“DUMNEZEU TE-A FĂCUT ARTIST ȘI TU EȘTI MAI MARE DECÂT MINE!”

Compozitor romantic ce visa la reînnoirea artei și ruperea de tradiție, Franz Liszt a făcut studii de agilitate cu Carl Czerny, i-a cunoscut pe Berlioz, Chopin și Paganini, s-a împrietenit cu Georges Sand și Alfred de Musset, dar a rămas perplex când l-a întâlnit pe Barbu Lăutaru al nostru.

Starostele lăutarilor din Moldova timp de 40 ani, Vasile Barbu se născuse într-un secol în care romii erau robi, în jurul anului 1870, ca urmaș al unei vechi familii de muzicanți, Stan și Ilinca Barbu. Data exactă a nașterii nu a putut fi stabilită cu exactitate niciodată. Cunoscut sub numele de “Cobzariul”, tatăl său i-a lăsat moștenire talentul de a cânta la nai și cobză, dar și o excepțională colecție de cântece, mai ales balade, foarte apreciate de societatea ieșeană a vremii. Băiatul a crescut la curtea boierului Drăgulini, dar nu a avut parte de educație muzicală. A deprins meșteșugul cântului la petrecerile unde își însoțea tatăl, dar și-a luat pseudonimul Barbu Lăutarul și și-a format propriul taraf. A devenit starostele breslei, înlocuindu-și tatăl, în 1804 și în scurt timp a început să fie solicitat de saloanele boierești pentru a cânta cadril, mazurcă, vals etc. Pe de alta parte, Barbu a luptat permanent pentru drepturile și privilegiile ceterașilor, fiind foarte iubit și respectat, stabilea prețurile și chiar “angajamentele” acestora, dar a contribuit și la îmbogățirea muzicii lăutarești cu elemente ale muzicii orientale, occidentale și ale romanței rusești.  

Barbu Lăutarul a avut mai mulți copii, dar doar trei dintre ei i-au urmat drumul lăutăresc: Gheorghe Scripcariul, Ioan Scripcariul și Vasile Scripcariul. În 1839, în urma unor conflicte între membrii breslei, Barbu a renunțat la funcția de staroste. Fiind invitat la toate curțile boierești din zonă, dar și din Rusia, Barbu a reușit să câștige suficient cât să se răscumpere abia în a doua parte a vieții, când trecuse deja de 60 ani (potrivit condicii “Prescrierea birnicilor şi a dezrobiţilor ţigani din oraşul Eşi”).

Puțini știu că Liszt, compozitor și pianist legendar, a avut o întâlnire memorabilă cu un alt muzician de excepție, Barbu Lăutaru. În 1847, Liszt a plecat într-un turneu prin estul Europei, ocazie cu care a ajuns și pe meleagurile noastre. La Iași a onorat invitația vistiernicului Alecu Balș, om extrem de bogat, vestit că ar face bani și din piatră seacă, iar la Mircești a fost invitat la conacul lui Vasile Alecsandri. Liszt a cântat și piese cunoscute, însă a încercat și un fel de improvizație: prelua o temă de câteva măsuri fredonată de invitați și, pe marginea ei, improviza o interpretare mai amplă. Publicul cerea “bis”, nefiind obișnuit cu improvizațiile, însă Liszt a explicat că nu prea poate repeta ceva ce inventase pe loc. Barbu al nostru însă a considerat că el poate. A reușit să redea la scripcă impecabil, fără să rateze nicio notă, toate improvizațiile pe care Liszt nu și le putea reaminti. Vedeta s-a ridicat în picioare, uimit de talentul analfabetului în materie de teorie muzicală. L-a ascultat cântând și muzica lui moldovenească sau de inspirație orientală sau muntenească, jocuri populare, hore, bătute, sârbe, cântece țigănești și marșuri naționale. O serie de piese compuse în anii următori au fost inspirate de întâlnirea lui Liszt cu Barbu Lăutarul, iar “Rapsodia română pentru pian” s-a născut din două cântece de beție interpretate de moldovean. Muzicologul Octavian Beiu a găsit această partitură în arhiva Societății Prietenilor Muzicii de la Viena, iar lucrarea a fost interpretată la Ateneul din București, în 1931, de pianista Aurelia Cionca.

