Fiica generalului Dimitrie Bengescu (originar din Oltenia) și a profesoarei Zoe Ștefănescu (fiica unui învățător ieșean), Hortensia Papadat-Bengescu a studiat la Institutul de domnișoare „Bolintineanu” din București. S-a măritat la 20 de ani cu magistratul Nicolae Papadat, pe care îl cunoscuse la Turnu-Măgurele și a fost numită “Marea Europeană”, pentru evidentele ei merite în modernizarea romanului românesc și sincronizarea lui cu cel european.
Hortensia Papadat-Bengescu s-a născut pe 8 decembrie 1896, la Ivești, jud Galați. Copil unic la părinți, a avut o copilărie lipsită de griji, pe care a evocat-o în scrierile din ultima perioadă a vieții (“Fetița”, “Sânge”, “Duminici fericite” sau “Sărbători în familie”). Eugen Lovinescu le-a considerat “mici capodopere prin autenticitatea lor”. Părintii i-au încurajat setea de învățătură, însă nu au sprijinit-o și în încercările ei literare. George Bengescu, fratele tatălui său, era un dramaturg cunoscut în anii 1870-1890. Succesul unchiului a trezit ambiția scrierii și la nepoată, conform propriilor ei mărturisiri, însă acesta nu a fost încântat și nici nu a susținut-o.
“Am crescut în atmosfera casei părinteşti (eram singurul copil) împrejmuită de intelectuali şi de literaţi. Unchiul meu, generalul George Bengescu — a fost de altfel, unul din cei mai străluciţi dramaturgi din vremea tinereţei mele (…) era la modă şi întrecea în succes chiar pe d. Victor Eftimiu, de astăzi. Piesele lui se jucau pe scena Teatrului National cu rețete grandioase. El era “marele” literat al familiei Bengescu şi, la un moment dat, când debutasem deja cu două-trei cărţi, ne-am aflat faţă în față, cu conştiența unei oarecari… concurenţe! Ciudat era, însă, că niciodată unchiul căruia în timpul debutului meu începuse să-i scadă gloria, nu m-a întrebat ce scriu, ce public – deşi ştia foarte bine că făceam şi eu literatură.”(interviu realizat de Dan Petrașincu și publicat în revista Rampa, aprilie 1936)
Succesul anilor de scoala din București i-a trezit Hortensiei planuri mari: visa să studieze la Paris. Lovindu-se de refuzul categoric al părinților, care o considerau incapabilă să se descurce singură în străinătate, a acceptat cererea în căsătorie a lui Nicolae Papadat.
Căsnicia a contrastat puternic cu anii copilăriei, întrucat a fost marcată, pe de o parte, de neînțelegeri, pe de altă parte, de grijile pricinuite de cei patru copii (Nen, Zoe, Marcela și Elena). Nevoită să își urmeze soțul prin diferite orașe de provincie (Turnu Măgurele, Buzău, Focșani, Constanța), viitoarea scriitoare și-a amânat debutul până la 43 ani.
Viața de provincie și sentimentul de claustrare și izolare, dar și gelozia soțului i-au accentuat senzația de inadaptare, astfel încât și-a găsit refugiul în lungi scrisori către prietene. În plus, nici soțul nu a susținut-o în demersul ei literar; mai mult, acesta nu agrea prezența cărților în căminul lor.
“La noi în casă ne reuneam în familie, se vorbea, se juca loton, aşa ne petreceam timpul, dar să citeşti cărţi, phe!“, refula scriitoarea în vara anului 1949, punctând că viaţa sa a fost distrusă „de egoismul felurit al omului ce a fost şi îţi este soţ, dar sensul de soţ, de tovăraş, de protector, nu există“
„Scrisori lungi către prietene apropiate, sunt singura frondă, scrisori în care impresii și gânduri trec într-un vălmășag de cataractă. (…) Aștept însă… aștept mereu ceva și timpul la care… nu știu ce…Aștept numai cu pasiune.” (Autobiografie, în „Adevărul literar şi artistic”, 11 & 18 iulie 1937)
„Prietenele de la un timp au început a mă mustra că îmi cheltuiesc pentru ele în scrisori avuția. Una dintre ele mai ales mă împresoară: Să scriu! Existența unei lumi literare contemporane îmi este încă străină. Locuiesc departe, citesc la întâmplare, despersonalizat. Dar una din prietene trăiește chiar lumea aceea literară și mă familiarizează cu realitatea ei… Mă îndeamnă totodată neobosit să scriu. Neobosit și obositor, deoarece deodată cu coștiința trezește și conflictul…”
Încurajată de prietene, Hortensia Papadat scrie. Acasă respectă normele vremurilor, fiind o mamă devotată și o soție care se supune autorității soțului, însă în scris decide să își găsească o identitate singulară. Hotărăște astfel să folosească atât numele ei de după căsătorie, cât și numele anterior.
