Ellge a ajuns din întâmplare la Sibiu. Își dorea o vacanță inedită și a ales Europa de Est. A dat cu banul și s-a nimerit să fie România. Cineva i-a spus de Sibiu. După 30 ani în sistemul bancar din Franța, Louis Guermond s-a pensionat, apoi s-a căsătorit la Sibiu și de 16 ani trăiește aici, alături de soția sa și aparatul de fotografiat. I se spune Ellge pentru că numele său e cam greu de pronunțat.
Imortalizează orașul mai ales în alb-negru temându-se că prea multe culori dezorientează și ascund uneori detalii semnificative.
“Aveți un patrimoniu european excepțional, dar nu vi-l puneți în valoare. Nu vă cunoașteți istoria. Nu știți să vă puneți în lumină valorile.” Louis Guermond fotografiază cotloanele burgului, împrejurimile, satele din jur, obiceiurile, evenimentele. Dar face mai mult decât atât: a început să lucreze la o istorie a fotografiei românești, în limba franceză.
“Rare view of tandem in Sibiu” rămâne fotografia mea preferată. M-a teleportat rapid în “Adolescenții” Ioanei Postelnicu și recunosc că imaginația mea l-a dus pe Răducu în recunoaștere, pe străduța pavatș cu piatră cubică. Poate în căutarea lui Manole, poate pentru a-l găsi pe Cornel. Poate doar rătăcit în gândurile lui de Pipăruș Pătru. Tandemul nu prea își are locul în roman, pentru că ar situa relația Ștefanei cu Laurențiu în alt registru, însă acoperișul cu ochi, șerpuirea străzii, zidurile tainice mi s-au părut decupate din burgul acelor file.
“Cetatea din zahăr candel. Bastioanele din doboș tort. Turnurile și crenelurile din grilias. Șanțurile de apărare din cozonac cu nuci. Câmpia din pișcoturi. Copacii și iarba din fistic. Creștinii din bezele. Turcii și arapii din ciocolată. Turbanele din frișcă. Fesurile din jeleuri.“
Pare o rețetă de cofetărie? Nu este. Este descrierea unui oraș din România, într-o manieră la care nu s-a gândit nicio agenție de turism până acum.
“Într-adevăr, o mică Vienă. Și scorțoșenia, și sobrietatea, și senzația de conglomerat străbătut de un curent electric, de amalgam de limbi și accente, de competențe și incompetențe.” De la bastioanele vechii cetăți la titlul de Capitală Europeană a Culturii 2023 nu e decât un amplu salt peste timp. Mircea Nedelciu, Adriana Babeți și Mircea Mihăieș au ales extrem de inspirat Timișoara ca punct de simetrie pentru aventurosul Chicago. Romanul trebuie citit neapărat. Este un savuros amestec de policier și aventuri, dragoste și răzbunare, călătorii și interese comerciale, pornind de la povestea reală a Anei Cumpănaș, cea care a ajutat FBI la prinderea gangsterului american John Dillinger. O poveste tricotată la 6 mâini, de trei autori care au reușit să compună o mică bombă istorică ce frizează senzaționalul. Dar la fel de surprinzătoare este și Timișoara cea revendicată de otomani, habsburgi, haiduci transilvăneni.
Cetatea medievală s-a transformat într-o perlă imperială, apoi într-o așezare modernă. Pe când era oraș turcesc, nordul Timișoarei era apărat de două porți: Poarta Cocoșului și Poarta Fosforosa/ Forforosa (de lumină). În 1716, turcii s-au predat, dar fortăreața a fost preluată și folosită timp de 20 ani ca loc de rugăciune pentru comunitățile evreiești sefarde și aschenaze din oraș. Apoi, poarta a fost demolată și, din cărămizile ei, a fost construită casa prințului Eugeniu de Savoya. Astăzi, imobilul are un etaj, acoperiș de țiglă și o curte interioară. La parter, se află două magazine, iar la etaj, locuințe. O puteți vedea dacă faceți o plimbare prin cartierul Mehala (str Eugeniu de Savoya, nr 24 – colț cu Lenau).
