Și-a mâncat încălțămintea. Coaptă pe jar. Pentru a nu muri de foame.
A fost salvat dintr-o groapă comună.
A fost îndrăgostit de o rusoaică blondă, cu ochi albaștri, care a fost ucisă chiar în lagărul în care fusese și el închis.
A fost salvat de Ana Pauker.
A fost prefect al județului Râmnicu Sărat.
A fost presat să se înscrie în Partidul Comunist Român, însă a refuzat, preferând să demisioneze.
S-a opus arestării a 84 învățători si preoți.
Suzana Gâdea, ministrul învățământului, l-a apostrofat că lucrările sale “nu contribuie la modernizarea matematicii”.
Din 1975 a fost interzis pentru “prea multă popularitate”.
A scris peste 30 culegeri de probleme de matematică.
Grigore Gheba s-a născut pe 15 august 1912, în ultima casă din satul Poienița, comuna Dumitrești, jud Vrancea.
“Casa noastră era utima din marginea satului și, în drumul meu spre școală, cale de trei kilometri, treceam în mare viteză de-a lungul gardurilor și, cu un băț, le făceam să țăcănească ca o mitralieră, astfel că zgândăream toți câinii satului. Nu mă mulţumeam cu atât, mă opream şi la stână, pentru a mă lupta cu dulăii, împreună cu un alt coleg, o altă puşlama, care, oricum, nu mă întrecea în năzdrăvănii“ (Grigore Gheba, „Între viață și moarte”).
A fost al cincilea băiat al unei familii nevoiașe, cu 7 fii, tatăl său fiind grav bolnav; de altfel, a murit în ianuarie 1944, suferind pentru fiul său, Grigore, închis în lagărele sovietice. Pe mama sa o considera “bună şi blândă, ca nicio altă fiinţă de pe pământ“, însă despre tatăl său spunea că era “violent, egoist şi foarte habotnic“. Fanatismul religios al tatalui a făcut toată familia să sufere, întrucât acesta fusese convins de un preot să dăruiască bisericii tot avutul, până când familia a rămas fără nimic. În plus, la sărbători, trebuiau să-ți petreacă nopțile în genunchi și să facă semnul crucii cât mai larg, pentru a fi văzuți de Hristos sau Maica Domnului.
„Odată, în ajunul Paştelui, pe când eu mă chinuiam în genunchi, alături de fraţii mei, stând ca nişte popândăi, am adormit, obosit de la muncile grele la care eram supus. Deodată m-am trezit cu un pumn în cap, ca un ciocan, însoţit de glasul disperat al tatii, care-mi spune: «Nenorocitule, dacă învia Hristos şi te găsea dormind, ce făceai, că nu-ţi mai ierta păcatele, şi calea iadului te aştepta?» . Ce fel de păcate ar fi putut Hristos să-mi ierte, n-am priceput, fiindcă aveam doar câţiva anişori şi în plus, eram aşa cum spunea tata că scrie la carte, sărac şi cu trupul, şi cu duhul…“
Nu a avut niciodată hainele noi, purtând mereu îmbrăcămintea fraților mai mari. În timpul liceului a avut o singură pereche de opinci legate cu sfoară.
În copilărie, mergea cu vaca la păscut, aduna vreascuri din pădure sau culegea fructe și iarbă pentru animale, înainte de a pleca la școală. Curiozitatea nativă l-a ajutat să învețe operațiile de aritmetică încă dinainte de a merge la școală și lucra probleme pe care i le dădeau frații mai mari, învățând la lumina vetrei din sobă. Era socotit cam indisciplinat la școală pentru că nu avea niciodată bețișoarele de socotit la el (depășise de mult nivelul) sau tăblița pe care o tot distrugea, așa încât era deseori pedepsit de învățător. La șapte ani a răcit rău și a fost nevoit să întrerupă școala pentru trei luni. Mama sa și-a vândut portul național pentru a-i cumpăra tratamentul necesar și o nouă tăbliță.
