KARL LEHMANN

Toti brasovenii au auzit macar o data de strada Karl Lehmann, la baza Dealului Melcilor. Nascut pe 17 martie 1894, la Bran, Carl (Carol) Lehmann a fost alpinist, fotograf, ecolog, cartograf, instructor de schi si ghid. De la 5 ani urca pe munte, ajungand sa strabata Bucegii, Piatra Craiului si Muntii Fagarasului “cu ochii inchisi”. Era neobosit: repara tot timpul ceva si avea un respect deosebit pentru munca si viata.„Nu îi înțeleg pe unii care strică marcajele – zicea. De ce fac asta? Nu se gândesc că cineva a muncit pentru ele, le-a făcut din dragoste pentru turiști, pentru oameni, a vrut să-i ajute. Știi câți se rătăcesc și poate că unii își pierd viața din cauza unui zăpăuc fără minte. E păcat. Viața e neprețuită. Tu să nu faci așa ceva, da? Și dacă vezi pe vreunul că distruge, să vii să-mi spui mie și să ții minte locul, ca să mă duc și să repar.”

BRENDA Stefanescu

ARHITECTURA ROMANEASCA – ION MINCU

Arhitectura romaneasca nu ar fi fost la fel fara amprenta arhitectului Ion Mincu. Promotor al stilului romanesc in arhitectura, Mincu a integrat in operele sale specificul arhitecturii traditionale din Romania si si-a adus aportul la infiintarea Scolii de Arhitectura a Societatii Arhitectilor Romani.

Ion Mincu s-a nascut la Focsani, pe 20 decembrie 1852 si a urmat in paralel Scoala Nationala de Poduri si Sosele si Scoala de bele arte si pictura din Bucuresti, obtinand diploma de inginer, apoi Ecole des Beaux Arts din Paris, obtinand diploma de arhitect in 1884. Este unchiul scriitorului Duiliu Zamfirescu si a fost prieten cu Caragiale, care il vizita des in casa din str Arthur Verona, nr 19, din Bucuresti. Universitatea de Arhitectura si Urbanism din Bucuresti ii poarta numele.

Mincu este cel care a introdus stilul neoromanesc in arhitectura nationala, ceea ce a facut ca prezenta romaneasca in Europa sa fie bine reprezentata si sa prezinte interes, intr-o perioada in care stilurile nationale infloreau in toate tarile. Casa sa a fost confiscata de regimul comunist, lasandu-i-se doar doua camere in care a locuit pana la sfarsitul vietii cu sotia si cele doua fiice. Restul cladirii cotropite de comunisti a fost reimpartita, apoi au fost aduse alte 7 familii care sa locuiasca in acel spatiu. Au fost eliminate picturi, sobe, o parte din parchet, in stilul caracteristic comunistilor. In 2002, Ordinul Arhitectilor din Romania a intrat in posesia casei, cumparand-o de la urmasii lui Mincu. Astfel, in timpul restaurarii, in spatele unor lambriuri, au fost descoperite scrisori secrete, cu caracter diplomatic, din timpul razboiului, ascunse probabil de frica Securitatii.

Lucrarile ce poarta semnatura Ion Mincu pot fi grupate in patru categorii:

1. Locuinte tip vila sau reprezentative, ale unor familii aristocrate: Casa Vitzu – Bd Magheru, Bucuresti, 1884, Casa Lahovary – str Ion Movila, Bucuresti, 1886, Casa Monteoru – 1889, Casa Vernescu – 1889, Casa Robescu, str Rotari, nr 6, Bucuresti – 1890, Casa Robescu, Galati – 1896, Vila Robescu, Sinaia – 1897, Casa N. Petrascu – Pta Romana, nr 1, Bucuresti, 1904).

2. Edificii publice ce cuprind si cele doua proiecte nerealizate ‘Ospelul Comunal’ (Primaria Capitalei) si fatada Ministerului de Razboi: Scoala centrala de fete, Bucuresti – 1890, Palatul administrativ, Galati – 1904, Banca Comertului din Craiova – 1912, ‘Bufetul’ sau ‘Carciuma romaneasca’, Bucuresti – 1892

3. Arhitectura religioasa: planurile Bisericii din Valea Calugareasca, restaurarea Bisericii Stavropoleos, cavouri din Cimitirul Bellu din Bucuresti (fam Gheorghieff, Cantacuzino, Ghica)

4. Arte aplicate, precum proiectarea mobilierului Catedralei din Constanta

Arcul lanciolat (forma unui varf de lance) este o caracteristică a lucrărilor lui Ion Mincu, care se regăseşte şi la Casa Lahovary, al carei element dominant este peronul de acces acoperit, pe care arhitectul îl tratează sub forma unui pridvor de casă boierească.