Odată cu construcția cetății stelate de către habsburgi, au dispărut aproape toate urmele prezenței otomane în zonă, însă săpăturile din ultimii ani au descoperit o baie turcească și o moschee.
Așezarea a avut parte de multe nume și organizări: castrul Tymes, capitala regatului ungar, vilayet otoman, capitală a Banatului, oraș liber regesc (sub impăratul Iosif al II-lea), capitală de județ, Capitala Culturală a Europei. Aici a fost atestată cea mai veche fabrică de bere de pe teritoriul României (1718). Timișoara a fost primul oraș al monarhiei care a beneficiat de iluminat stradal pe gaz (1760), în care a funcționat primul serviciu telegrafic (1854) și de telefonie din țară (1881), prima stație de salvare din România și Ungaria (1886). A fost primul oraș din Europa continentală cu străzi iluminate electric (1884) și asfaltate (1895). Și tot aici, în singurul oraș european cu trei teatre de stat în română, maghiară și germană (1953), a circulat primul tramvai electric din România (1899).
Cine pornește la pas prin Timișoara de astăzi, nu va regreta. De la grădinile delicioase la străzile cu parfum arhaic, de la clădirile uluitoare la parcuri, totul impresionează și atrage. Luați și cartea cu voi.
.Cine cucerește Buda, stăpânește o cetate. Cine cucerește Timișoara, stăpânește o țară’ (bei otomani de Dunăre)
Nu ştiu dacă există vreun bucureştean romantic care să caute pe malul Dâmboviţei un loc unde să viseze. Sau vreun bucureştean amator de plimbări care să pornească la pas pe malul apei. Râul acesta trece tăcut prin oraş; nu ne uimeşte, nu ne atrage, nu ne inspiră. în drumurile noastre zilnice cei mai mulţi dintre noi nici nu-l vedem. în goana noastra citadină poate-i aruncăm în fugă doar o privire cu coada ochiului.
Şi totuşi, e nedrept. Dâmboviţa are atâtea secrete si chiar farmec. De la izvoare şi până când se pierde în apele Argeşului, Dâmboviţa se dovedeşte a fi un râu cu multe feţe: uneori năvalnic, alteori domol. Când aleargă iute printre pereţi de stâncă înalti de până la 120 de metri, când se scurge somnolent printre livezi şi pajisti. Nu este un râu navigabil, dar pasionaţii vâslelor pot să facă coborâri rapide printre Cheile Mari ale Dâmboviţei, iar cei mai puţin curajosi pot să vâslească zeci de km într-un ritm relaxat de vacanţă până la intrarea în Bucureşti.
Dar să începem cu începutul.
Pornind tăcută din munţii Făgăraş (Curmătura), de la aproape 2.000 m altitudine, Dâmboviţa curge liniştită preţ de 286 km, traversează Bucureştiul ca o diagonală de 22 km şi se varsă în Argeş. Numele este de origine slavă şi înseamnă “stejar”. Cândva, demult, a avut norocul să se strecoare prin pădurile de stejar din câmpiile Valahiei (azi, Câmpia Română). Cândva, demult, a avut şi doi afluenţi, chiar aici, în mijlocul Bucureştiului: Dâmbovicioara, care curgea prin zona cunoscută astăzi ca Sfinţii Voievozi şi Bucureştioara, care izvora dintr-o baltă situată pe terenul unde acum se află Grădina Icoanei.