„Grija mamei, cât am fost bolnav, mi-a schimbat parcă firea, odată cu clasa a doua primară. Am început treptat să intru în râdul elevilor sârguincioşi şi să mă apuce pasiunea pentru aritmetică; zi şi noapte rezolvam tot felul de exerciţii şi probleme, chiar de la fraţii mei mai mari. De multe ori, mama mă găsea noaptea târziu, învăţând la lumina de la vatra sobei“.
Până la 12 ani, Grigore reușise să rezolve toate problemele dintr-un manual de matematică împrumutat. Preotul satului insista să urmeze școala de dascăli de biserică, însă a fugit după doar două zile. Nu a uitat niciodată solfegiul bisericesc învățat atunci: „Pa va ga di che zo ni pa, n… să-l ia!“. Unchiul său era inspector școlar teritorial și a observat ușurința cu care Grigoraș se descurca la matematică. Acesta a fost momentul când mama sa și-a dat seama că băiatul trebuia înscris la liceu, așa că l-a dat la Școala Normală din Bârlad, unde băiatul a răspuns corect la toate întrebările directorului și a fost admis fără taxă (conform nepoților matematicianului, Nicolae și Alexandrina Panait, care locuiesc în satul său natal). Ceilalți elevi râdeau de hainele sale ponosite, însă au fost impresionați să vadă că Grigoraș a știut cum se scrie “trei milionimi”.
„Imediat după terminarea cu succes deplin a examinării mele, directorul a sunat cu un clopoţel, ca la tribună, şi a apărut în uşă un domn pleşuv, căruia directorul i-a spus: «Domnule contabil, să iei pe puiul ăsta de ţăran şi să-l îmbraci în uniformă şcolară, să pui pe foc tot ce e pe el şi apoi să-l aduci, să-l văd, căci va rămâne elevul şcolii mele.» Aveam impresia că visez“, povestea Gheba, adaugând că a avut mari dificultăţi de acomodare cu nişte ghete galbene „pe care le simţea ca pe nişte fiare legate de picioare“.
Prietenii săi au fost elevii cei mai slabi la matematică, întrucât le rezolva temele sau îi ajuta cu câte o fițuică în schimbul gustărilor pe care aceștia le primeau de acasă. Într-o zi, fugise de la internat pentru a se plimba cu bicicleta în oraș și a dat nas în nas cu profesorul de religie, un personaj extrem de sever. De fapt, întâlnirea a fost destul de abruptă întrucât a lovit niște femei, apoi pe însuși preotul.
„Popa Roşescu, în carne şi oase! Am făcut ochii cât gogoşile, m-am simţit ud pe dedesubt; am lovit mai întâi o bătrână care venea de la piaţă cu varză şi, parcă, atras de un magnet, m-am oprit direct în anteriul popii, după care, fulgerător, am dispărut după colţ.”
La școală, profesorul nu l-a pedepsit și nici nu l-a pârât directorului, însă i-a pus o poreclă pe care a purtat-o tot liceul: Câcărează Iordache.
„Că mi-a zis Câcărează am mai înţeles, fiindcă aşa cum eram eu de mic şi de negru, făcut ghem acolo în fundul clasei, semănam cu o câcărează de oaie, dar de ce mi-a zis şi Iordache, n-am înţeles niciodată! … În atmosfera de râsete cu lacrimi, popa mi-a promis că nu mă va spune directorului, doar să nu mă mai prindă cu două roate în cur, că am încurcat-o rău cu el”.
După trei ani petrecuți la Bârlad, școala s-a desființat și a trebuit să se mute la liceul din Buzău, unde avea să lucreze cu un profesor de matematică cu care nu se înțelegea și care îl numea “cap pătrat”: un suplinitor slab pregătit, care făcea nu doar demonstrații confuze și greșeli, dar nici nu i-a încheiat situația pe primul trimestru. A reușit însă să se transfere la Școala Normală de la Câmpulung Muscel, în clasa unui celebru autor de manuale de matematică, profesorul Corbeanu. A fost prins cu cinci fițuici (pentru colegii săi) la examenul de bacalaureat și a fost la un pas să fie eliminat; reușise însă să scrie suficient, astfel încât lucrarea sa a fost notată cu 8. Apoi, a optat pentru Școala de Ofițeri, la Bacău, de unde a ieșit cu gradul de căpitan. Sâmbăta seara era nelipsit de la balurile Cercului Militar, unde cânta și dansa, calități pe care le-a păstrat toată viața. Era un sentimental și enervant de romantic. A revenit în comuna natală, ca învățător, la 23 ani.
