera cu totul opusa Casei Lahovary. Abordarea stilului academic eclectic se poate explica prin faptul ca cei doi comanditari apartineau unor familii bogate care au dorit asemenea resedinte, care sa-i reprezinte in societate. La Casa Monteoru se remarca holul central pe trei nivele, scara fiind amplificata de amplasarea unei oglinzi, sufrageria cu lambriuri, deschisa, cu vedere spre gradina. Casa Vernescu atrage atentia prin plafoanele in casete si chesoane, de forme si ornamente variate si abundente in modelaje si culori. Impresioneaza scara a carei spirala fastuoasa culmineaza in rotonda cu splendide arcade.

O lucrare aparte o constituie Vila Robescu de la Sinaia, in care arhitectul a abandonat in totalitate adaosurile decorative, mergand pe puritatea geometrica in care predomina stresinile proeminente, profilate pe fundalul padurii de brad. Cu un parter foarte ridicat, specific caselor de munte, cu incaperi de serviciu, se suprapun vaste sali de primire, dispuse dupa schema traditionala a caselor taranesti, in stanga si dreapta unei tinde spatioase. Etajul superior cuprinde dormitoare si mai multe incaperi mai mici, care ofera o diversitate a volumelor. Se aseamana cu o traditionala cula caracteristica zonelor subcarpatice meridionale, unde impresioneaza cerdacul, la care se ajunge printr-o rampa monumentala a scarii exterioare. Referindu-se la această vila, Ion Mincu avea sa scrie in anul 1896, o marturisire de credinta: ‘Orase intregi s-au ridicat ca din pamant in tara aceasta, Sinaia spre pilda, si de unde am fi putut continua in ele o traditiune si a realiza o arhitectura originala, care ss fie expresiunea obiceiurilor, climei, trebuintelor si simtirilor noastre, am alcatuit o adunatura bizara si hibrida de modele rau copiate ale arhitectilor din toate tarile si din toate climele, adunatura care ne infatiseaza in cea mai ridicola alaturare, aaa numita maison de plaisance din preajma Parisului cu casa flamanda, castele gotice in miniatura si vile din sudul Italiei’.

Mincu a executat trei proiecte de cladiri familiei Robescu: o resedinta la Bucuresti, fara trasaturi caracteristice, o vila la Sinaia si o vila-palat impunatoare, la Galati, unde se pot admira ornamente ceramice si de lemn, la stresini, colonete, balustrade, ancadramente. Desi anumite ornamente (ceramica policroma, arcatul lanciolat, friza de ocnite si butoni, colonetele de lemn sculptate ale logiei de la intrare, streasina) indica o apropiere evidenta cu arhitectura Casei Lahovary şi a Bufetulu, volumul acestei resedinte impozante se apropie mai mult de vila de la Sinaia. Abundenta ornamentelor ceramice la partea superioara a fatadei si anumite detalii decorative atenueaza severitatea siluetei monumentale.