Acuarele Amedeo Preziosi
Râuleţul şi cele două pârâiaşe şi-au făcut datoria. Au furnizat apă potabilă, dar au produs şi pagube. Mai mult chiar, Dâmboviţa şi Colentina au declanşat de-a lungul timpului un proces important de eroziune, ceea ce a dus la formarea unor dealuri. Da, Bucureştiul, ca şi Roma s-a dezvoltat pe 7 dealuri. Din cauza inundatiilor frecvente, în 1934 s-a luat decizia acoperirii cursului de apă cu planşee de beton. Şi aşa a rămas încarcerată până când Ceauşescu a decis să-şi pună în aplicare proiectele. Odată cu construirea Lacului Morii şi a metroului a început şi marea schimbare la faţă a albiei râului. Dar şi alte necazuri pe şantierele deschise pe cursul apei. Circula pe atunci o glumă care ne face şi acum piele de găină când din plafonul peronului de la Unirea curge apa ca o cascadă:
–Unde se varsă Dunărea?
– În Marea Neagră!
–Și unde se varsă Dâmbovița?
– În metrou!
In cele din urmă, lucrările s-au finalizat si peisajul s-a schimbat. Acum, râul curge la vedere, se strecoare pe sub 13 poduri şi 5 pasarele pietonale, se ascunde în subteran, de unde îşi continuă drumul alături de tuneluri rutiere sau magistrale de metrou. O încrengătură interesantă de trasee se află sub platoul Pieţii Unirii unde se întretaie: pasajul rutier (la 5 m adâncime, Magistrala 1, la 8 m sub platforma carosabilă de suprafaţă, două casete (prin una curge Dâmboviţa la 12 m şi alta de rezervă) şi Magistrala 2 construită la o adâncime de 25 de metri.
Piata Unirii
Ziceam că râul nu îţi oferă peisaje pitoreşti, frumuseţi fotografice. Poţi spune că este un râu fad. După ce afli secretele din adâncuri îţi mai schimbi părerea. Paralel cu albia de suprafaţa a Dâmboviţei, dar în subteran, curge în întuneric un alt râu. Este o construcţie inginerească proiectată să colecteze apele menajere şi pluviale într-un şuvoi cu o lungime de 18 km. Acolo, în subteran, lucrează scafandri, şi mineri, şi alpinişti, dar şi salvatori. Caseta are un grad de siguranţă apropiat celui de la Centrala Nucleară de la Cernavoadă. S-a asigurat rezistenţa la un cutremur de 8 grade pe scara Richter.
In anii ‘80, visul de a transforma capitala în port la Dunare a fost întrerupt. Canalul de conectare al Dâmboviţei cu râul Argeş şi apoi cu Dunărea nu s-a mai construit. Râul continuă să curgă pe sub luciul ce pare nemişcat doar pe traseul vechi, printre malurile betonate, pe sub poduri şi pe sub Piaţa Unirii, printre blocuri noi şi monumente de arhitectură, pe lângă Operă, dar şi pe lângă Biblioteca Natională, Operată, clădiri istorice, biserici şi mânăstiri.
Cursul Dâmboviţei prin oraş poate să fie o ţintă turistică care să vă reţină în Bucureşti 3 – 4 zile. Nu ştiu dacă marii noştri poeţi au dedicat poeme Dâmboviţei, dar un vers celebru din folclorul local cules de poetul austriac Enrich Winterhalder (sec. 19) ne asigură ca Bucureştiul chiar are efecte magice:
„Dâmboviţa, undă dulce, Undă cu cerescul dar, Cine te-a gustat vreodată Va să plece în zadar Dâmboviţa, apă dulce, Cine o bea, nu se mai duce!”
Aşadar, alegeţi trotuarul îngust care însoţeşte cursul apei şi porniţi la pas prin Bucureşti.
Nu știu dacă în România sau în altă parte a lumii se practică turismul cromoterapeutic. Nu mă refer la spa-urile și hotelurile dotate cu cabine de duș emoționale, ci la destinații turistice colorate. Asemenea locuri există în toată lumea: munți colorați, plaje, rezervații naturale, cartiere, recifuri de corali care oferă imagini parcă desprinse dintr-o pictură.