În timpul celui de-al doilea Război Mondial, a participat la luptele de la cotul Donului împotriva rușilor. La scurt timp, a trăit primul șoc al războiului, în lagărul de exterminare pentru evrei, deschis de Hitler în Transnistria. Cu riscul de a fi ucis el însuși, într-o noapte a ajutat un grup de 40 oameni (femei, bărbați, copii) să fugă. I-a îmbătat pe nemții care îi însoțeau pe drumul spre execuție și, la miezul nopții, împreună cu sergentul său, a deschis lacătele gratiilor. În noiembrie 1942 a fost luat prizonier, dus într-o piață plină cu oameni care aruncau cu pietre în el, apoi trimis în Siberia, într-un marș în care se târa alături de alte mii de prizonieri, prin zăpadă. În timpul petrecut în al treilea lagăr ajunsese să cântărească doar 39 kg. “Din corpul meu atletic rămăseseră doar ochii care să plângă“. S-a îmbolnăvit grav din cauza epidemiilor, fiind subnutrit. Și-a copt pe jar încălțămintea și a mâncat-o pentru a nu muri de foame.
“În vagonul meu aveam nouă morţi şi, în mijloc, o grămadă mare de excremente. Într-un alt vagon, cei rămaşi în viaţă tăiaseră fesele morţilor şi le mâncaseră. După ce am trecut prin trei lagăre, dintr-un bărbat voinic, la 26 de ani, ajunsesem să cântăresc 39 de kilograme. Atunci a apărut îngerul vieţii mele” (Grigore Gheba, autobiografie „Între viaţă şi moarte”).
Marusia Anka era o rusoaică blondă, cu ochi albaștri, medicul lagărului. Ea a fost cea care l-a salvat când, bolnav și muribund, fusese aruncat într-o groapă comună, alături de cadavrele altor prizonieri.
“Mariusia era aşa de tânără şi de frumoasă, cu obrajii îmbujoraţi, iar în privire avea atâta blândeţe şi bunătate, că nu-mi puteam crede ochilor, părea un vis frumos. «Grişa, să ştii că eu am să fac din tine un bărbat voinic», mi-a zis Marusia, căreia i-am mulţumit cu mâna pe inima care încă mai dădea semne de viaţă.”
”M-a mutat într-o altă camera şi s-a îngrozit de oasele mele când m-a dezbrăcat să mă consulte. A revenit cu nişte lapte şi oua. Nu mai văzusem de doi ani aşa ceva. Mai târziu am aflat ca erau din raţia ei…”
“Rușii, văzându-l leșinat de boală, l-au aruncat la groapa comună. Nu era mort, mișca puțin, dar ei nu au ținut cont de acest lucru. Norocul lui a fost Ana Pauker și medicul rus Marusia Anka, care l-au văzut în groapă și l-au scos afară. Marusia Anka, impresionată de starea unchiului meu, l-a îngrijit cum nu s-a putut mai bine, astfel încât în câteva luni și-a revenit complet” (Alexandrina Panait, nepoata lui Gheba).
Între cei doi s-a înfiripat o poveste de dragoste, însă ofițerul român a fost eliberat și a părăsit lagărul după un an. Au urmat luptele împotriva hitleriștilor, pentru eliberarea Ardealului, a fost rănit de două ori, decorat și a primit gradul de general. În timpul luptelor de la Oradea a fost acuzat de trădare și arestat. A fost salvat de căpitanul sovietic Mișa Guzum, căruia îi salvase viața la Cotul Donului, pe când erau inamici. Viața e plină de surprize. Rănit a doua oară, pe frontul de vest, a fost trimis în rezervă. În 1944, Ana Pauker, prim ministru la acea vreme, i-a oferit postul de prefect al județului Râmnicu Sărat, demnitate la care a trebuit să renunțe după doar câteva luni, întrucât se opusese arestării a 84 învățători și preoți, bănuiți a fi legionari. Unii au susținut atunci că ar fi fost destituit pentru că ar fi furat din făina destinată săracilor. De fapt, Gheba refuzase constant să devină membru al Partidului Comunist Român.
