UN CASTEL, O POVESTE

Castelul Peles
Castelul Peles

Situat la doar 125 km nord de Capitala, castelul Peleș este o adevărată perlă a arhitecturii românești. Nu a fost construit însă ușor sau în timp scurt. 

Castelul se afla pe proprietatea Regală Pietrele-Arse și a fost ridicat pe blocuri de piatră masivă, precum temeliile vechilor cetăți. Subsolul și parterul sunt din piatră, în timp ce etajele sunt din lemn și cărămidă, oferind o variație de tonuri ce dau edificiului forță și grație totodată. Se spune că “arhitectura muntelui este casa țărănească de lemn (le chalet) și că aceea a stâncii e cetatea” (“Castelul Peleș – Monografie istorică – geografică – turistică – pitorească – descriptivă a castelelor regale din Sinaia cu împrejurimile lor”, Mihai Haret). Am putea spune deci că Peleșul “începe fortăreață și sfârșește chalet și că el reunește aceste două elemente în mod cu totul fericit” (Mihai Haret).

Carol I pe terasa
Carol I pe terasa

Castelul a fost inaugurat pe 7 octombrie 1883 și a fost construit la dorința Regelui Carol I al României în extravilanul comunei Podul Neagului (care a primit ulterior numele Sinaia, la inițiativa Regelui). Una dintre primele călătorii ale lui Carol în această zonă a avut loc în august 1866, împreună cu Dimitrie Sturdza și Carol Davila, cu un poștalion tras de opt cai. Șoseaua ce pleca din Câmpina spre munte era bună, dar inundațiile din anul precedent distruseseră podurile, așa încât caii au trecut de câteva ori chiar prin vad. Următoarea excursie a fost în 1868 și doi ani mai târziu a revenit cu soția sa, Regina Elisabeta. De această dată, până la Ploiești au călătorit cu trenul, căci tocmai fusese inaugurată linia București – Ploiești, de unde au continuat cu o trăsură către Mănăstirea Sinaia. Atunci au decis construirea unei case de vacanță în acea zonă. Inițial, planul fusese să construiască în poiana lui Opler, însă ideea a fost abandonată din cauza vântului și a curenților permanenți care dominau valea. În anul următor, cum nu găsise încă soluția perfectă pentru construcție, Regele a intenționat să adauge, pe cheltuială proprie, o aripă nouă patrulaterului mare al mănăstirii Sinaia, pe latura din est, unde a fost construită mai târziu o galerie de lemn. Abia în 1873, familia regală a cumpărat domeniile Pietricica, Pâraele și Cazacu (din Azuga) pentru a le dona Eforiei Spitalelor Civile din București în schimbul terenului Pietrele-Arse (numit atunci și moșia Sinaia). „Actele pentru cumpărarea parchetelor de pădure din Valea Prahovei, pe care Prinţul le-a luat de la Sc. Creţulescu pentru a le schimba cu terenul aparținând Eforiei în V. Peleşului, au fost legalizate tocmai la timp, de oarece fostul lor proprietar a murit azi 24.X1.1873 la miezul nopţei.“ (Mihai Haret).

Unul dintre cele trei proiecte prezentate la 1873 lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen de către primul arhitect al castelului Peleş, Wilhelm von Doderer (1825-1900) şi respinse de comanditar
Unul dintre cele trei proiecte prezentate la 1873 lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen de către primul arhitect al castelului Peleş, Wilhelm von Doderer (1825-1900) şi respinse de comanditar