Nici noi nu ducem lipsă de asemenea zone care par ireale. Am avut norocul să ajung într-un asemenea loc. Un crâmpei de natură cât se poate de real, ascuns într-o zonă de o sălbăticie impresionantă: Lacul Ochiul Beiului. Aflat în județul Caraș-Severin, în Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița, la o altitudine de 310 m, lacul de formă ovală seamănă cu un ochi cu diametrul de circa 20 metri. Nu este prea adânc (aprox. 3.5 m), iar culoarea turcoaz te hipnotizează. Prin luciul de cristal se văd păstrăvii înotând domol. Zona este populată de păsări, unele chiar migratoare, care datorită temperaturii apei din timpul iernii (4 – 8 grade Celsius), rămân să ierneze pe malul lacului pentru că apa nu îngheață niciodată.
Cred că este locul unde ar trebui să vă refugiați, vara sau iarna dacă vă simțiți obosiți, deprimați, cu sănătatea slăbită. Ovalul verde – albăstrui este înconjurat de o pădure de poveste. Pe malul apei veți simți imediat efectul calmant, relaxant.
Te desprinzi cu greu de atmosfera de basm alimentată nu doar de apa de culoarea turcoazului cu reflexe rozalii, dar și de legenda nefericitului bei (titlu nobiliar în Imperiul Otoman). Tânărul turc, îndrăgostit de fiica unui păstor localnic, a trăit o experiență tragică în acele locuri. Povestea de dragoste dintre cei doi tineri nu a fost pe placul tatălui, un mare conducător în acele vremuri care a dat ordin ca fata să fie omorâtă. De durere, fiul beiului s-a refugiat în pădure. Ochii albaștri ai tânărului îndrăgostit au vărsat atât de multe lacrimi, încât au dat naștere lacului.
Acesta este unul dintre cele mai căutate obiective turistice din zonă. Lacul alimentat de un izvor carstic, Valea Nerei, cascadele de o frumusețe rară sunt doar câteva dintre locurile care vor alunga orice gând cauzator de stres sau depresie.
Ochiul de apă de un turcoaz proaspăt și vibrant declanșează doar bucurie celor care se decid să facă această drumeție. Ar fi de neiertat să pierzi o asemenea ocazie. Asigură-te doar că porți o pereche de ghete potrivite unui drum de dificultate medie de-a lungul Nerei și prin pădure.
Nici nu mai țin minte de câte ori am fugit din București pentru a petrece o zi la castel. Într-un fel, a devenit castel meu, deși …
… cândva, aici a locuit un prinț adevărat: prințul George Grigore Cantacuzino, cel care a cerut arhitectului Gregory Cerchez realizarea construcției. “Nababul”, așa cum a fost poreclit prințul Cantacuzino datorită averii sale imense, avea încă două proprietăți: Palatul Cantacuzino din București (astăzi Muzeul “George Enescu”) și Palatul Cantacuzino de la Florești. Descendent al unei vechi familii de nobili și împărați bizantini, prințul nu a fost doar bogat, a fost și o persoana educată și un om de stat respectat. Deși gurile rele spuneau cș a fost zgârcit, faptele sale contrazic bârfa: donații fabuloase fșcute în timpul Războiului de Independență pentru alimente și peste câțiva ani pentru flotă, aviație și ambulanțe sanitare.
Prințul Cantacuzino a fost primar al Bucureștiului, ministru de finanțe și prim-ministru. Doar ezitările din timpul răscoalei din 1907 i-au știrbit imaginea și i-au atras ura țăranilor. Actele filantropice și inițiativele administrative lăudabile au fost date uitării: sprijinul financiar masiv acordat familiilor soldaților aflați pe front, leafa de primar donată în întregime, implicarea în modernizarea capitalei și a căilor de comunicație.