În 1947, la 35 ani, a decis să se dedice primei sale iubiri, matematica. În 1936 se însurase cu Lilica Popescu pe care o cunoscuse pe ringul de dans, la Cercul Militar și căreia îi cântase “Ramona”.
„Am cunoscut o fată care mi-a atras imediat atenţia prin frumuseţea ei deosebită, înaltă, cu un trup armonios, cu ochi mari, negri şi păr bogat, lăsat pe spate. Avea multă eleganţă în mers, dansa cu multă pasiune, ceea ce îi scotea în evidenţă zvelteţea. Mă uitam la ea şi nu ştiam ce să-i admir mai întâi“.
Părinții Lilicăi erau intelectuali și le-au organizat o nuntă la care s-a cântat “Ramona” și “Căsuța noastră”. Liliana s-a născut doi ani mai târziu. Într-o noapte, a plecat la București cu soția și fiica și a luat viața de la zero.
„Aş putea spune că funcţia de prefect a făcut din mine poate cel mai sărac om din judeţul Râmnicu Sărat. Îi încropeam acum fetiţei mele un culcuş – o ladă căreia îi detaşasem capacul şi ale cărei balamale începuse să le zdrăngănească…“
S-a înscris împreună cu soția sa la cursurile Facultății de Matematică și a început să scrie lucrări de specialitate, ceea ce i-a oferit popularitate. Curând, Lilica a început să dea semne de oboseală, să fie melancolică și tristă, apoi să o chinuie dureri de cap. A murit la scurt timp, ca și ceilalți cinci frați ai săi, din cauza unei tumori cerebrale. Fiica sa a decedat în urma unui accident de mașină.
Viața devenise un calvar, anul care a urmat a fost plin de privațiuni și greutăți. Lucreția cea sfioasă ca o fetiță avea să îi devină a doua soție și să îl ajute să depășească perioada dificilă. I-a tolerat slăbiciunile, i-a bătut la mașină lucrările si i-a rămas sprijin când a fost înlăturat de partid. Grigore și Lucreția nu au putut avea copii, așa că au adoptat-o pe nepoata lor Carmina, fiica fratelui și cumnatei, Constantin și Paula Cârnu. Paula Cârnu povestea că “„Nu m-am dispensat niciodată de Carmina. Cumnata mea îşi dorea foarte mult o fiică, aşa că a apelat la mine. «Nu vreau să-ţi iau fata, vreau doar să-mi poarte numele»“, îmi spunea. Noi oricum eram două familii apropiate, astfel că am acceptat, iar Carmina s-a bucurat mereu de două perechi de părinţi care au iubit-o mult“. Carmina s-a mutat la ei în clasa a VII-a și a urmat Liceul Gh Lazar, beneficiind de îndrumarea matematicianului. “Era un om mereu vesel, extrem de optimist, care, deşi avea multe amintiri copleşitoare, prefera să se gândească mereu la partea bună a lucrurilor. Se încărca cu energia copiilor care veneau la meditaţii, pe care i-a pregătit până la finalul vieţii… Soşon m-a învăţat să-mi placă matematica. Era extrem de răbdător când explica şi m-a învăţat să gândesc logic fiecare rezolvare. Mi-aduc aminte că, atunci când greşeam, îmi spunea: «Nu fi cap pătrat!». Şi desena un omuleţ care avea capul într-un pătrat. Iar după ce găseam soluţia, desena capul într-un triunghi. Eu îl întrebam de ce tocmai un triunghi, iar el îmi zicea că triunghiul, în special cel echilateral, are mai multe proprietăţi decât un cerc, de pildă. Că, oricum l-ai aşeza, îşi găseşte stabilitatea foarte bine“.
