CARAGIALE – DĂ-DĂMULT, MAI DĂ-DĂMULT

Caragiale

Ion Luca Caragiale a fost dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, ziarist și comentator politic. Așa este predat Caragiale la școală.

Caragiale

Adevărul este că i-a plăcut mult să folosească toate nuanțele cuvintelor și să le așeze în fel și chip.

ParodiaDă-dămult…Mai dă-dămult” este păstrată doar în manuscris și ne trimite către povestirile lui Delavrancea. Caragiale a parodiat aici atât subiecte preluate de la amicul său, cât și stilul minuțios al descrierilor acestuia: acumularea a cel puțin trei calificative: (oaste) nebiruită, nepilduită, nemiluită, (voivod) încoifat, înarmat, înzălat etc. Se pare că Delavrancea nu a fost prea încântat de experiența caustico-ludică a amicului Caragiale.

Dă-dămult… Mai dă-dămult

Dă-dămult, mai dă-dămult stăpânea o împărăţie fără margini Barlaboi-împărat, ce-i mai zicea şi Ciungu-mpărat…

— Dă ce-i mai zicea şi Ciungu-mpărat?…

— Iac-aşa! Îi mai zicea de pe când era tinerel şi Ciungu-mpărat, fiindcă mai târziu era să-şi piarză o mână… în război…

— Bietul împărat Barlaboi!…

Şi era şi însurat Barlaboi-mpărat. Avea nevastă, şi cu ea o fată. Altceva niciodată. N-avea noroc… băiat… de loc.

…Lucrau femeile toată ziulica, toată nopticica: ţeseau, îmblăteau, înălbeau, depănau, torceau, dregeau, cârpeau, însăilau, coseau, tigheleau, tot aşa şi iar aşa, ş-una ş-alta zor zoreau: ba din ac, ba din undrea, mama-mpungea, fata trăgea.

Împărăteasa, părul ca cerneala… Fata, ca cânepa.

…La fără cinsprece zile al cinsprecelea an, la acelaşi ceas taman-taman, Ciungu-mpărat cu amândouă mâinile a plecat.

A plecat Barlaboi, la război, să se bată-n duel cu Stacojiu-voievod, ce-i mai zicea şi Sontic-vodă până nu-l făcuse mă-sa.

— De ce-i mai zicea şi Sontâc-vodă până nu-l făcuse mă-sa?

— Iac-aşa!… Îi mai zicea Sontâc-vodă până să nu fi cunoscut tat-so pe mă-sa, pentru că atunci când o fi Stacojiu om dă peste cinzeci de ani o să se provoace la duel şi adversarul o să-i taie piciorul de la genuchi mai sus…

— În duel?… Vai de el!

…Femeile…

— A plecat, mamă?

— A plecat, mamă.

— De ce, mămucă?

— De! De ce mămucă.

— Bine, maică!

— Bine, maică.

Iar zoreau.

— Şi războiul cât ţine?

— Cât o ţine.

— Şi-mpăratul când vine?

— Când vine!

— Când vine!

— Biine…

— Biine.

Şi iar zoreau…

— Hai şi noi, mamă, zicea împărăteasa.

— Unde, mamă? întreba fata împărătesei.

— La război.

— Cum, mamă?

— Cum a mers şi tat-to, mamă.

— Călare?

— Nu, mamă, pe jos. Numa bărbaţii merg călare; hei! Altfel sunt ei; noi suntem femei.

— Ce să facem acolo, mamă?

— Ce-om putea, mamă.

— Bine, mamă, tata, Barlaboi, ca Barlaboi; dar şi noi?

— Şi noi.

— Să ne batem şi noi, mamă, la război?

— Nu, mamă: la război, ţesem noi!

Sfâr! suveica, sfâr! sfâr! sfâr!

Şi căţelul, fidelul, mâr şi mâr.

— De ce mârâie Lăbuş, mamă?

— Că nu s-ajunge, mamă.

— Cu ce să s-ajungă?

— Cu laba.

— Şi cu mai ce?

— Cu botul.

— Unde să s-ajungă, mamă?

— Unde s-a ascuns purecele, mamă.

— Unde s-a ascuns?

— Unde nu-l ajunge.

— De ce să-l ajungă?

— Ca să se scarpine.

— De ce să se scarpine?

— Că-l mănâncă.

— Adică cum?

— Asta nu trebuie să ştie copiii până nu i-o mânca şi pe ei.