La data întâlnirii cu Liszt, Barbu nu mai era rob, dar nici staroste. Imaginați-vă un salon împodobit cu draperii luxuriante, unde acordurile viorii lui Barbu Lăutaru se împletesc cu sunetul pianului lui Liszt. În timp ce cei doi muzicieni își împărtășeau experiențele și pasiunea pentru muzică, aveau să descopere cât de multe elemente comune există între muzica clasică și cea tradițională. Și așa, într-un cadru plin de culoare și istorie, cele două genii muzicale au creat un moment unic, în care sunetele lor au îmbrățișat atât eleganța compozițiilor clasice, cât și energia muzicii populare. “Întâlnirea cu Barbu Lăutaru a fost o adevărată lecție de umanitate și pasiune muzicală.” (Franz Liszt).

„La o recepţie organizată la vistiernicul Alecu Balş, Franz Listz la întâlnit pe faimosul Barbu Lăutaru, al cărui taraf era format dintr-o vioară, un nai şi o cobză. Ascultându-l pe Barbu, acest neîntrecut virtuoz popular, Franz Listz a fost atât de impresionat de interpretarea lăutarului încât a exclamat „Ah, cât e de frumos!”, şi punând un pumn de galbeni în paharul lui Barbu, a ciocnit paharul pentru bucuria acelei întâlniri şi în semn de admiraţie, Listz a trecut apoi la pian să-i arate şi el ce poate face la acel instrument, cântând o muzică pe care boierii n-o înţelegeau. Dar Barbu Lăutaru a înţeles-o, a înregistrat-o în cap şi apoi a reprodus-o la vioară, fără să uite nimic, nici trilurile, nici arpegiile, nici variaţiile cu notele repetitive, nici acele adorabile treceri din ton în semiton. Listz a venit la Barbu Lăutaru şi l-a sărutat, luându-şi rămas bun de la un mare artist popular”.

Vasile Alecsandri a compus versurile unei balade ce îl elogia pe lăutar, spunând: “E vrednic de cinste/ Barbu Lăutariu,/ Ce dulce chiuie/ În fluierul lui.”. Inspirat de talentul acestuia, Alecsandri a scris o canțonetă, “Barbu Lăutarul”, cobzarul fiind interpretat de actorul Matei Millo.

https://www.vasilealecsandri.eu/opere/comedii/barbu_lautarul.html

Așadar, povestea lui Barbu Lăutaru este o fereastră deschisă către conexiunile surprinzătoare dintre muzică, culturi și oameni. Întâlnirea sa cu Franz Liszt reprezintă o dovadă a modului în care muzica poate traversa granițele și poate uni inimi și suflete într-o armonie magică.

Așa cum nici data nașterii nu este clară, nu se cunoaște exact nici data decesului. A fost stabilit anul 1860. De altfel, mult timp nu s-a știut nici măcar unde a fost înmormântat. Locul a fost descoperit abia în 1968, în timpul unor lucrări de restaurare la biserica Zlataust din Iași, al cărui ctitor fusese.

Singura imagine cu Barbu Lăutaru este o fotografie realizată de Costache Sturdza Scheianul, în 1852, printr-un procedeu specific vremurilor, o raritate păstrată astăzi în arhiva de fotografii a Bibliotecii Academiei Române. Imaginea cunoscută, de bătrânel fragil, cărunt, îmbrăcat în stil oriental, cu cobza în mână, este o pictură de Iosif Iser. De fapt, Barbu era un om solid, cu umeri lați, brunet, cu mustață căruntă. Era “cinstit, vrednic gospodar și creștin cu frica lui Dumnezeu” (Enciclopedia României).

Surse foto:

www.wikipedia.org 

https://www.bzi.ro/

www.doxologia.ro 

One thought on ““DUMNEZEU TE-A FĂCUT ARTIST ȘI TU EȘTI MAI MARE DECÂT MINE!”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Verified by MonsterInsights