Faima castelului aflat la poalele muntelui Zamora, în cartierul cu același nume a supravietțit. Proiectată în stil neoromânesc, construcția a fost începută în 1901 și finalizată 10 ani mai târziu. Cu o pădure de brazi în spate, cu stațiunea Bușteni la picioare și cu o vedere splendidă spre Valea Prahovei și Caraiman, “rivalul” Castelului Peleș e mai puțin cunoscut, dar pe nedrept. E suficient să mergi o dată și sigur că te reîntorci pentru o gură de aer curat (stațiunea Bușteni se află la puțin peste 800 m altitudine) și relaxare.
De fiecare dată, îndreptându-mă spre acest loc de recreere, mă gândesc: Oare leagănul e liber?
Ca să înțelegeți și să plecați în suflet cu toate frumusețile din muzeu trebuie să vă dați în leagăn. Înainte de a intra sau când vă pregătiți de plecare. Sau și, și.
De abia după ce vă stabiliți prin legănat armonia necesară absorbției tuturor acestor minuni și transformării lor în amintiri: cascade, grote și fântâni arteziene, interioare somptuoase, decorațiuni, ceramică italiană, plafoane și tâmplărie sculptată, scări cu trepte din marmură de Carrara, coloane interioare cu decorațiuni în stil brâncovenesc, uși din lemn cu tăbliile sculptate cu blazonul familiei Cantacuzino, șeminee din piatră de Albești, vitralii și – nu în ultimul rând – salonul de onoare.
Dacă m-ați întreba ce mi-a plăcut cel mai mult – firește, în afară de leagăn! – mi-ar fi greu să decid. Gusturile nu se discută, dar cu siguranță pardoselile vă vor atrage și vouă atenția, scara de marmură, salonul de onoare și loggia în stil brâncovenesc, mozaicul roman și vitraliile. Mobilierul este interesant, dar cea mai mare parte s-a piedut sau s-a deteriorat în lunga perioadă din timpul comunismului când castelul a fost transformat în sanatoriu TBC.
O singură zi nu este de ajuns. Vă veți întoarce cu siguranță pentru noi experiențe: vizita unei expoziții de artă, puțină aventură în parcul de distracții, poligonul de tras cu arcul și manej, un prânz elegant pe terasă, o plimbare cu bicicleta și lista poate să continue.
Așadar, dați o fugă până la Bușteni și răsfățați-vă ca niște prinți și prințese.
NOTĂ: Castelul poate fi vizitat zilnic, de luni până duminică, începând cu ora 10:00.
Amplasată ultracentral, strada Batiștei păstrează ȋncă parfumul cartierului cochet din spatele hotelului Intercontinental. Prima menţionare istorică a străzii apare prin secolul al XVII-lea, cu referire la Biserica lui Batiștei. Strada a fost numită fie prin corelare cu numele bălţii din zonă, de pe cursul Bucureștioarei, ȋn care se scăldau vitele, fie cu terenul bătătorit destinat tȃrgului de vite.
Conform Regulamentului de Construcţie și Aliniere din 1890, strada Batiștei făcea parte din cele 37 străzi ale căror clădiri permiteau doar 1 etaj. Datorită vechimii și contextului arhitectonic istoric, a păstrat expresia dominantă a finalului de secol XIX și ȋnceputului de secol XX, dar la un moment dat a primit ȋncă două nivele.
Parcela de la numarul 14 a fost numerotată inițial pe strada Scaune, nr 44. Abia în 1932 a fost înregistrată adresa str Batiștei, nr 14 bis, urmând ca din 1940 să se renunțe la ‘bis’. Începând din 1890, strada Batiștei urma să respecte prevederile noului Regulament de Construcție și Aliniere (RCA), astfel: curtea trebuia să ocupe 1/5 din teren și să fie pavată, construcțiile erau permise cu maximum 2 nivele (parter + etaj 1) și înăalțimea maximă de 10-11 m.
