Spunea despre limba română că este “dumnezeiesc de frumoasă”. “Ploieșteanu”, așa cum era cunoscut Nichita Stănescu la Securitate, s-a născut pe 31 martie 1933, la Ploiești, în familia lui Nicolae Hristea (meșteșugar și comerciant prahovean) și a Tatianei Cereaciuchin (născuta la Voronej, Federația Rusă, descendentă a unei familii de nobili ruși). Bunicul sau matern, Nikita Cereaciuchin, fusese fizician și general și fusese nevoit să se retragă discret și rapid, în urma Revoluției din Octombrie. Așa ajunsese familia Tatianei în România, mai întâi la Constanța, apoi la Ploiești, unde s-au și stabilit.
Nichita Hristea Stănescu a purtat numele ambilor bunici. A urmat Liceul “Sf Petru și Pavel” din Ploiești, apoi Facultatea de Filologie, din cadrul Universității din București.
Magdalena Petrescu, sora unui prieten din copilărie, a fost prima sa iubire. Aveau să divorțeze însă după numai un an, în 1953.
Cu Doina Ciurea, fosta iubită a lui Nicolae Labiș, s-a căsătorit în 1962, în timp ce erau studenți. Volumul “O viziune a sentimentelor” a fost conceput în această perioadă.
Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.
E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
şi iată-mă fără să dorm,
aievia văd zeii de fildeş,
îi iau în mână şi
îi înşurubez râzând, în lună,
ca pe nişte mânere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.
Jupiter e galben, şi Hera
cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.
E un dans iubito, al sentimentelor,
zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.
Şi eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, şi lucrurile vin
tot mai aproape,
şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.
(“Vârsta de aur a dragostei”, poezie din volumul “O viziune a sentimentelor”)
Mariajul lor a durat 10 ani, apoi Nichita s-a îndrăgostit de poeta Gabriela Melinescu, fără însă a oficializa idila, deși s-au inspirat reciproc. E drept că nici nu ar fi putut curând, întrucât divorțul de Doina Ciurea s-a finalizat abia în 1981. Nouă dintre cele 11 elegii ale sale le-a creat în timpul relației cu Gabriela Melinescu si i le-a dictat acestei într-o singură noapte, într-o cameră din București.
„Sunt bolnav. Mă doare o rană
călcată-n copite de cai fugind.
Invizibilul organ,
cel fără nume fiind,
neauzul, nevăzul, nemirosul, negustul, nepipăitul“.
Tudorița Tărâță, cea care avea să devină Dora Stănescu după căsătorie, a fost ultima lui iubire, soția care i-a rămas alături până în ultima clipă. S-a îndrăgostit de ea din prima clipă – ea avea 23 ani, el 46 – și s-au căsătorit în 1982.
Personalitatea volubilă a lui Nichita, îndrăznelile sale, literare sau sociale, i-au “provocat” un dosar la Securitate. I-au spus “Socrate”, i l-au deschis în 1974 și l-au închis în 1976.
Premiul Internațional “Johann Gottfried von Herder” l-a adus din nou în vizorul Securității. Numele de cod din noul dosar era “Ploieșteanu”.
„Locuiesc pe aceeași scară și la același etaj cu tovarășul Nichita Stănescu de aproape un an de zile. Ne salutăm, dar nu vorbim de regulă. De multe ori când treci pe lângă ușă, se aud voci de bărbați, femei, se recită poezii, se râde. În mod concret nu cunosc cine sunt persoanele care îl vizitează, cu excepția unui pictor bărbos, care lucra într-un atelier pe Calea Victoriei, demolat după seism: Bărbulescu“. (mărturia unui informator).