„Problema iscăliturii! – Ofrandă tatălui meu – voi iscăli cu nume propriu. Rezolvată și mereu deschisă, problema numelui și a pseudonimului! De al meu nu mă vreau desprinde, … îmi caut permanent un nume… al meu…”
La Focșani a locuit pe str Spitalului Județean, la numărul 7, într-o casă veche, joasă, cu odăi mari, în care nu există „nici un ungher al ei numai”.
În București, a locuit în cartierul Cotroceni. În ultimii ani de viață, era dominată de o cochetărie târzie și nu îi plăcea să se mai arate publicului. „Nu vreau să fiu privită. Am fost o femeie frumoasă, refuz să ofer acum oamenilor spectacolul ravagiilor la care timpul a supus obrazul meu. Nu mai ies din casă. De altfel nici n-aş putea“. În plus, revenise grija pentru soțul său, care orbise și avea nevoie de ajutor permanent.
„În fața lui Dumnezeu și a oamenilor pot jura că el, zi de zi, ceas, de ceas, în adevăr mă ucide și că din pricina lui am această recidivă a boalei celei atât de rele.“
După moartea acestuia, scriitoarea s-a mutat la fiica sa Elena (căsătorită Stamadiade), pe str Bărăției. Vârsta o obligase să renunțe la orice cochetărie: pierduse și ținuta impecabilă, și delicatețea gesturilor, din cauza reumatismului, și acuitatea vizuală. “O să mă ajute nepoţica mea…Nu mai pot să scriu. Nici de văzut nu prea văd.”
A fost acuzată de prețiozitate și de o înclinare spre rafinament artistic. Hortensia recunoștea: “Acest fel e naturalul meu. Eu când vreau să înțeleg bine un lucru, îl îmbrac în simbol și mă luminez”.
Nici participarea ei la cenaclul “Sburătorul” al lui Lovinescu nu a fost privită cu ochi buni.
„Mă enerva Hortensia Papadat-Bengescu, care apărea ca o matroană, se instala în faţă şi, cu privirea zâmbitoare, studiată şi falsă, încerca să stăpânească auditoriul şi pe Eugen Lovinescu.“ (Henriette Yvonne Stahl)
Ioana Postelnicu avea să se plângă de asemenea că cenaclul fusese acaparat de Hortensia Papadat-Bengescu, deși o descria ca fiind o “doamnă mare”.
“Înaltă, îmbrăcată în negru, purtând o vulpe argintie şi o pălărie de fetru neagră, trasă pe o sprânceană. De sub borurile ei fluturau răzleţ şuviţe creţe castanii, înspicate de fire albe. Avea un nev acvilin, puternic, osos, aproape bărbătesc, deasupra unei guri care zâmbea necontenit. Un zâmbet amabil…. Avea ochii verzi, cu pleoape mari, adîncite, cu gene tremurătoare. Vorbea şi cu ei şi cu buzele, fugindu-i privirile de la dreapta la stânga. (…) Extrem de amabilă, extrem de inaccesibilă, vorbirea ei cu tine era o graţie binevoitoare, de regină generoasă“.
Hortensia Papadat Bengescu a încetat din viață pe 5 martie 1955 la București, la vârsta de 78 de ani și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu.
“Când voi muri, aş vrea să mi se pună pe mormânt o lespede de marmoră albă pe care să fie scris numai atât: «O, ce frumos ar fi putut să fie!» (Hortensia Papadat-Bengescu)
Surse foto:
2 thoughts on “HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU: MAREA EUROPEANĂ A LITERATURII ROMÂNE”