Palatul administrativ din Galati este amplasat pe artera principala a orasului, fiind conceput pe un plan simetric avand un corp principal in lungul bulevardului si doua aripi secundare, mai scunde si mai putin ornate. Curtea interioara este de factura strict utilitara. Fatada corpului principal este lipsita de o generoasa perspectiva frontala si este placata cu o piatra galbuie, avand delimitate trei parti distincte. La parter, cele trei arcade de factura romanica, sunt flancate de ferestre dreptunghiulare suprapuse. Stemele de bronz ale orasului si cele două statui care semnifica ‘Industria’ si ‘Agricultura’ contribuie la amplificarea decorativa a fatadei. Cele doua statui sunt realizate de Carol Stork, cu care arhitectul a colaborat si la realizarea cavoului familiei Gheorghieff. Aceasta impletire a decorului arhitectural cu statui si embleme din bronz incrustate in piatra caracterizeaza viziunea plasti-arhitecturala a lui Mincu.Casa Miclescu, de pe Bd Kiseleff 35-37, este din pacate, un monument istoric in ruina. Povestea casei incepe in 1900, cand arhitectul Mincu a desenat planurile la cererea pictorului George Demetrescu Mirea. Proprietatea a fost cedata in 1904 avocatului Jean Miclescu. In perioada ante si interbelica, aici au avut loc baluri saptamanale unde se aduna lumea aristocrata a Micului Paris pentru a pune tara la cale: familiile Cantacuzino, Sturza, Baleanu, Bals, Greceanu, Odobescu. Drama a inceput in 1948 cand casa a fost nationalizata si preluata de ICRAL Herastrau. Locuinta a fost inchiriata membrilor Uniunii Artistilor Plastici. Fiul primului proprietar, col Radu, Miclescu, veteran al Primului Razboi Mondial, a primit trei luni de inchisoare pentru nesupunere. Sotia sa a refuzat sa paraseasca locuinta, asa incat a fost nevoita sa se mute in camerele servitorilor. In 1968, cu ocazia vizitei in Romania, Ch

Charles de Gaulles, presedintele Frantei, a cerut sa isi revada fostul coleg de la Scoala Superioara de Ofiteri din Saint Gyr si a dorit sa doarma in casa lui Miclescu. Ceausescu l-a mutat cu aceasta ocazie pe proprietar in camerele spatioase, apoi l-a relocat dupa plecarea generalului francez. Casa Miclescu a fost in 1971 scena unei mari parti din ecranizarea ‘Felix si Otilia’, dupa George Calinescu. Colonelul Miclescu a decedat in februarie 1990 in odaita in care locuise timp de 40 ani, iar descendentul sau, Radu Alexandru Miclescu a vandut drepturile litigioase.

Cavourile familiilor Gheorghieff, Cantacuzino si Ghica din cimitirul Belu experimenteaza cateva idei spatiale si decorative: echilibrul expresiv al maselor, pe care ornamentul de piatra si bronz, statuarul si decorativul le amplifica fara sa le anuleze, puritatea liniilor si a suprafetelor realizate in materiale.Ion Mincu a fost si profesor de desen si decoratie la Scoala de arte si meserii. El insusi a desenat un leagan de lemn sculptat pentru un copil, care era destinat primei sale fiice, Eliza. O alta lucrare, de data aceasta o decoratie interioara, viza mobilierul catedralei din Constanta. Desenat in spiritul artei decorative populare a crestaturilor in lemn, acesta poate constitui prima incercare de a transpune in arta mobilierului modern cult, elemente populare. In sala de sedinte a Palatului de Justitie din Bucuresti, Mincu a proiectat mobilierul in care a combinat elementele folclorice cu linia desenului de mobilier din Renasterea italiana si franceza. Aceasta abordare este o caracteristica a intregii opere de arhitectura a lui Ion Mincu care scoate in evidenta faptul ca stapanea toate tehnicile de prelucrare a lemnului, metalului, pietrei, ceramicei si faiantei. Mincu a avut convingerea puternica ca fiecare tara are datoria sa-si dezvolte arta nationala.

1. https://www.descopera.ro/video/17676710-ion-mincu-marele-arhitect-care-si-a-facut-casa-cu-bani-imprumutati-de-la-primarie-caragiale-venea-frecvent-in-sufrageria-in-care-mai-tarziu-s-au-gasit-niste-scrisori-secrete

2. https://www.sospatrimoniu.ro/sos-articole/despre-patrimoniul-din-bucuresti/item/308-casa-miclescu-din-capitala,-un-monument-lasat-sa-se-prabu%C8%99easca?fbclid=IwAR13jiosDasFMJidx7Dhd4ko6z3ww63Q8OIpNTiiXLVKzYvuXLdRmsObdtk https://www.ovidiuneacsu.ro/vila-miclescu-de-pe-soseaua-kiseleff-35-37/