După nominalizarea sa la Premiul Nobel, în 1977, s-a “impus” urmărirea sa mai atentă: „Introducerea mijloacelor speciale TO la domiciliul lui «Ploieșteanu». Din urmărirea activității desfășurată de Paul Goma rezultă că în mod frecvent vizitează pe «Ploieșteanu», la domiciliul său din strada Piața Amzei, nr. 7-9, scara B, etaj 4, ap. 16, sector 1. Pentru a cunoaște de fiecare dată scopul acestor vizite, discuțiile pe care le poartă, persoanele cu care intră în contact, se impune instalarea mijloacelor speciale AMC în cele două camere ce compun apartamentul sus-numitului“
„Acum, aproape la cincizeci de ani, am un metru și optzeci și patru înălțime, o sută zece kilograme, fluctuant cu cinci în plus sau în minus, părul de culoarea nisipului, amestec de blond cu fire albe, capul rotund, sprâncenele groase, ochi expresivi, nasul potrivit, buza de sus a gurii puțin lungită ca să nu mi se vadă cioturile dinților, bărbia relativ pronunțată, gâtul scurt, dar nu foarte gros, deci încă spânzurabil, umeri lați, șolduri înguste, burtă proeminentă, dar, privit din spate, par încă tânăr, am picioare solide până la genunchi și foarte nesigure de la genunchi la tălpi, moștenire de familie.
Nu am un chip desenabil. Aș zice că sunt, când tac, mai degrabă urât sau, mai precis, antipatic. Când gândesc sau vorbesc în metafore sau în idei, trăsăturile feței mi se schimbă brusc și fluctuează după gând și asta-mi explică de ce sunt atât de fotogenic în unele filme de TV, când sunt filmat vorbind și gândind. În genere, orice fotografie sau instantaneu ce mi se face, nu știu cum se face, dar îmi înfrumusețează chipul și nu prea mă recunosc în nici o fotografie.
Am o voce nici groasă și nici subțire. Uneori, neplăcută, alteori, plăcută. Uneori, sunt un bun orator. Și atunci, vocea dispare brusc ca prezență în fața articulațiilor gândului și fluxului gândirii. Am un mare talent de a fi căscat și împiedicat. Din această pricină, mai totdeauna din căzături am câte un semn ba pe față, ba la umăr, sau chiar câte o ruptură la os.
Sunt bolnăvicios, dar îmi sperii doctorii cu viteza cu care mă vindec, făcându-i pe toți să declare că sunt de o robustețe ieșită din comun. Dacă ar fi așa cum zic ei, atunci cum se explică faptul că mă îmbolnăvesc atât de des, chiar dacă mă vindec repede
În fine, una peste alta, fac față și, dacă sunt în formă, chiar fețe-fețe. Din pricina timidității mele, pe care, după patruzeci de ani, am reușit să mi-o înfrâng, pot părea uneori insolit, iar defectul unei vagi bâlbâieli native mi-l exagerez uneori atât de mult, încât îl transform într-un stil, dacă nu cumva chiar într-o modă.
Nu am măsura lucrurilor decât după ce produc un fenomen. Datorită faptului însă că nu sunt câtuși de puțin invidios și, fără a fi un om foarte bun, sunt departe de a fi un om rău, mai dreg busuiocul existențial cu o vorbă de spirit care se leagă singură în creierul meu și se rostește spontan pe gură, înainte să apuc să mi-o cenzurez.
Prea puțini oameni mi-au plăcut dintr-un foc. Știu asta și, involuntar, când simt antipatia plonjând asupra mea, involuntar și blestemat, o îndreptățesc prin niște infinitezimale gesturi de natură să o adeverească. Antipatia altora mă lasă dezarmat. Mai toți prietenii și amicii mei de astăzi au început prin a nu mă putea înghiți. Cele mai multe contacte reale pe care le-am avut cu oamenii, dacă au durat, le-au abătut cumva antipatia spre simpatie, dacă nu cumva chiar spre prietenie.
Nu pun nici un preț pe îmbrăcăminte. Cu cât e mai suplă și mai decentă, cu atât mă face să mă simt mai bine în ea.
Citesc pe apucate și înțeleg pe rumegate. N-am fost niciodată precoce. Am învățat întotdeauna foarte greu. Citesc foarte încet datorită nenumăratelor asociații pe care mi le stârnește fiecare cuvânt citit.