— Atunci, o să se scarpine şi ei, mamă?

— Şi ei, mamă.

— Da dacă nu-l ajunge, maică?

— Rabdă, maică.

— Supără, mămucă?

— Hehehei!

Şi pe urmă, mama o lua în braţe, o săruta şi o strângea tare, mai tare, foarte tare, mai tare decât putea.

…Cald. Căldură mare. Cuptor. Zăbuşeală, năduşeală, toropeală, topeală.

…Drăgan!… un gâligan de ţigan! Un balaur cât un taur… Şi purcar şi murdar!… leneş, puturos… Măgar! Găseşte un baboi în noroi.

— Să-l duc la halde mama… Ce mai ciorbă, iu, iu, iuu!

Dar ce se pomeneşte? Acel peşte, după ce zvâcneşte, şi vorbeşte:

— Dragane, gâligane, ţigane, nu mă face ciorbă.

— Hatunci, rasol.

— Nici rasol.

— Hatunci, humplut.

— Nici umplut.

— Hatunci, iachnie!

— Nici iachnie.

— Hatunci, plachie.

— Nici plachie.

— La cuptor.

— Nu.

— La tigaie.

— Nici.

— Pă spuza, mă!

— Nici pă spuza, mă!

— Hatunci, cum, mă?

— Să-mi dai drumul, balaure!

— Haoleu! păi cum rămân eu?

— Eu sunt norocul tău… Dă-mi drumu-n iazu-mpărătesc, şi nu voi fi ingrat cu tine.

— Hatunci dacă nu vei hi hingrat, hai să te emancipez!

L-a emancipat… I-a redat-o… — libertatea.

…Cald. Căldură. Cuptor. Zăbuşeală. Năduşeală. Piroteală. Toropeală. Topeală. Tâmpeală.

…Femeile… iar ele! Tot ele!… Femeile…

— Vreau să mă scald, mamă.

— Scaldă-te, mamă.

La iaz. Bâldâbâc! O dată la fund. Iar dasupra. Iar bâldâbâc! Iar dasupra… Iar bâldâbâc! iar dasupra. Iar bâldâbâc… La fund… Deasupra.

— Mamă! am înghiţit ceva, mamă!

— Ai înghiţit apă, mamă.

— Nu! Apa e mai subţire, mamă.

— Atunci, ce, mamă?

— Altceva, mamă.

— Ce, mamă?

— Nu ştiu; unsuros, mamă.

— Unsuros?

— Unsuros ş-alunecos… Şi-a scăpat pe gât în jos! Să ştii, mamă, c-a fost vreun baboi.

— Da, mamă!

— Vai de noi!

— Haide de te hodineşte, puiul mamei!

— Haide să mă hodinesc, mama puiului!

…O lună…

— Mi-e greaţă, mamă.

— Baboiul, mamă.

…trei luni…

— Creşte, mămucă.

— Baboiul, mămucă.

Cinci

— Mişcă, mamiţo.

— Baboiul, mamiţo.

Nouă…

— Aoleu, doare, mamiţico.

Baboiul, mamiţico!

S-a făcut baboiul broască.

La trei luni vorbea trei limbi.

La un an şi jumătate, broasca din baboi cânta din cimpoi.

Vine! vine! vine!

Cine vine?

Împăratul vine! Barlaboi vine.

Vine Barlaboi. Dă la război.

În sfârşit, s-a isprăvit. Adversarul l-a ciuntit; dar şi el, la duel, l-a betegit; mâna i-a luat-o, laba i-a luat-o, cu paloşul din dă sus dă genunchi i-a retezat-o.

Oaste. Oaste. Oaste — nebiruită, nepilduită, nemiluită. Piotă, liotă, pedestrime, călărime, arcaşi, trâmbiţaşi, buciumaş i, toboşari, stegari… Din pricina tunului, care pe atunci nu se ştia, artilerie de loc nu era.

A descălecat Barlaboi-împărat, pe împărăteasa a sărutat:

— Unde-i copila tatei?

— Cam bolnăviaoră.

— Ce are?

— Din mâncare!

— Ce-a mâncat? întreabă Barlaboi.

— Mai nimic: un broscoi.

— S-o văz!

— Nu se poate.

— Voi.

Un picior în uşă.

Uşa de perete.

Mititelul cântă duios din cimpoi.

— De unde acest broscoi? strigă Barlaboi.

— Dintr-un baboi.

— Al cui acest broscoi de baboi?