Cladirea ‘Bufetului’ de la Soseaua Kiseleff a fost proiectata in 1889 pentru un pavilion destinat a fi o ‘carciuma romaneasca’ la expozitia internationala de la Paris, unde din diferite motive nu a putut fi realizata. Intreaga constructie este compusa din elemente traditionale romanesti de la casele taranesti si conacele boieresti de deal, din zona Argesului si Valcei. Exista si o influenta a arhitecturii de tip Hurez. Scara principala desfasurata lateral spre foisor te indreapta spre o ‘loggie’, o adevarata sala deschisa, care comunica cu salile adiacente. Este remarcabila proportia inaltelor arcade care confera demnitatea unei case domnesti de tipul celor de la Mogosoaia sau Potlogi. Frizele ornamentale de teracota smaltuita, in relief ne duc spre faiantarii atelierului de la Robia si spre decoratorii bisericilor din vremea lui Stefan cel Mare. Toata aceasta superba dantela de forme armonios proportionate se ridica pe un postament alb, masiv, cu o usa boltita, ce semnaleaza o crama, devenind in ansamblu o expresie a arhitecturii traditionale romanesti.

Scoala Centrala de Fete este un simbol al arhitecturii Mincu. Se poate face o paralela cu ansamblurile manastiresti de la Hurezu din Oltenia, Antim si Vacaresti din Bucureşti. Planul de formă dreptunghiulară este compus din patru aripi, fiecare cu parter si etaj, dispuse simetric in jurul unei curti interioare. La etaj este amenajat internatul format din sase dormitoare, fiecare cu intrari si anexe independente. Curtea interioara este tratata ca o incinta manastireasca, marginita la parter de o suita de arcade trilobate in acolada, sprijinite pe coloane de piatra. Ca si foisorul ‘Bufetului’, zidul de deasupra arcadelor este tapitat cu ornamente florale realizate din ceramica colorata. Pe fatada principala, braul median din faianta policroma si lantul continuu de arcuri sprijinite pe console de teracota smaltuita verde de sub streasina, isi au originea in plastica decorativa caracteristica arhitecturii feudale romanesti. Tema unei scoli de fete a dat posibilitatea arhitectului de a iesi din tipicul scolilor internat de tip cazarma, intervenind atat in rezolvarea functionala, cat si in plan stilistic. Mincu a adoptat o arhitectura monumentala, care trebuia sa includa un mare număr de sali mari si spatioase, grupate pe circulatii largi, gravitand in jurul elementelor centrale: amfiteatre, laboratoare. El a transformat curtea interioara, utilizata anterior doar pentru iluminatul coridoarelor si recreatii insalubre, intr-o zona activa de culoare si lumina, o gradina inconjurata de arcade ornate cu ceramica policroma. Parterul cu cancelarii şi clase sunt separate de dormitoarele de la etaj printr-un brau de inspiratie romaneasca. Ferestrele de la parter sunt deschise amplu pentru a ilumina clasele, in timp ce ferestrele de la etaj apar mai inguste si rare, ca un joc de contraste. Ornamentele de ceramica smaltuita in tonuri predominant albastre ale braului dintre etajele cladirii, medalioanele-emblema ce puncteaza plinurile dintre ferestrele etajului, cornisele bogat profilate sunt elemente care conferă o nota de inspiratie nationala.

Casele Monteoru şi Vernescu, doua resedinte de lux, aflate pe Calea Victoriei, la mica distanta una de alta, au fost construite intr-o maniera cu totul opusa Casei Lahovary. Abordarea stilului academic eclectic se poate explica prin faptul ca cei doi comanditari apartineau unor familii bogate care au dorit asemenea resedinte, care sa-i reprezinte in societate. La Casa Monteoru se remarca holul central pe trei nivele, scara fiind amplificata de amplasarea unei oglinzi, sufrageria cu lambriuri, deschisa, cu vedere spre gradina. Casa Vernescu atrage atentia prin plafoanele in casete si chesoane, de forme si ornamente variate si abundente in modelaje si culori. Impresioneaza scara a carei spirala fastuoasa culmineaza in rotonda cu splendide arcade.