De la o vreme, și asta ține de portretul meu fizic, iar nu de cel moral, care e cu totul și cu totul altceva, de la o vreme, nu mai suport să scriu cuvântul cu mâna mea. După ce am învățat tot ce se poate învăța din arta poeziei, căci arta poeziei are o parte care ține de măiestrie și de maeștri, iar cealaltă ține de daimon, cum ar zice Socrate, pe care îl cred că fiecare om are un daimon al lui, îl cred pentru că eu am un daimon al meu și-l simt când vine la mine și mă părăsește, și, asta face parte din portretul meu fiziologic, deci, atunci când văd cuvântul scris, apar ca într-o schemă chimică toate valențele posibile ale acestuia.
Textul iese de o calofilie și de un stilism perfect, dar de o totală lipsă de feeling, căci, uneori, în poezie, feeling-ul este una dintre formele de manifestare ale daimonului. Prefer să dictez cuvântul, să-l rostesc, să-l smulg de pe plan, să-l rup din Galaxia Gutenberg, să-l spațializez.
Astfel se face că textul scris sub dictare își păstrează prospețimea, și munca asupra cuvântului rezidă în aceea că, ici-colo, mai pui o virgulă sau mai îndrepți un cuvânt pe care l-ai repetat sau tai un exces de oralitate. Procedeul nu este nou în ceea ce-i privește pe prozatori. În ceea ce-i privește pe poeți, nu știu cum or fi lucrând alții, dar, de ani buni, ăsta este stilul meu de muncă. Ca un regal, însă, la zece poezii dictate, scriu două cu mâna mea pentru a nu-mi pierde taina ancestrală a cuvântului văzut și a posibilelor sale ligamente în plan.“ (autoportret)
Poeziile sale “bășcălioase”, adunate de el însuși în volumul “Argotice – cântece la drumul mare”, au fost publicate de Doina Ciurea, abia în 1992.
Sughiţa:
Cineva gândea la ea.
Cam peste-o lună-i dusă la vedere …
Odaia zace în tăcere,
perdeaua are ciucuri, creţuri,
pe masă – cinci dulceţuri.
Când se-ntoarce de la el,
spârc, pe ea, un porumbel.
Petiţoarele îi spun
că-i semn bun. (“Anica”, octombrie 1954)
S-a luptat ani de zile cu alcoolul și cu ciroza. Prietenul său, Cezar Ivănescu, spunea: “La autopsie, s-a constat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot“. Dora, soția lui, a încercat să îi stopeze viciul, fără succes, însă. Mariana, sora lui, se ocupa de menaj și avea grijă să aibă tot ce îi trebuie. Boala a avansat însă rapid. Se spune că ar fi băut până la două sticle de vodcă pe zi, ascunzându-le în locuri inedite (în pendulă sau în cutia televizorului) și înșelând astfel vigilența Dorei.
Pe 9 decembrie 1983 era la Drobeta Turnu Severin, la nunta unor prieteni. Era într-o vineri. După două zile, duminică, s-a simțit rău, nu a mâncat și nu s-a ridicat deloc din pat. Pe 11 decembrie, luni, au plecat cu toții spre București, cu trenul. Acasă, noaptea, au revenit durerile și l-a sunat pe prietenul său, Mircia Dumitrescu: „Mi-a dat telefon şi a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele. Şi mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat. Atunci aşa s-a întâmplat. Că din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la spital. I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu ştia cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e aia pe care o ştie lumea…”
A murit la spitalul Fundeni, în jurul orei 2 noaptea, în urma unui stop cardio-respirator.
În același an, Nichita și Dora finalizaseră actele pentru adopția Mirelei, sora Dorei (și cumnata lui Nichita).
„Eu m-am născut după ce am murit. După ce am murit m-a înfiat cuvântul. Eu? Care eu?“
Surse foto:
3 thoughts on “NICHITA STĂNESCU – POEZIILE ȘI IUBIRILE POETULUI”