— A nost.

— Anost.

— Cu ce rost? Aici altă drăcie a fost.

Coiful strălucios şi oglindos şi-a scos şi fără cap, mânios l-a trântit jos.

Şi ciunta-n sus a ridicat, grozav a ameninţat şi foarte tulburat a zbierat:

— Bine! bine! Nu zic: se-ntâmplă uneori copil din flori! Dar din peşte, doamne fereşte! nu se pomeneşte. Împărăteasa a leşinat. Barlaboi, făcând spume la gură de-i curgeau pe barbă, a ordonat:

— Să vie Hârca roaba, baragladina, harapoaica, vrăjitoarea, la palat!

Vine roaba-ndat!

— Cu ghiocul ori cu bobii să-mi dai, să-mi ghiceşti, că te tai! a urlat Barlaboi. Al cui? Al cui? Al cui a fost acel baboi, din care a ieşit acest anost broscoi, care cutează când venim noi, noi Barlaboi, triumfător de la război, să facă aicea tărăboi, cântând ca un iaurgiu pavlichean de la Cioplea, din cimpoi?

— Hapoi…

— Hapoi! nici un hapoi.

— Să lăsăm pă mâine joi.

— Nu! Acuma, miercuri, voi.

Dă baba-n bobi. Şi dă şi dă, şi-i învârteşte, şopteşte, dăscăleşte, îi descântă, îi vrăjeşte.

— Patruzeci de bobi, bine ştiţi, bine-mi ghiciţi; de-o hi de deochi, din uitătură, ori din apucătură, pe ştiute, ori neştiute, pa văzute, ori nevăzute! de-o hi alb, de-o hi negru, ori pistriţ, de-o hi balaoacheş, de-o hi oacheş ori plăviţ, de-o hi mare, de-o hi mic, de-o hi uriaş, de-o hi pitic, de-o hi subţire ori frumos, de-o hi gros, urât şi burtos! de-o hi nărod, de-o hi cu cap, ori nătot, ori harap! ori cuminte, ori buimac, hie turc, hie turleac, ori lunatic, palavatic şi zănatic! de-o hi aşa! aminterea eţeter.!…

Pe urmă, pune fruntea la două deşte şi zice:

— Măria-ta, să aducă un hârdău, nou, da să nu hia de dogar, să hia de alt meşteşugar, măcar de croitor hor de cismar, ca tot meşteşugul îşi are şi hicleşugul şi beteşugul, un hârlău dă doaga dă stejar hor dă arţar, hor dă paltin, hor dă pluta, plin cu hapa nenceputa, dă soare nevăzuta, nici hierbinte nici rece, când o bei dă dor îţi trece, încropita, potrivita, numa buna dă luat, cu sapun de împrumut, şi un cheptene des, şi unul mijlociu, şi unul rar dă corn dă caprioară dă munte, care n-a cunoscut la sufletul ei caprior — şi copilul hăsta din peşte sa le pazească trebuieşte, şi sa horrdoni sa vie haicea toţi cu toţii şi tineri şi batrâni, şi urâţi şi frumoşi şi curaţi şi puturoşi şi sa treaca pa dinaintea lui, şi la care i le-o da broscoiul, sa ştii ca tot a hăluia a fost şi baboiul.

Împărăteasa iar a leşinat.

Barlaboi-împărat a ordonat şi toate s-au executat.

Întocmai s-a făcut: toţi cu toţii au trecut; au defilat şi s-au închinat dinaintea copilului nevinovat; iar copilul nevinovat nimănui nimica nu i-a dat.

La urmă, iacă şi Drăgan, janghinos, urduros, păduchios, de la nas până-n gură cu muci, la labe jeg, fără papuci.

Cum l-a văzut cimpoierul mititel, cu dragoste-a surâs la el; pe urmă a luat într-o mână hârdăul, într-alta săpunul, într-alta un pieptene, într-alta altul, în ailaltă p-ălălalt, şi, sunând frumos din cimpoi, i le-a dat…

I le-a dat. Lu Drăgan.

Lu Drăgan i le-a dat.

Împărăteasa iar a leşinat.

Barlaboi, turbat, a urlat:

— Care nu e dogar dintre voi să facă din pădure un butoi, să băgăm în el pe fii-mea, pe ţigan şi pe broscoi, şi să le dea drumul pe ape, nici unul să nu scape!

Şi care nu era dogar a dat să plece la pădure.