Primul proprietar identificat la adresa str Batiștei, nr 14, din sectorul 1 Galben, pare să fi fost Eufrosina Dobrescu, directoarea Institutului de Fete “Dobrescu” (1892 – 1893), apoi cpt Papazopol (1895), urmat de prinţul Constantin Basarab Brȃncoveanu (1911 – 1918), fraţii Ely și Adolf Berkovitz (1918 – 1932), Societatea Funcţionarilor Primăriei Municipiului București . În 1947, clădirea a fost cedată ARLUS (Asociaţia Romȃnă pentru Strȃngerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică și a devenit cunoscută sub numele ‘Casa Prieteniei Romȃno-Sovietice”.
ARLUS a ‘moștenit’ un adevărat palat, ȋntrucȃt Societatea Funcţionarilor PMB construise un imobil proiectat să găzduiască un centru de asistenţă juridică și administrativă pentru membri, magazii, uzină tehnică și spații anexe (la nivelul subsol II), bibliotecă, frizerie și sală de popice, băi și dușuri, farmacie, cabinet dentar (la subsol I), sală de lectură, garderobă, birouri și restaurant cu săli și baruri care aveau legătură cu sala de spectacol la parter, sediul băncii SFPMB, discotecă, hol mare și hol mic, birouri (la etajul I), policlinică pentru membrii SFPMB, salon pentru festivităţi “Arta” (cu anexe), palier deasupra scenei și pod. Clădirea a fost concepută în așa fel încât fiecare nivel să aibă o funcțiune dominantă, astfel încât proiectul a fost original și unic: subsolul II avea funcțiune tehnică, subsolul I era destinat distracției și igienei, parterul era spațiu public, etajul I avea să devină spațiu funcțional, etajele 2 si 3, spații artistice. “Construcţia fiind ȋn plin centrul capitalei și ȋnzestrată fiind cu cele mai moderne instalaţii de ȋncălzit, luminat și ventilaţie, sălile vor fi o adevărată surpriză pentru publicul bucureștean astfel că exploatarea ȋși cere succesul asigurat” (SFPMB). În 1933, sala de festivități de 400 mp era cea mai mare și mai modernă din București și putea fi folosită pentru baluri, serate, adunări, concerte, banchete și chiar reprezentații teatrale. La un moment dat, balcoanele laterale ale sălii de spectacole (ȋnșiruite ȋn formă de scoică) au fost transformate ȋntr-un balcon simplu. După preluarea clădirii de către ARLUS, au dispărut funcţiunile subsolului și a apărut o discotecă la etajul I.
După 1990, clădirea a găzduit o universitate particulară, cluburi, un restaurant, sediul ARCUB (din 1996) și a ajuns ȋn proprietatea unei firme romȃnești controlate de un offshore cipriot, revenind apoi la PMB pentru 1,25 mil EUR + TVA. Este încadrată în clasa I de risc seismic și urmează să fie consolidată.
Perioada cea mai spumoasă pare să fi fost ȋnainte de 1947, cȃnd găzduia și cinematograful FANTASIO, cu gradină de vară, cu intrare din str Tudor Arghezi. Proiecţiile se făceau chiar pe calcanul clădirii. Terenul este astăzi ȋn paragină. Singura urmă care mai amintește de vremurile cȃnd aici rulau filme este ruina cabinei de proiecţie. Palatul este cea mai expresivă clădire ȋn stil art-deco din Capitală.