O lucrare aparte o constituie Vila Robescu de la Sinaia, in care arhitectul a abandonat in totalitate adaosurile decorative, mergand pe puritatea geometrica in care predomina stresinile proeminente, profilate pe fundalul padurii de brad. Cu un parter foarte ridicat, specific caselor de munte, cu incaperi de serviciu, se suprapun vaste sali de primire, dispuse dupa schema traditionala a caselor taranesti, in stanga si dreapta unei tinde spatioase. Etajul superior cuprinde dormitoare si mai multe incaperi mai mici, care ofera o diversitate a volumelor. Se aseamana cu o traditionala cula caracteristica zonelor subcarpatice meridionale, unde impresioneaza cerdacul, la care se ajunge printr-o rampa monumentala a scarii exterioare. Referindu-se la această vila, Ion Mincu avea sa scrie in anul 1896, o marturisire de credinta: ‘Orase intregi s-au ridicat ca din pamant in tara aceasta, Sinaia spre pilda, si de unde am fi putut continua in ele o traditiune si a realiza o arhitectura originala, care ss fie expresiunea obiceiurilor, climei, trebuintelor si simtirilor noastre, am alcatuit o adunatura bizara si hibrida de modele rau copiate ale arhitectilor din toate tarile si din toate climele, adunatura care ne infatiseaza in cea mai ridicola alaturare, aaa numita maison de plaisance din preajma Parisului cu casa flamanda, castele gotice in miniatura si vile din sudul Italiei’.

Mincu a executat trei proiecte de cladiri familiei Robescu: o resedinta la Bucuresti, fara trasaturi caracteristice, o vila la Sinaia si o vila-palat impunatoare, la Galati, unde se pot admira ornamente ceramice si de lemn, la stresini, colonete, balustrade, ancadramente. Desi anumite ornamente (ceramica policroma, arcatul lanciolat, friza de ocnite si butoni, colonetele de lemn sculptate ale logiei de la intrare, streasina) indica o apropiere evidenta cu arhitectura Casei Lahovary şi a Bufetulu, volumul acestei resedinte impozante se apropie mai mult de vila de la Sinaia. Abundenta ornamentelor ceramice la partea superioara a fatadei si anumite detalii decorative atenueaza severitatea siluetei monumentale.

Palatul administrativ din Galati este amplasat pe artera principala a orasului, fiind conceput pe un plan simetric avand un corp principal in lungul bulevardului si doua aripi secundare, mai scunde si mai putin ornate. Curtea interioara este de factura strict utilitara. Fatada corpului principal este lipsita de o generoasa perspectiva frontala si este placata cu o piatra galbuie, avand delimitate trei parti distincte. La parter, cele trei arcade de factura romanica, sunt flancate de ferestre dreptunghiulare suprapuse. Stemele de bronz ale orasului si cele două statui care semnifica ‘Industria’ si ‘Agricultura’ contribuie la amplificarea decorativa a fatadei. Cele doua statui sunt realizate de Carol Stork, cu care arhitectul a colaborat si la realizarea cavoului familiei Gheorghieff. Aceasta impletire a decorului arhitectural cu statui si embleme din bronz incrustate in piatra caracterizeaza viziunea plasti-arhitecturala a lui Mincu.Casa Miclescu, de pe Bd Kiseleff 35-37, este din pacate, un monument istoric in ruina. Povestea casei incepe in 1900, cand arhitectul Mincu a desenat planurile la cererea pictorului George Demetrescu Mirea. Proprietatea a fost cedata in 1904 avocatului Jean Miclescu. In perioada ante si interbelica, aici au avut loc baluri saptamanale unde se aduna lumea aristocrata a Micului Paris pentru a pune tara la cale: familiile Cantacuzino, Sturza, Baleanu, Bals, Greceanu, Odobescu. Drama a inceput in 1948 cand casa a fost nationalizata si preluata de ICRAL Herastrau. Locuinta a fost inchiriata membrilor Uniunii Artistilor Plastici. Fiul primului proprietar, col Radu, Miclescu, veteran al Primului Razboi Mondial, a primit trei luni de inchisoare pentru nesupunere. Sotia sa a refuzat sa paraseasca locuinta, asa incat a fost nevoita sa se mute in camerele servitorilor. In 1968, cu ocazia vizitei in Romania, Ch

Charles de Gaulles, presedintele Frantei, a cerut sa isi revada fostul coleg de la Scoala Superioara de Ofiteri din Saint Gyr si a dorit sa doarma in casa lui Miclescu. Ceausescu l-a mutat cu aceasta ocazie pe proprietar in camerele spatioase, apoi l-a relocat dupa plecarea generalului francez. Casa Miclescu a fost in 1971 scena unei mari parti din ecranizarea ‘Felix si Otilia’, dupa George Calinescu. Colonelul Miclescu a decedat in februarie 1990 in odaita in care locuise timp de 40 ani, iar descendentul sau, Radu Alexandru Miclescu a vandut drepturile litigioase.

