PROFESOARĂ PSIHOTICĂ, CONCEDIATĂ PENTRU CĂ A FUMAT ÎN CLASĂ

Laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2009
Suspendată/ exclusă din USR (Uniunea Scriitorilor din România) în 2017, pentru neplata cotizației de 150 lei. Se pare că fusese înscrisă fără știrea ei în USR.
Premiată de UTC la secțiunea “lucrări în limbile naționalităților conlocuitoare”
Ar refuza distincțiile oferite de țara natală. Dar nu a fost pusă în situația de a refuza.

„Această patrie statală ne-a furat nouă, prietenilor mei şi mie, nu numai fabrica şi tramvaiul, ci şi casa, masa şi scaunul, perna de pe pat, tacâmurile. Ba până şi pieptenele cu care ne facem cărare pe păr. Orice unitate de măsură a fost răsturnată cu capul în jos. Ne-au forţat să recurgem la străzile subţiri, singurele căi pe care mai putem păşi sunt propriii noştri nervi ” (Herta Müller)

Herta Muller vine din Banatul șvăbesc, din comuna Nițchidorf, jud Timiș. S-a născut pe 17 august 1953: tatăl ei, șvab bănățean, își câștigase existența ca șofer de camion după al Doilea Război Mondial, când făcuse parte din Waffen-SS-ul lui Hitler, iar mama sa fusese deportată în 1945 în Uniunea Sovietică, unde a petrecut 5 ani în lagărul de muncă forțată Novo-Gorlovka (aflat acum pe teritoriul Ucrainei). Herta Muller a studiat Germanistică și Limba și Literatura Română la Universitatea din Timișoara (1973 – 1976) și a fost apropiată de Aktionsgruppe Banat, format din scriitori și studenți șvabi bănățeni care aveau o atitudine protestară față de regimul comunist, ceea ce a plasat-o în atenția Securității.

„Din fericire am întâlnit în oraș (Timișoara) o mână de tineri poeți din Grupul de Acțiune Banat. Fără ei nu aș fi citit cărți și nu aș fi scris nicio carte. .…Cu ajutorul acestor prieteni am supraviețuit. Fără ei n-aș fi rezistat represiunilor. Mă gândesc astăzi la acești prieteni. Și la cei pe care Securitatea îi are pe conștiință și care se află astăzi în cimitire.”

La terminarea facultății nu s-a prezentat la postul din învățământ care îi fusese repartizat, preferând un post de traducătoare la întreprinderea “Tehnometal”, unde se produceau, printre altele și celebrele mașinuțe Lăstun. Nu a fost iertată pentru ‘îndrăzneală’, așa că a fost hărțuită de Securitate timp de trei ani, în complicitate cu conducerea fabricii, perioadă plasată la scurt timp după pierderea tatălui său, până când ajunsese să se considere și “perfect nebună, și complet normală”. A fost retrogradată ca muncitor necalificat în producția de sârmă, i s-a luat dreptul de a traduce în birou, așa că a continuat să traducă afară, pe trepte. A fost defăimată sistematic, chiar și după părăsirea țării. După ce a fost dată afară de la fabrică, a dat lecții particulare unor copii (până când familiile au fost “avertizate” de Securitate) și a predat ca profesor suplinitor la câteva școli și grădinițe din Timișoara, dar și de aici a fost concediată pe motiv de individualism și lipsă a conștiinței socialiste.

Maiorul care a spionat-o în Timișoara, în calitate de șef al Securității locale, a declarat că scriitoarea ar suferi de o psihoză și nu ar avea contact cu realitatea. El a fost cel care a motivat demiterea acesteia din învățământ pe motiv că “ar fi fumat în clasă”.