În urmă cu doi ani, căutând pe strada Mitropolit Antim Ivireanul casa de la numărul 7, a trebuit să zăbovesc mai mult decât credeam. După eforturi de a identifica traseul străzii, am trăit brusc senzaţia că alergam după o fantomă. M-am învârtit de câteva ori pe lângă Mânăstirea Antim lăsându-mă pe seama GPS-ului care indica că am ajuns la destinaţie. Nici urmă de case. Pe o latură a străzii, puteam să admir spatele blocurilor de pe Bdul Unirii. Pe cealaltă, zidurile mânăstirii şi un teren viran, porţi ferecate cu lanţuri şi lacăte ruginite, mascate de multă vegetaţie uscată. Dincolo de această barieră naturală abundentă, de nepătruns se zărea cu greu pământul sterp plin de gunoaie. Şi totuşi … eram în apropierea Centrului Civic, dar într-o lume încremenită de durere şi uimire. Din strada de altădată au rămas doar 2 segmente (unul de 100 de metri pe o parte şi altul de circa 250 metri pe cealaltă parte), restul fiind sacrificată pentru realizarea „măreţelor” bulevarde ale Unirii şi Libertăţii. Traseul străzii este acelaşi, dar culoarul şerpuieşte bezmetic printre maşini parcate, pe lângă puţinele case rămase în picioare, pe lângă terenuri virane. Strada Antim îşi caută casele pierdute cu 40 de ani în urmă.
Spre sfârşitul anilor ‘70 şi inceputul anilor ‘80, o perioadă cu mari privaţiuni economice, Ceauşescu şi-a pus în practică “pofta ce-a poftit”: a stabilit locul unde urma să se construiască Casa Poporului şi Centrul Civic. Primul, uriaşul mastodont, ar fi trebuit să devină reşedinţa familiei. Speriat de cutremurul din 1977, Ceauşescu îşi dorea o locuinţă grandioasă, dar şi rezistentă la cutremure. Nimic nu i-a stat în cale. Aşa au dispărut: 20 de biserici (8 au fost translatate), 20.000 de locuinţe au fost demolate, iar peste 57.000 de familii au fost evacuate. Au mai fost dărâmate: Mânăstirea Văcăreşti, colina Mihai Vodă, Spitalul Brâncovenesc, primul institut medico-legal din lume, Hala Unirii, Opereta din Piaţa Senatului, Arsenalul Armatei şi Muzeul Militar Central.
Casele vechi, străduţele înguste, dar şi vilele boiereşti au lăsat locul unor blocuri lipsite de personalitate. Casele care au scapat ca prin minune demolării, segmentele de străzi care au rezistăt amputării păstrează liniştea şi pitorescul cartierului Uranus. Dacă treci printre casele rămase – unele modeste, altele chiar frumoase – nu se poate să nu te gândeşti cu emoţie la acele vremuri paşnice, la oamenii modeşti care-şi duceau traiul decent şi armonios alături de familie şi vecini.
O civilizaţie orăşenească banală, blândă şi echilibrată a fost rasă de pe faţa pământului. Alte clădiri au acoperit cartierul. Starea de spirit nu va mai fi niciodată recuperată.
A fost o crimă istorică!
Privim în urmă cu neîncredere şi părerea de rău. Dar viitorul?
Venind dinspre Calea Victoriei, nu poţi să ajungi la terasele din Centrul Vechi fără să observi clădirea monumentală a Băncii Naţionale a României. Faţada masivă dinspre str. Lipscani are o distincţie aparte şi o armonie care atrage privirea chiar dacă nu eşti un turist fanatic, cu camera foto mereu pregătită, plecat la vânătoare de frumuseţi arhitectonice.
Din întâmplare, chiar ai dat peste o capodoperă. Aici, pe Lipscani, se află fațada principală. Realizată din piatră, cu decoraţiuni atent alese, clădirea robustă îţi sugerează forţă. Poate chiar forţa banilor? Posibil. Dar înainte de a te gândi la serviciile financiare şi bancare asigurate de o bancă centrală, vei vedea o capodoperă. Dincolo de bani, vei vedea artă şi bun gust.
Nici celelalte faţade de pe str. Doamnei, str. Eugeniu Carada (considerat fondatorul acestei instituţii) şi Smârdan nu sunt mai prejos. Jocurile de forme şi dimensiuni, coloane, cupole, turnuri, grilaje decorative au o anumită ritmicitate. Deşi vorbim despre clădirea BNR, în patrulaterul format de cele patru străzi se află un complex de palate construite în diferite perioade. Toate ocupă teren parcă predestinat afacerilor bancare.