Dar Barlaboi a strigat:

— Nu! staţi. Mai bine luaţi pe Drăgan, pe acest ţigan… Du-te, balaure, şi mârturiseşte-le, unde ai ascuns peştele.

L-au luat. Bătut. Torturat.

Bietul Drăgan! Bietul ţigan! într-una zicea:

— Uite, mă! ce facui eu, măi neiculiţă, sărac de maica mea!

Tortură!

— Uite, mă! ce facui eu, neiculiţă?

Tortură!

Barlaboi vine şi zice:

— A mărturisit?

— Nu vrea, măria-ta.

— Cum, nu vrea?

— Iac-aşa!

— Ce facui eu, măi neiculiţă, sărac de maica mea!?

— Dă-i mereu!

— Aoleu!

— Dă-i de tot.

— E netot.

— Ce facui eu, măi neiculiţă? mă mir.

— Dă-i la mir.

În sfârşit, a mărturisit. A spus unde fusese ascuns baboiul.

Împăratul cu mâna care nu era ciuntă a apucat baboiul şi l-a strâns să-i iasă sufletul.

— Să spintecaţi baboiul ăsta şi să-l facem ciorbă! Să-l dăm diavoliţei să-l mănânce!

Dar ce se pomeneşte? Acest peşte, nu numai zvâcneşte, şi vorbeşte…

— Nu mă face, împărate, ciorbă.

— Atunci, rasol.

— Nici rasol.

— Atunci, umplut.

— Nici umplut.

— Atunci, iachnie.

— Nici iachnie.

— Atunci, plachie.

— Nici plachie.

— La cuptor.

— Nu.

— La tigaie.

— Nici.

— Pe spuză.

— Nici pe spuză.

— Atunci cum?

— Dă-mi drumul.

— Atunci cum rămâne cu răzbunarea mea?

— Dă-mi drumul! Eu sunt norocul împărăţiei tale.

— Cum?

— Cum? Iaca cum. Uită-te la ţigan! priveşte pe Drăgan!

Când a privit împăratul, tatăl, desperatul, n-a mai văzut pe Drăgan, pe ţigan, pe acel murdar nerod, a văzut un viteaz voivod, parcă rupt din soare din cap până-n picioare. Şi de bucurie a ridicat ciunta lui şi cu ea pe moalele capului l-a mângâiat pe voivodul încoifat, înarmat, înzălat, împlătoşat, împintenat.

Împărăteasa, care dormea în altă parte a palatului fără a şti nimica de toate astea, văzând cum se bucură soţul ei, Barlaboi-împărat, de bucuria lui iar a leşinat.

Şi aşa, toate cu bine s-au terminat.

Şi s-a făcut nuntă mare, cum nu s-a pomenit dacindea…, vorbă veche şi frumoasă, de noi ăştia de-acuma ne-nţeleasă, că unii zic dacindea, alţii dacândeă, care cum îi place, c-aşa la orice nuntă mare se face — să fie numa sănătate şi pace.

Iar împăratul, de vesel ce era, nu mai ştia ce făcea: barba vâlvoi la cap îşi aducea, şi pletele ciuf în bărbiă şi striga şi râdea hahaha! Şi stând pe tron, l-a pupat şi a zis către nepoţel:

— Măi, broscoi! Dumnezeu te-a trimis între noi! cântă ceva frumos lui bunicî-tu-n cimpoi.

Şi-a umflat bucile broscoiul, şi le-a umflat şi busumfalt, şi a umplut cimpoiul ţiplă, cât a răbdat, doar n-a crăpat, şi a cântat:

„La moară la Ciorogârla,
Hop, zârna-zârna!
S-a-necat o fată-n gârlă,
Hop, zârna-zârna!
C-un baboi de peşte-n gură.
Hop, zârna-zârna!” şcl.

S-a sculat încântat împăratul de pe tronu-i şi l-a pupat, şi a bătut cu ciunta în palma ailaltă şi a zis:

Caragiale

— Bravos! bis!

Şi eu încălecai pe şea, de trei ori m-am pus ş-aşa ş-aşa, şi am căzut de pe ea; şi-n sfârşit, m-am pus pe ailaltă, să vă spun ce-a fost păţit o fată de-mpărat în baltă.”

Surse foto:

www.wikipedia.org

2 thoughts on “CARAGIALE – DĂ-DĂMULT, MAI DĂ-DĂMULT

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Verified by MonsterInsights