“Moartea fratelui meu” (G.M.Vladescu) este romanul prieteniei de-a lungul timpului, până la maturitate, dintre doi băieți, unul sărac (Lucu) și celălalt bogat (Nucu), al înfrățirii și al destinului care le decide roluri militare: băiatul sărac este paznicul amicului său bogat și cel care îi ia viața pentru a-i feri sufletul de suferință. Crescut de o mamă pe care o venerează și pe care încearcă permanent să o protejeze de răutatea lumii, băiatul își ucide prietenul și încă se mai întreabă: ‘Oi mai fi rămas dator, cu ceva, vieții?’“
“…adesea o auzeam (pe mama) repetându-mi finalul unui roman de Maupassant: ‘Vezi, Lucule, oamenii nu-s nici atât de buni, dar nici atât de răi…’”
“… O întrebam cum sunt strugurii ‘Napoleon’ și ce deosebire este între Otonel și Braghină? Ce este aceea ‘buchet’? La ce slujește stropitul cu piatră vânătă?
Ah, cu ce competință-mi răspundea mama! S-o fi auzit altcineva, ar fi fost convins că femeia aceasta, cu degetele ieșite din ciorapi, a negociat mii de butoaie și zeci de mii de coșuri de ‘Napoleon’ din ‘via ei’! Știa în ce păduri cresc cei mai buni stejari pentru doage și de unde se poate aduce rafia cea mai mătăsoasă și mai puternică. Cunoștea zeci de angrosisti și sute de precupeți. Știa pe de rost toate tarifele căilor ferate pentru transportul vinurilor și al strugurilor! Știa să scoată izul, să limpezească vinul și să mărească puterea de fermentare a drojdiei.
Doamne, și noi furam de pe la vecini câte-un strugure, de poftă!”
Dumitru Murărașu numea romanul lui George Mihail Vlădescu „maculatură pur comercială, digerată de lumea lipsită de educație estetică, doritoare totuși a-și petrece timpul cu «ficțiuni», într-o vreme când nu exista televizorul și cinematograful superproducție în culori”. Ficțiunea lui G.M.Vlădescu emoționează însă prin dialogul interior-meditație despre viață. Înregistrarea radiofonică este perfectă pentru o după amiază liberă.
‘Biletele de papagal’ ale lui Arghezi nu se gasesc in orice biblioteca. Intrucat ieri a fost ziua lui Tudor Arghezi, va invit sa rasfoiti online, aceste publicatii gazduite de Biblioteca Nationala a Romaniei: goo.gl/LmVktb
Primul hotel de 5 stele din România, Athenee Palace, a fost deschis pe 14 mai 1914. Și-a închis porțile pentru prima oară în cei 106 ani de existență, în 2020, din cauza pandemiei, după ce a trecut prin două războaie mondiale, bombardamente, două cutremure, 39 ani de comunism, o revoluție și a fost gazdă pentru turiști, agenți secreți, aristocrați, ambasadori și jurnaliști celebri.
Hotel Athenee Palace, Bucharest, circa 1950
A fost prima construcție cu mai multe etaje, cu schelet de beton armat, din Capitală. La inaugurare, hotelul oferea 149 camere, 10 apartamente și o fațadă în stil clasic, bogat decorată cu stucaturi. Clădirea a fost modernizată în 1937, beneficiind de planurile arhitectului Duiliu Marcu (cel care se ocupase și de Palatul Elisabeta și Palatul Victoria): fațadele au primit arcade adâncite, au fost instalate cele mai moderne instalații, iar spațiile ample (holul principal, holul de onoare, saloanele) au fost îmbogățite cu piloni de marmură și aur, candelabre și canapele adânci. O parte a clădirii a ars în urma bombardamentelor din 1944, însă hotelul a fost refăcut în 1948, sub îndrumarea aceluiași arhitect. În anii ’70 a fost adăugată o aripă nouă de-a lungul Căii Victoriei, unde a fost amenajată o grădină cochetă. În urma cutremurului din 1977, structura de rezistență nu a fost afectată, însă existau crăpături ale fațadei. A fost ‘modernizat’ în 1983, pe gustul lui Ceaușescu. A avut de suferit în timpul evenimentelor din Decembrie 1989, fiind renovat în 1993.