A tematizat deportarea civililor germani din România în URSS în romanul “Leagănul respirației”, apărut în Germania, în 2009. Alături de poetul Oskar Pastior, care trăise el însuși experiența deportării în tinerețe, Herta a vizitat timp de o săptămână o parte din fostele lagăre de muncă. Restul documentării s-a bazat pe povestirile răvășitoare ale mamei ei și ale altor deportați din comună. Romanul cuprinde 64 capitole și a fost tradus în 7 limbi: cehă, engleză, franceză, italiană, olandeză, română și rusă. Mama ei a citit romanul la 87 ani și a spus doar “așa a fost”. Herta Muller a învățat românește abia la 15 ani, când a venit la oraș, în Timișoara. În satul natal se vorbea doar nemțește. Făcând cunoștință cu limba română relativ târziu, scriitoarea mărturisește că s-a descoperit înfometată să o învețe. Cea mai bună prietenă, Jenny, o româncă de la fabrica unde lucra, a fost cea care a spionat-o. S-au reîntâlnit în Germania, după emigrarea Hertei: Jenny a apărut pe neașteptate, povestindu-i că are cancer în fază terminală și lucrează pentru Securitate. După ce a descoperit că Jenny își făcuse o dublură după cheile de la casă, Herta a dat-o afară.

“Părinţii mei au fost şi au rămas dresaţi prin frică. Frica de pedeapsa politică i-a făcut să devină complet slugarnici, incorigibili şi laşi”, spunea Herta Muller, constatând cu amărăciune, ca adult, că mama ei o învinovățea că nu colaborează cu regimul pentru a avea o viață mai bună și mai liniștită, din frică. “Până azi nu ştiu cum să clasific extremul oportunism al mamei mele. Să-l minimalizez numindu-l simplicitate de ţărancă, se lasă el explicat prin lagărul de muncă forţată ori poate prin spaima resimţită pentru copilul ei? Faptele există, dar ce ne pot spune ele?”

După un an și jumătate de șicane, Herta a reușit să emigreze împreună cu mama sa și primul său soț, Richard Wagner (care a decedat în martie 2023), în Germania, stabilindu-se la Berlin. Regimul nu s-a lăsat: i-a aplicat pe pașaport ștampila cu 29 februarie, dată care nu existase în anul 1987, nefiind an bisect. Autoritățile germane au avertizat-o să nu călătorească în Germania de Est, existând riscul să fie răpită de securitatea românească.

Primul volum, “Ținuturile joase” a apărut în 1982, după numeroase amânări și tergiversări, întrucât cenzura nu putea să accepte totul. Varianta originală a apărut abia după 2 ani, în Germania. Începând din 1985, Herta Muller a fost interzisă în România din cauza dezvăluirii în străinătate a realității românești, iar șicanele au mers până la amenințarea cu moartea. În Germania a continuat să publice: “Călători pe un picior”, “Încă de pe atunci vulpea era vânătorul”, “Paznicul își ia pieptenele”, “Animalul inimii”, “Foame și mătase”, “Mai bine nu mi-aș fi ieșit azi în cale”, “Privirea străină”, “Regele se-nclină și ucide” (volum autobiografic care a apărut și în România, la editura Polirom, alături de “Este sau nu este Ion” și “Animalul inimii”), “Leagănul respirației” etc. Și editura Humanitas a publicat unele titluri: “Leagănul respirației” (tradus în peste 40 limbi), “Călătorie într-un picior”, “Încă de pe atunci vulpea era vânătorul”, “Omul este un mare fazan pe lume”, “Mereu aceeași nea și mereu același neică”, “Patria mea era un sâmbure de măr”. “Ținuturile joase” a fost un volum atât de prelucrat de cenzură, încât a fost premiat de Uniunea Tineretului Comunist. “Vulpe vânător” este o prelucrare cinematografică în regia lui Stere Gulea, care prezintă evenimentele premergătoare revoltei de la Timișoara din 1989: tânăra Irina este o profesoară nonconformistă, interpretată de Oana Pellea, care trăiește o scurtă perioadă de euforie la căderea regimului ceaușist, pentru că descoperă curând că este urmărită în continuare.

