MARIAN HUDAC – “ȘI SUCCESUL NE POATE FI DUȘMAN”

MARIAN HUDAC povestea: „Am dat examenul de admitere la institut, secţia de cinematografie, în 1952. Poeziile le-am spus fără să fiu emoţionat. Am fost admis. În prima zi de facultate mi s-au restituit însă actele – ele avuseseră mai puţin noroc decât mine, nu fuseseră admise”.

S-a născut pe 20 septembrie 1934 la București.

STUDII

A dat examen de admitere la Institutul de Teatru și Cinematografie din Capitală în 1952. În anul în care fuseseră respinși Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Constantin Diplan și Camelia Zorlescu. A fost admis împreună cu Draga Olteanu, Florin Piersic, Gheorghe Cozorici, însă a fost eliminat ulterior, din cauza unei rude care nu avusese o atitudine corespunzătoare față de regimul comunist. A fost nevoit să se angajeze ca strungar într-o uzină.

Apoi, un an mai târziu avea să devină coleg la institutul de teatru cu toți cei care fuseseră respinși cu un an în urmă. A absolvit însă la 9 ani de la acel moment, alături de Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Dorina Lazăr, Traian Stănescu, Melania Ursu, Jorj Voicu, Ștefan Tapalagă etc. A urmat cursurile la clasa profesorului Finteșteanu, avându-i ca asistenți pe Sanda Manu, Dem Rădulescu și Alex Lungu. Și-a susținut examenul de diplomă cu roluri din piesele “Școala calomniei“, “Reportaj cu ștreangul de gât” și “O scrisoare pierdută” (unde l-a interpretat pe Trahanache).

ROLURI

A primit repartiție la Teatrul Național din București, unde a jucat până la finalul vieții, interpretând numeroase roluri în piese ca: “Un fluture pe lampă” (Paul Everac), “Danton” (Camil Petrescu), “Cyrano de Bergerac” (Edmond de Rostand), “Nu te joci cu dragostea” (Alfred de Musset), “O scrisoare pierdută” (I.L. Caragiale), “Sosesc diseară” (Tudor Mușatescu), “Jocul de-a vacanța” (Mihail Sebastian), “Castiliana” (Lope de Vega), “Îmblânzirea scorpiei” (William Shakespeare), “Zbor deasupra unui cuib de cuci” (Dale Wasserman), “Tartuffe” (Moliere). Beckett, Gogol, Maiakovski, Durenmat etc.

La televiziune, a apărut în numeroase scenete, adaptări pentru televiziune ale unor spectacole de teatru, dar și în programele speciale de revelion: “La doctor” (împreuna cu Marin Moraru), “Un vânător vânat” (Radu Stoenescu), “Hoțul” (cu Virgil Ogășanu), “Vreau o bască!”, “Nu-ți plătesc” (adaptare a piesei Non ti pago de Eduardo De Filippo) etc.

Ni-l amintim și din lung-metrajele și filmele pentru televiziune: “De trei ori București” (1968), “Răpirea fecioarelor” (1968, în rolul lui Hrisanti), “Tufă de Veneția” (1977), “Melodii, melodii” (1978), “Grăbește-te încet” (1981), “Invisible: The Chronicles of Benjamin Knight” (1994, ca Pig Man), “Sosesc de la Paris” (1977), “Hangița” (1983), “Cucoana Chirița” și “Chirița în Iași” (1987 și 1988), “Enigmele se explică în zori” (1989). A împărțit scena TV, în cadrul programelor de Revelion, cu fostul său profesor, Dem Rădulescu.

FAMILIA LUI MARIAN HUDAC

A fost căsătorit cu balerina Marina Hudac, de la Teatrul de Operetă, cu care a avut două fiice.

“– Cum era Marian?