După preluarea de către lanțul hotelier Hilton Worldwide, a urmat o perioadă de trei ani în care fost renovat și extins cu săli de conferințe și un centru de afaceri, apoi a fost redeschis ca Athenee Palace Hilton, în 1997. În 2021, hotelul a fost din nou renovat, fiind preluat de grupul Ana Hotels. În prezent, operează sub brandul InterContinental Athenee Palace Bucharest și beneficiază de 272 camere (dintre care 38 duble, 45 apartamente și 20 apartamente de lux) și 15 săli pentru evenimente și conferințe.
Hotelul a avut parte de celebritate atât în perioada interbelică, cât și în anii cenușii ai regimului comunist. Păstorel Teodoreanu a fost clientul barului de la intrare, ca și Nichita Stănescu sau Eugen Jebeleanu, Geo Bogza (care locuia vis-a-vis), Octavian Goga sau Camil Petrescu. Hotelul a fost gazdă pentru fotbaliști internaționali (Marco Van Basten, Edwin Van der Saar, Messi), muzicieni (Joe Cocker, formația Rolling Stones, Lady Gaga, Tom Jones), actori (Nicholas Cage, Brigitte Bardot), Paolo Coelho sau chiar președintele Nixon care a fost încântat de sarmalelele românești, în 1968.
“Pe timpul lui Ceaușescu era interzisă servirea băuturilor alcoolice înainte de zece dimineața. Abia după ce apărea mira la televizor puteai să bei o bere. Miercurea era zi de pește. Doar dacă aveai pile primeai un șnițel acoperit cu cartofi prăjiți, să nu se vadă ce ai în farfurie! Mai erau obligatorii și garniturile de fulgi de creveți vietnamezi și legume fierte… Iar la 21.30 se stingea lumina, să gonești clienții. Recordul s-a bătut în ’85, când programul barului de noapte începea la opt seara și se încheia la zece! Oricum, clienții erau, în principal, studenți greci și arabi, că intrarea era pe valută, cinci dolari, deși consumația era în lei!”.(https://www.atheneepalace-hotel.ro). Evident că și copiii președintelui Ceaușescu frecventau barurile și restaurantele hotelului.
Astăzi, Chef Marco, din luxosul restaurant „Roberto’s, a reintrodus în meniu un celebru „main course” interbelic: „Magret de canard cu andive și piure de cireșe”, servit pe timpuri în faimoasa „La Brasserie”, de pe colțul clădirii cu Calea Victoriei. La fel, clienții simandicoși pot experimenta sofisticatul cocktail „Amalfi”, preferatul contesei Waldeck, autoarea cărții „Athenee Palace”, ce descrie atmosfera pitorească din hotel a anilor ’40.
“Până la începerea primului război mondial, restaurantul a fost condus de baronul de Marsey, șef bucătar a fost Dubois, iar maitre d’hotel Chambasse. El servea la masă fiecare client cu plat-de-jour, aflat pe un cărucior argintat… Plat-de-jour diferea de la o zi la alta… Bucătăria era exclusiv franceză. La parter se afla o băcănie cu delicatese, un restaurant și un bar. Tot aici funcăiona și vestitul salon de frizerie al lui “Ionică”. Barmanul de la Athenee Palace și coafezele de la Ionică erau persoanele cele mai informate din București. Ionică era frizerul personal al lui Carol al II-lea.” (“De la Hanul Șerban Vodă la Hotel Intercontinental”, Ion Paraschiv & Trandafir Iliescu).