Iniţal, aici a existat Hanul Şerban Vodă (1683), un patrulater format din ziduri groase, fără ferestre spre exterior. Ruinele descoperite în perioada de reabilitare a Lipscanilor, în 2007, au scos la iveală o adevarată cetate cu o singură poartă care se închidea noaptea. Aici se cazau zarafii, bancherii din acele timpuri. Parţial, ruinele se pot vedea într-o structura acoperită cu sticlă (vezi foto).
Aşadar, după ce aţi savurat o masă gustoasă la una dintre micile restaurante din zonă, după o cafea energizantă, porniţi la pas spre acest reper bucureştean şi dacă timpul vă permite, puteţi adăuga în programul dvs.o vizită la Muzeul Băncii Naţionale. N-o să vă pară rău. Dacă nu ajungeţi în Bucureşti, încercaţi acest tur virtual:
NOTA: În ordinea cronologică a înfiinţării, Banca Naţională a României a fost cea de-a cinsprezecea bancă centrală a lumii.
În urmă cu vreo 20 de ani, bucureştenii ocoleau străduţele înguste din ceea ce era cunoscut drept “zona Lipscani”. Magazinele şi locuinţele vechi păreau mai curând un pericol decât o atracţie. Astăzi, turiştii în căutare de senzaţii tari cunosc bine zona. Nici studenţii nou veniţi în Bucureşti nu amână prea mult o escapadă în Centrul Vechi.
Pe o suprafaţă de 0,5 km², în spatele unor clădiri arhitectonice de o valoare deosebită, atracţiile secolului XX îşi aşteaptă petrecăreţii
Centrul Civic (Centrul Istoric) al Bucureştiului aparţine în mare măsură tinerilor, care l-au transformat într-un pol al distracţiei. Terasele cu mese înghesuite au apărut ca ciupercile în ultimii ani. De îndată ce se lasă seara, mesele sunt ocupate de grupuri gălăgioase de tineri care petrec ore întregi savurând diferite feluri de mâncare din bucătăria internaţională. Muzica tradiţională grecească, arăbească sau italienească e transmisă în surdină prin staţiile restaurantelor sau este interpretată în plină stradă de tineri artişti talentati şi dornici de popularitate.
Zona este plină de viaţă, nopţile sunt pline de bucurie, uneori prea gălăgioasă, pe cele câteva străduţe ticsite de terase. Însă Centrul Vechi nu se rezumă doar la această zonă. Centrul Istoric lărgit aşteaptă să fie descoperit: de la Piaţa Universităţii, Parcul Colţea, prin Bd. Hristo Botev, Biserica Sfântul Gheorghe (KM.0 al Bucureştiului), până la Centrul Comercial “Unirea”, de-a lungul Dâmboviţei şi a Bdului Elisabeta. Muzee, biserici, monumente, clădiri fascinante, construcţii în paragină, ruine, mici magazine cu suveniruri, fast-food-uri, cafenele si mici taverne, dar si Hanul lui Manuc, Muzeul Palatul Voievodal Curtea Veche, Teatrul de Comedie, teatrul de pe Lipscani, totul poartă amintirile trecutului şi amprenta prezentului.
Pasionat de istorie, gurmand sau amator de o beţie de pomină, aici nu poţi să te plictiseşti indiferent de vârstă, indiferent de anotimp.
Am decis să încep acest periplu prin Centrul Vechi cu o bijuterie: biserica Stavropoleos, care a redevenit mănăstire în 2008, când a avut loc şi reinfiinţarea Mănăstirii Stavropoleos ca mănăstire de obşte cu 6 monahii, stareţa fiind monahia Mihaela Luchian şi preot duhovnic, ierom. Iustin Marchiş.
RomaniaSweetRomania 