Dosarul “Cristina’ întocmit de Securitate a fost obținut destul de greu, conține 914 pagini și este păstrat acum de soțul Hertei, dar lipsesc informațiile din perioada cât a lucrat în fabrică. Primele 33 pagini primite menționau doar multe nume ale artiștilor locali, dar nu era vorba despre ea. Abia în 2009 a primit dosarul care conținea sute de pagini de stenograma telefonice, realizate cu ajutorul microfoanelor, în centrul de ascultare plasat în apartamentul de sub locuința sa. Cu această ocazie a realizat că poetul Pastior fusese recrutat ca spion în 1961, ceea ce a constituit un șoc. E drept că furnizase puține rapoarte și fără conținut substanțial, astfel încât nu pusese pe nimeni în pericol. Racolarea sa se datorase celor șase poezii scrise despre lagăr, găsite în anii’60 și considerate antisovietice.

“Se pare că încrederea – ca și râsul – este un act de rezistență.” (Herta Muller)

Firea nonconformistă a Hertei Muller nu putea naște decât un stil scriitoricesc incisiv, incomod și neiertător, pe care nici măcar cenzura Securității nu l-a putut anula. A reușit să creeze un soi de discurs politic născut sau clădit pe un substrat biografic, obsedat de teme ca singurătatea, frica, umilința, traumele, abuzurile, ipocrizia etc.

“Omul este un mare fazan pe lume” nu este întâmplător plasat sub umbra nocturnă a cucuvelei: totul se întâmplă într-un sat nenumit, pe moarte, încât nici măcar cucuveaua nu-i aparține, ci “locuiește în alt sat”. Localitatea aceasta măruntă, mitică și reală în același timp, cu un măr care își mănâncă singur merele, cu povești întunecate, cu locuitori șvabi care au murit, mor sau se pregătesc să îl părăsească, este spațiul în care morarul Windisch încearcă să obțină libertatea emigrării pentru el, fiica și soția sa și este terorizat de frică după ce aude într-o noapte cântecelul „Să mi-o trimiţi pe fiică-ta, ca să i-o pun şi eu cîndva, Şi o lalala, noaptea trecea […], Mamă dă-mi-o pe a ta, prea micuţă e a mea. Şi o lalala, noaptea trecea“ etc

Romanele Hertei Muller abundă în istorii și siluete grotești, fără repere morale, un soi de reportaje-portrete de țară.

La un an de la decernarea Premiului Nobel, Herta Muller a revenit în România, deși festivalul de poezie dedicat lui Pastior, la Sibiu, nu s-a mai organizat. La conferința de presă organizată în onoarea sa la Ateneul din București a fost întrebată dacă nu simte că oamenii s-au plictisit deja de subiectul represiunii comuniste. Probabil nu toată lumea citise “Regele se-nclină și ucide”, unde spusese “„Uneori îmi vine să-ntreb cu glas tare: cuvîntul vătămare vă spune ceva? De România m-am desprins de mult, dar nu şi de pervertirea dirijată a omului într-o dictatură, nu şi de moştenirile ei de tot felul, care în orice clipă scot capul la iveală… Mie problema tot nu-mi dă pace. Scriind, trebuie să mă păstrez acolo unde lăuntric am fost mai tare rănită – altfel la ce bun să mai scriu“. “Dacă asta-i plictiseşte pe cititori, aceştia ar trebui să citească altceva, orice le place”, a răspuns de data aceasta.

“Este un scriitor senzațional, cărțile sale sînt extrem de dense, adică “Herta Muller te lovește în plex, ți se taie respirația pur și simplu. Și nici nu se poate altfel, pentru că descrierea scenelor de anchetă, în care organele Securității o numeau, în zilele bune, “curvă și dușman”, sau descrierea amănunțită a relațiilor distructive dintre oameni ori comunități te obligă la reconsiderarea propriilor poziții etice.” (T.O.Bobe)