“Cum însă locurile erau pustii — calea ferată nefiind construită şi nici Sinaia nu se născuse încă – căratul materialului necesar ar fi fost foarte greu, dacă nu chiar imposibil, pe drumurile rele şi nesigure ale Prahovei. Domnitorul Carol numeşte atunci o comisie, care avea să stabilească ce anume materiale se găseau pe loc. Comisia compusă din Stohr, sculptorul Curţei și Basset, secretarul particular al Prințului, a prezentat un raport, arătând că piatră, lemn, var, nisip şi pământ galben pentru cărămidă, se găseau din abundență chiar pe loc şi că numai marmora şi fierăria trebuia adusă de aiurea. Lucrările începură imediat, chiar în lunga toamnă a anului 1873, şi atunci răsăriră ca din pământ, varniţe, ferestrae pe Prahova, cărămidării, precum şi un sat întreg de barace, locuit de vre-o 400 muncitori şi meşteșugari cu familiile lor, căci în afară de castel, aveau să se clădească, grajduri, corp de gardă, pavilion de vânătoare, şoproane pentru trăsuri şi case pentru funcţionarii palatului. Cu facerea sondajelor, pentru încercarea terenului, a fost însărcinat inginerul salinelor de la Telega, Cariagdi, care făcu un raport favorabil relativ la soliditatea terenului ales. In Martie 1874, soseşte în Bucureşti, dupe ce trecuse pe la Sinaia să-şi dea seama de stadiul lucrărilor, Doderer, care constată că lucrul mergea greu, din cauza nenumăratelor isvoare cari minau terenul şi cari au făcut să se surpe în mai multe rânduri lucrările începute.” (Mihai Haret). În 1876, Regele constata că șantierul înainta extrem de încet, iar lucrările la temelie absorbiseră deja 60% din suma propusă (600 000 lei aur), așa încât abandonează planul inițial și îl roagă pe arh Doderer să vină cu un proiect mai simplu. Două săptămâni mai târziu, acesta propune un castel mai mic, Regele acceptă, însă arhitectul se răzgândește și anunță că nu poate renunța la proiectul inițial, așa încât i se reziliază contractul în schimbul unei despăgubiri. Urmează doi ani în care se lucrează cu sincope. La 29 august 1879 a fost terminată Casa de Vânătoare sau Casa Pădurei (Foișorul) și a început amenajarea parcului: pe dreapta, în pădure, au fost construite un lac și o cascadă. În 1880, Regele se implică și mai mult în continuarea castelului, nemulțumit de ritmul lent de construcție: „Sus pe schelăriile cele mai ameţitoare conducând în persoană lucrările. Nu îndrăznesc să spun că nu mă urcam şi eu câte odată, dar numai de bucuria de a-mi fi recăpătat picioarele şi de a mă putea servi de ele, apoi repede mă coboram, să-mi reiau flecăreala cu vechiul meu prieten Peleşul (Carmen Sylva).

„Erau Italieni zidari, Români pentru terasamente, Țigani salahori. Albanezii şi Grecii lucrau în cariere, Nemţii şi Ungurii ca dulgheri. Turcii ardeau cărămidă. Au fost maeştrii Polonezi şi cioplitori în piatră Cehi. Francezii desemnau, Englezii măsurau, astfel că pe şantier se întâlneau sute de costume naționale şi se vorbeau patru-spre-zece limbi; se cânta, se înjura şi se certa în toate dialectele și pe toate tonurile; era un amestec nostim şi sgomotos de oameni, de cai, de boi şi de bivoli.” (Carmen Sylva)

Regina își instalase un atelier și un cabinet de lucru în Casa de Vânătoare, iar familia regală lua ceaiul acolo după amiaza. Parcul cu nenumăratele lui terase în amfiteatru, alei şi poteci, sunt drenate de o vastă reţea de canale de la 4 – 20 m adâncime. Apa adunată din aceste izvoare subterane se varsă în braţul Peleşului care trece pe la Foişor şi taie în diagonală pajiştea verde de dinaintea castelului. Pământul necesar pentru umplerea râpei şi a golurilor de la baza castelului a fost scos din vârful muntelui Molomoţ (care se afla pe locul actualului platou al vânătorilor cu cazarma). Peste 100.000 mc pământ au fost cărați printr-un funicular aerian, creându-se admirabilele pante verzi.

Dacă cheltuielile făcute de arhitectul Doderer depășiseră 800 000 lei aur, cheltuielile totale după rezilierea contractului său au fost sub 100 000 lei. Întreaga proprietate a fost plătită doar din fondurile personale ale Regelui, fără ca statul să intervină financiar în niciun fel (clădiri, stabilimente, parcuri, terase, mobilier, colecţia de arme şi tablouri).

