Se spune că rezistă la ger și la foc, trăiește sute de ani și “cine este stropit cu sânge de salamandră devine imun la incendii“. De fapt, și-a primit numele după miturile țesute de imaginația bogată și folclorul local. Pielea subțire și permeabilă nu i-ar putea oferi protecție împotriva focului. În Grecia Antică, salamandrele erau atribuite zeului focului, Hefaistos, iar romanii o legau de Vulcanus. „Dușmanul ce ar voi să te nenorocească cu salamâzdre, caută o asemenea lighioană, o arde în foc și cenușa o pune în rachiu. Prefăcându-se că se împacă cu tine, te cinstește cu rachiul dres cu cenușă de salamâzdră. Cum ai băut acea cenușă, peste câteva zile salamâzdrele se nasc și omul începe a se umfla la pântece, a se îngălbeni, a se simți slab, a avea o mâncărime la inimă (stomac) și încetul cu încetul se trece, se prăpădește și moare. De salamâzdre cu greu poți scăpa. De cele mai multe ori boala aceasta se sfârșește cu moartea. De descântece ele nu voiesc să știe.” (lucrare din 1903 despre istoria naturală medicală a poporului român, Nicolae Leon). Popular i se mai spune si sălămăndriță, sălămăzdră, sălămâzdră, solomâzdră, solomândră.
În dicționarul lui Șăineanu, era definita ca “un fel de şopârlă, foarte frumos împestriţată, neagră cu picături galbene, albe, verzi şi roşii; de aceea o caută mult fetiţele, aşezându-şi palmele în calea ei, ca să treacă peste ele, crezându-se că, în felul acesta, se vor obişnui mai uşor să ţeasă „flori” şi „râuri” pe cămăşi şi fote“. Se mai spune că apariţia salamandrelor în ogradă înseamnă că va veni vreme ploioasă.
Salamandra de uscat (Salamandra salamandra) este numită și salamandră de foc si este cea mai colorată specie de salamandre și tritoni, fiind o prezență obișnuită din centrul și sudul Europei până în nordul Africii și Orientul Mijlociu. O găsim și în România, în regiunile de dealuri și montane de peste 200 m altitudine, în pădurile de foioase și de conifere. Singura zonă de unde lipsește este Dobrogea. În general se găsește pe malul pârâurilor și lângă izvoare, în locuri umede, cu covoare de mușchi, stau ascunse sub frunze, în scorburi, trunchiuri de copac uscate, fisuri în rocă sau peșteri. Vara, în unele zone urbane, salamandra poate fi întâlnită în fisuri ale pereților clădirilor sau în subsoluri.
Salamandra de foc este o creatură retrasă, petrecându-și majoritatea timpului ascunsă în crăpături umbroase, sub bușteni sau în alte locuri care-i oferă protecție și umezeală. Culoarea sa reprezintă un avertisment pentru prădători, folosind-o pentru a se apăra. Are o piele toxică de culoare neagră cu pete galbene sau portocalii, având o textură elastică și alunecoasă și mai multe rânduri de glande veninoase în spatele ochilor. Are labele scurte groase și puternice. Trăiește până la 30 ani.
În general este activă în timpul nopții, este inactivă în sezoanele cu temperaturi extreme și este considerată a fi fidelă teritoriului ales. Se hrănește cu viermi, melci și insecte. Coloritul cu pete contrastante are două roluri: primul este acela de a conduce la dezagregarea conturului animalului, putând să nu fie observat în mediile cu culori variate (covor de frunze etc.); al doilea este acela de a semnaliza prădătorilor potențiali toxicitatea sa, pentru a-i descuraja.
Lungime: 8-15 centimetri
Greutate: 113 de grame
Familia: Salamandridae
Număr de ouă: 2-7
Sezon de împerechere: martie-mai
Se hrănește în principal cu râme, larve și nevertebrate mărunte
Salamandra de foc (de uscat) din grădinile Sibiului.
photo credit: Andra Tischer
În general, salamandra este calmă, însă dacă se simte atacată secretă toxine care pot provoca hipertensiune arterială, contracții musculare, convulsii și hiperventilație. “…prin acest suc ce-l dă din trup când e atacat se explică legenda stingerii focului. Pusă pe un cărbune încins, simte focul, un dușman pentru ea ca și pentru oricine. Sucul ce l-a împroșcat din belșug acoperă cărbunele cu o pătură cleioasă care oprește oxigenul și, deci, îl stinge. Dar bietul animal nu scapă fără arsuri, care pot să-i aducă moartea. De aici și până la exagerarea că poate stinge o casă în flăcări este un pas cât lumea de mare.” (prof I. Simionescu, “Fauna României”, 1938).
Este un indicator important pentru pădurile de foioase sănătoase. A fost aleasă reptila anului 2016 și este pe cale de dispariție în Germania, Austria și Elveția, fiind înscrisă pe Lista roșie.