– Era blând, tandru, cu un umor extraordinar, îi plăcea să stea acasă, să fim împreună, să ascultăm muzică simfonică, lucru pe care eu nu l-am mai putut face în lipsa lui. Era o minune de om. Cuvintele sunt mărunte și poate neinteresante, nu poți cuprinde o personalitate ca a lui în trei vorbe. Era profund, era vesel, avea și tristeți, era optimist, avea neîmpliniri, dar viața noastră împreună era o minune. Frumoasă, plină de bucurii. 27 ani cât am fost împreună, eu am trăit în nori, în stele. Când el a dispărut fizic, eu a trebuit să cobor cu picioarele pe pământ.” (interviu, Cristina Dumitrescu)

A murit la 29 ianuarie 1996, la numai 61 ani. Se afla la aniversarea regizorului Horea Popescu, una dintre puținele ocazii când era singur, fără soția sa. Povestea ceva cu umor, s-a aplecat spre regizor ca și când ar fi vrut să îl îmbrățișeze și s-a prăbușit.

CUM ERA MARIAN HUDAC

Debordând de talent, insufla bunătate pură. „Îl am în fața mea pe Marian, cu privirea aceea blajină, plină de candoare, câteodată mirată în fața minunilor lumii. Când mima supărarea, i se rotunjeau obrajii, iar întreaga lui înfățișare părea a unui copil mare, bosumflat, dar naiv. Personal, nu am lucrat mult cu el, dar s-a întâmplat ca, împreună cu Dan Mihăescu și Grigore Popp, să scriem un sketch care îl avea ca personaj principal pe crudul rege Henric al VIII-lea al Angliei.

În orice caz, Marian semăna mai mult cu portretul monarhului imortalizat de Holbein, decât Jonathan Rhys Meyers, interpretul din serialul Dinastia Tudorilor. Cu deosebire de alți actori care, mai ales la televiziune, habar nu au despre personajul pe care urmează să-l interpreteze, spre surprinderea mea, Marian știa nu numai numele celor șapte neveste ale lui Henric, dar cunoștea cu amănunțime biografia eroului, toate faptele sale memorabile, ceea ce aducea dovada unor lecturi profunde și o seriozitate profesională deosebită” (Octavian Sava).

Nu a avut parte de roluri memorabile, însă regizorii cu care a lucrat își aminteau meticulozitatea cu care își pregătea fiecare apariție. A evitat întotdeauna travestiurile, acesta fiind motivul pentru care nu a jucat Chirița, mulțumindu-se să fie unul dintre pretendenți. Dar a avut grijă ca rolul său să nu fie doar unul secundar, ci unul excelent.

CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII ACTOR

A făcut un singur compromis în privința travestiurilor, acceptând rolul Violetei în adaptarea pentru televiziune, de către Dan Mihăescu, a unei schițe a lui Radu Rosetti, o relatare-parodie a unui spectacol cu Traviata lui Verdi. Regizorul Andrei Brădeanu l-a distribuit în rolul povestitorului pe Alexandru Giugaru, în timp ce Hudac a făcut un playback perfect pe aria “Adio del passato”, transformând piesa într-o bijuterie care a fost inclusă în colecția Fonoteca de Aur și reluată de nenumărate ori. Din păcate, pelicula a dispărut, cutia stând acum goală pe raftul din arhivă.

“…am înțeles că nu avem voie să jucăm prost, să trișăm. A fi actor înseamnă a fi frământat, a-ți pune întrebări, a învăța mereu, a o lua iar și iar de la capăt. Multe îndeletniciri s-au pierdut de-a lungul secolelor, multe au apărut dar au fost sau vor fi uitate. Ele sunt legate de o vârstă a omenirii, dar teatrul, îndrăznesc s-o spun, își are veșnicia sa. Desigur, se schimbă și publicul și mijloacele de expresie ale actorului. Altfel se juca comedia, de exemplu, în anii mei de debut și altfel, acum, la maturitate. Mai discret, mai insinuant, mai cu măsură.

Am învățat mai ales că sugestia e mai eficientă decât insistența. Dacă nu-și îmbogățește cunoașterea de sine și de ceilalți, actorul are o viață extrem de scurtă. Și succesul ne poate fi dușman, căci ne instalează în rutină, ori ne face să ne credem irezistibili. Am o cameră de filmat foarte simplă, de 8 mm, cu care am imprimat multe momente de repetiție. Când le mai proiectez, mi se întâmplă să încurc rolele: fără costume, fără replici, uneori nu pot recunoaște spectacolul, piesa. Asta poate fi interpretat ca o simplă întâmplare sau ca o metaforă.”