Grigore Gheba primise porecla “Șoșon” întrucât își găsise odată cățelul alb dormind în niște șoșoni de casă. Carmina își amintea că tatălui ei îi plăceau femeile frumoase. Așa se face că, la un Revelion, orchestra a adaptat celebrul “Cine-i născut în ianuarie, februarie etc” cu “Cine și-a înșelat nevasta, hai sus, hai sus, hai sus!”. Cunoscându-și soțul, Lucreția l-a îndemnat să se ridice “Hai, puișorule, nu te ascunde, scoală, ce mai aștepți? Ridică-te să-ti cânte, ușă de biserică, ce ești”. Și Gheba a fost singurul care s-a ridicat.
Popularitatea i-a adus necazuri: în 1975 i s-a interzis să mai publice și, pentru o perioadă, a rămas fără slujbă, câștigând doar din meditațiile private. El spunea ca i s-a tras de la Zoe Ceaușescu. Cert este că însăși Suzana Gâdea, ministrul învățământului la vremea aceea, i-a reproșat că lucrările sale “nu contribuie la modernizarea matematicii”. A predat la Școala 146 “I G Duca”, din București și a locuit în cartierul Drumul Taberei. Nu a putut preda în învățământul superior, nefiind bine văzut de partidul în care refuzase cu ostentație să intre. Cele 30 culegeri scrise după 1975 au rămas în sertar și au fost publicate abia după 1989.
„Am vrut ca elevii să înţeleagă matematică. Să o înţeleagă că pe un exerciţiu al minţii. Şi creierul are nevoie de gimnastică. Altfel, nu asimilezi nimic. Asta am învăţat-o de la savantul Moisil, care mi-a fost sfătuitor”.
Printre elevele sale s-au numărat Daniela Bartos, fost ministru al sănătăţii şi Ecaterina Andronescu, fost ministru al educaţiei. Radu Gologan, președinte al Societății de Științe Matematice din România, spunea că a lucrat din culegerile lui Gheba “pentru că altele nu erau”, fără să fie pasionat de stilul acestuia. „Învăţam, din acele exerciţii, să calculez fără greşeală expresii algebrice. Dar nu îmi dezvoltau nicicum gândirea. Erau nişte exerciţii tip, de sorginte sovietică, multiplicate. Atunci a fost o perioadă în care s-a pus accentul greşit pe problemele calculatorii şi algebra «fără greşeală», care sunt o daună a gândirii“ „Problemele profesorului Gheba nu-l determinau pe elev să gândească, să argumenteze, ci îl făceau să îngurgiteze soluţii-reţetă, altgoritmi, fără să priceapă la ce ajută ele“, spunea Solomon Marcus, care îl cunoscuse personal.
“Mărturisesc că mi se întâmpla să lucrez chiar câte cinci-șase zile la o problemă, iar nu de puține ori, verificând în clasă o temă, mă vedeam nevoit să renunț la ea, dându-mi seama că nu dădea satisfacție elevilor sau îi depășea. Am în arhiva mea peste o mie de astfel de probleme și exerciții nepublicate”. (Grigore Gheba).
În 1988, cu acordul soției, a revenit la Moscova pentru a o căuta pe Marusia Anka, cea care îl salvase în lagăr. Pe str Maxim Gorki, nr 204 nu mai locuia nimeni însă.
A murit în dimineața zilei de 6 septembrie 2004, în urma unui atac de cord. Nu apucase să-și termine ultima culegere. A fost înmormântat la cimitirul “Tudor Vladimirescu’ din București, în prezența unui număr mic de persoane.
A scris 42 lucrări de matematică, publicate în 6 milioane exemplare. Prima sa culegere a aparut în 1948, la 45 ani, și cuprindea probleme de nivele elementar și mediu, de algebră și geometrie, iar ultima în 2004, când împlinise 91 ani. Volumul care i-a fost cel mai drag a fost “Jocuri și anecdote didactice”. Povestea vieții sale a apărut în 1993, la o editură mică, într-un tiraj de doar câteva sute de exemplare.
Surse foto:
https://enciclopediaromaniei.ro