Castelul Peleș pe reversul bancnotei de 500 de lei, emise în anul 1941
Castelul Peleș pe reversul bancnotei de 500 de lei, emise în anul 1941

După 20 ani, castelul a fost radical refăcut și mărit. Timp de 18 ani, s-a lucrat câte 6 luni pe ani (în sezonul rece, când familia regală nu era la Sinaia). Celelalte clădiri din jurul castelului erau: Casa Cavalerilor (construită pentru primirea delegațiilor străine, cuprinde 16 camere şi se află situată pe alea particulară, interzisă publicului, dintre Castelul Peleș și Pelișor), Casa Arhitecților (situată în spatele Corpului de gardă, pe stânga cum se urca spre Pelişor; la subsol sunt magazii şi garaje pentru două automobile, inițial fusese depozit de mobilă și uscătorie de scânduri), Corpul de gardă (clădit odată cu castelul, a fost complet refăcut în 1908-1909 și cuprindea garda palatelor, oficiul telegrafo-poştal, locuințe pentru angajați și două garaje pentru şapte automobile), Casa de economie sau economatul (în spatele casei arhitecţilor, pe dreapta râului Peleş, pe Furnica, oferea 60 locuinţe confortabile şi bine alcătuite pentru personal, cantină, atelier de tâmplărie şi fierărie etc), Grajdurile Regale de pe Furnica, situate la întretăierea str Furnica cu str. Davila, ofereau peste 40 camere, spălătorie și spațiu pentru 24 cai, Florăriile situate între Pelişor şi Foişor aveau 6 sere, o locuință cu 15 camere pentru grădinari şi o alta cu 22 pentru directorul parcului şi grădinarul şef, Uzina electrică a palatului situată chiar în fața castelului, cu turbine mişcate de apa Peleșului. În afara becurilor din castel, uzina palatului mai furniza curent pentru 48 lămpi electrice răspândite în parcul castelului şi pe şosele, la cele 512 becuri ale dependinţelor şi diverselor stabilimente şi la 8 electro-motoare instalate în castel pentru ascensoare şi alte necesități. Grajdurile vechi erau situate pe Valea Peleşului de la Podul Carmen Sylva în jos și erau dotate cu locuințe pentru vizitii şi spațiu pentru 24 de cai, Spălătoria veche (cuprindea 15 camere). Principala alee a parcului înaintează în pădure vreo 800 m, având o lungime totală de 2 km. Pe timpul Regelui Carol, întreaga plimbare era permisa publicului vizitator, pe jos sau cu trăsura.

Castelul Peles
Castelul Peles

Regele Carol a construit o reţea de peste 40 km lungime de poteci, foarte bine întreţinute pentru ușoare plimbări. În timpul războiului, o mare parte a fost distrusă. În 1922 a fost reparat traseul Castel-Poiana Țapului. Principalele drumuri erau: Castel – Cuib (1.200 m), Castel –  Poiana Reginei (2.800 m), Castel – Popicărie (1.300 m), Castel – Sf. Ana (3.000 m), Castel – Urlătoarea (7 km), Castel – Peştera lui Bogdan din Piatra Arsă (6 km).

Localitatea Bușteni era mai veche decât Sinaia, iar din documente reiese că în comuna Podul Neagului, care se întindea de la Isvor până la Predeal, erau în 1864 două școli. Prima, înființată în 1849, la care veneau şi copii din Isvor (12 – 15 km) funcţiona chiar în cătunul Buşteni, în timp ce a doua era o instituție particulară, la schitul Predeal. În 1864 a fost înfiinţată primărie în comuna Podul-Neagului cu reşedinţa în Buşteni. Tot atunci a fost transferată primăria de la Bușteni la Sinaia, care a fost declarată comună urbană în 1880. Patru ani mai târziu, Sinaia a fost împărțită în comuna urbană cu cătunul Isvor și comuna rurală Predeal, cu cătunele Poiana-Țapului, Buşteni, Azuga şi Predeal.