Pretențios și stilat, Athenee Palace a fost faimos în Europa celor două războaie mondiale. A găzduit agenți secreți, ofițeri, redacții internaționale, cartierul general al generalului Von Mackensen, pe John Reed, cel mai vestit corespondent de război american. Corespondenta revistei “Newsweek”, contesa Rosa Waldeck (1898 – 1982) a sosit în România în vara anului 1940 – pe 14 iunie, ziua când Germania a invadat Franța – și a fost cazată la Athenee Palace până la finalul lui ianuarie 1941. Contesa este autoarea volumului “Athenee Palace”, o fină analiză a României și a Europei acelor ani, cea mai completă analiză, în opinia multora. Cartea a fost publicata si in limba romana, la editura Humanitas.
Salonul “Diplomat” se află pe lista monumentelor istorice, fiind totodată și un etalon al acusticii. Din centrul spațiului, vorbitorul își poate auzi propriul ecou datorită splendidei cupole, iar auditoriul ascultă discursul fără să fie necesar un microfon.
Ce i-o fi trezit lui George Călinescu interesul pentru cultura asiatică, în cei cinci ani care au trecut de la publicarea ‘Enigmei Otiliei”? În 1943 a publicat piesa de teatru “ȘUN sau CALEA NETURBURATĂ”, atât de diferită de Otilia, “Scrinul negru” sau “Bietul Ioanide”, fiind mai degrabă un fel de basm cu rădăcini în shakespearianul rege Lear și transpus într-un univers politic mongol al anului 2250 I Hr.. A fost publicată în doar patru ediții limitate și s-a scris incomprehensiv despre “Șun”.
adaptare radiofonică: Mihai Niculescu
interpretează: Adrian Pintea, Mircea Albulescu, Mihai Fotino, Dan Condurache, Cristina Deleanu, Jeanine Stavarache, Ștefan Velniciuc și alții
“Când în 1943 am scris Șun, războiul stârnit de Hitler și Mussolini, cei doi dictatori imperialiști, era în toi, iar liniile mișcătoare ale reflectoarelor și ciorchinii de lumină de o sinistră frumusețe ai proiectoarelor caligrafiau aproape în fiece seară cerul… Atunci am meditat pe marginea multor cărți vechi vorbind despre călăuzitorii de popoare. Din toate aceste cărți vedeam că lipsește poporul și că dictatorul ședea ascuns în castelul lui, privind cu ură și bănuială pe oameni.” (George Călinescu)
În calitate de critic, Călinescu menționează în a sa “Istorie a Literaturii” doar opinia lui Arghezi: “una din calităţile ei e că nu seamănă cu nimic scris şi tipărit la noi şi că se deosebeşte de biblioteca toată ca o majolică… e un model de stil”. “Șun” este evident un text inedit în creația lui Călinescu, în care insinuează sugestiv moralitatea și realizează cumva polemic o dramă de idei. Personajul principal este un Rege Lear răsturnat, iar subtitlul “mitul mongol” este doar un pretext pentru a evita cenzura chineză a vremii respective. Alături de Sun apar cinci energii creatoare, prietenii sai Yu, Sie, Kao-Yao, Y și Ki, în timp ce sfetnicii oponenți sunt Kong-Kong, Kuan, Yn-Ce-Ciu, Huan-Teu și prințul vasal San-Miao. Piesa propune un decor simplificat, didascalii ce nu insistă asupra detaliilor psihologice sau ale fizionimiilor și o poveste simplă, cu concluzie moralizatoare: “Luminatul Șun a înțeles că un împărat venerează pe răposați, dar trebuie să ducă grija celor vii.”
“Tinerii nu sunt din fire nici buni, nici răi. La șes apa stă iezită; dacă o povârnești spre răsărit, curge spre răsărit; dacă o povîrnești spre apus, curge spre apus; dacă o strivești în mână tâșnește în sus, dacă o stăvilești se-ntoarce spre izvor. Astfel tânarul devine bun ori rău după cum îi e călăuza.” (Șun)
RomaniaSweetRomania 