La temelia castelului se află îngropat actul de construcție, care cuprinde detalii privind proiectul, sigilat într-un tub de plumb împreună cu pergamentul de fundație. “Dependințele castelului proiectate tot-odată coprind: economatul, pavilionul de vânătoare sau casa pădurei, grajdurile, fântânile cu ţevăria de apă şi parcul. Pentru ca să asigurăm edificiului o mare durată şi ca să păstreze ani îndelungaţi amintirea numelui Nostru, s’au întrebuințat pentru clădire, cele mai bune procedee de construcție; fondaţiunile sale au fost aşezate pe adânci temelii de beton şi apărate de puternice zidării contra impingerii muntelui. Pe cât a fost cu putință, materialele de construcție au fost luate numai dupe domeniile Noastre; zidăria a fost făcută din piatră de Prahova ziduită cu var; piatra cioplită a fost scoasă, parte din carierele Piatra-Arsă, parte din carierele Lunca-Mare de lângă mănăstirea Brebu; piatra verde a fost adusă dela Slănic; lemnăria pentru bina a fost tăiată din pădurile Noastre, cărămizile au fost lucrate și arse chiar pe şantier, Țara neproducând fier, l’am adus din streinătate. Dupe dorinţa Noastră s’au întrebuințat mai numai Români ca zidari şi dulgheri, dar sunt aci şi mulți meșteşugari din afară. Salariile plătite sunt următoarele: zidarii şi dulgherii, dupe merit, de la 5 la 7 lei pe zi; salahorii 3 lei; cioplitorii în piatră sunt retribuiți dupe natura și cantitatea muncii lor; lucrul unui metru cub de piatră moale revine la a- proape două sute lei. Kilogramul de fontă costă adus pe şantier patruzeci bani şi de fier forgeat şase-zeci. Metrul cub de piatră se plăteşte şase lei şi cinci-zeci bani. Varul revine la două-zeci și şase lei chintalul metric; nisipul din Prahova la cinci lei metrul cub. Mia de cărămizi revine la trei-zeci și cinci până la patru-zeci lei; lucrările de terasament costă un leu şi zece bani metrul curent. Am consemnat aci aceste date, ca să lăsăm urmaşilor noştri o mărturisire de condițiile actuale de lucru în scumpa Țară, ale cărei destine Ne-au fost încredințate de A Tot-Puternicul, pe care nu încetăm de a-L invoca pentru ca El s-o aibă neîncetat în Sfânta Sa pază.”

Casa de Vânătoare (Foișorul) a fost prima construcție terminată, în timp ce se finaliza temelia grajdurilor, iar temelia castelului abia începea.

Castelul Peles
Castelul Peles

După editarea primei ediții a volumului “Castelul Peleș – Monografie istorică – geografică – turistică – pitorească – descriptivă a castelelor regale din Sinaia cu împrejurimile lor”, Regele i-a mărturisit autorului că dorinţa sa cea mai mare era de a “vedea Poporul lipindu-se sufletește de castel”, așa încât a permis vizitatorilor să circule în parc în deplină libertate, oricine putea vizita castelul, au fost construite noi poteci de plimbare în pădurea castelului, cu tabele indicatoare de direcţii, de distanţe etc. A adăugat însă că “din cauza excursioniştilor cari distrug, a trebuit să renunţe de a mai înzestra cu bănci de odihnă aleele şi plimbările. De altfel vechii sinaioţi îşi reamintesc de sigur, că până acum vre-o 20 de ani, se găseau încă bănci de lemn ici şi colo d’alungul potecilor, spre Cascadele Peleșului, spre Poiana Reginei, spre Poiana Țapului și pe poteca Castel – Urlatoarea”.

Castelul Peles
Castelul Peles

Surse foto:

https://www.peles.ro

“Castelul Peleș – Monografie istorică – geografică – turistică – pitorească – descriptivă a castelelor regale din Sinaia cu împrejurimile lor” – Mihai Haret

https://www.wikipedia.org

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Verified by MonsterInsights