Cavourile familiilor Gheorghieff, Cantacuzino si Ghica din cimitirul Belu experimenteaza cateva idei spatiale si decorative: echilibrul expresiv al maselor, pe care ornamentul de piatra si bronz, statuarul si decorativul le amplifica fara sa le anuleze, puritatea liniilor si a suprafetelor realizate in materiale.Ion Mincu a fost si profesor de desen si decoratie la Scoala de arte si meserii. El insusi a desenat un leagan de lemn sculptat pentru un copil, care era destinat primei sale fiice, Eliza. O alta lucrare, de data aceasta o decoratie interioara, viza mobilierul catedralei din Constanta. Desenat in spiritul artei decorative populare a crestaturilor in lemn, acesta poate constitui prima incercare de a transpune in arta mobilierului modern cult, elemente populare. In sala de sedinte a Palatului de Justitie din Bucuresti, Mincu a proiectat mobilierul in care a combinat elementele folclorice cu linia desenului de mobilier din Renasterea italiana si franceza. Aceasta abordare este o caracteristica a intregii opere de arhitectura a lui Ion Mincu care scoate in evidenta faptul ca stapanea toate tehnicile de prelucrare a lemnului, metalului, pietrei, ceramicei si faiantei. Mincu a avut convingerea puternica ca fiecare tara are datoria sa-si dezvolte arta nationala.

1. https://www.descopera.ro/video/17676710-ion-mincu-marele-arhitect-care-si-a-facut-casa-cu-bani-imprumutati-de-la-primarie-caragiale-venea-frecvent-in-sufrageria-in-care-mai-tarziu-s-au-gasit-niste-scrisori-secrete

2. https://www.sospatrimoniu.ro/sos-articole/despre-patrimoniul-din-bucuresti/item/308-casa-miclescu-din-capitala,-un-monument-lasat-sa-se-prabu%C8%99easca?fbclid=IwAR13jiosDasFMJidx7Dhd4ko6z3ww63Q8OIpNTiiXLVKzYvuXLdRmsObdtk https://www.ovidiuneacsu.ro/vila-miclescu-de-pe-soseaua-kiseleff-35-37/

MĂNĂSTIREA CĂLDĂRUȘANI

Mănăstirea Căldărușani, ctitorită de Matei Basarab, a fost construită în doar 100 zile. Ansamblul monahal cuprinde: biserica mare (în centru, care are aceeași amprentă arhitecturală ca și Mănăstirea Domnească de la Curtea de Argeș), chiliile, zidul de răsărit, turnul clopotniței, biserica din cimitir (în nord), dar și trei muzee ce constituie cel mai bogat ansamblu muzeal mănăstiresc din Arhiepiscopia Bucureștilor – Colecția de cărți, veștminte și icoane (din fosta trapeză), Tezaurul (organizat în Sala Tronului) și unica Pinacotecă din România găzduită de un spațiu de cult.

Tot aici a fost organizată un timp și tipografia ieromonahului Macarie, care a deprins acest meșteșug la Veneția, de unde a adus în Țările Române invenția lui Guttenberg. La Căldărușani au fost tipărite cele 12 volume ale ‘Vieții Sfinților’ și ‘Oglinda omului celui din lăuntru’ (1833). De-a lungul timpului, Mănăstirea Căldărușani a organizat o bibliotecă, un orfelinat, o bolniță, o școală de pictură și sculptură bisericească (unde a pictat, timp de 16 ani, Nicolae Grigorescu), o școală de cântăreți bisericești pentru orfanii de război (1940-1947) și un seminar monahal cu profil de pictură bizantină (1955 – 2002).

Mănăstirea situată la aproximativ 30 km de București, pe malul lacului Căldărușani, acolo unde începeau Codrii Vlăsiei, împlinește astăzi 392 ani – construcția s-a încheiat la 20 octombrie 1638.

Cetatea, așa cum îi spun oamenii mănăstirii, este înconjurată aproape complet de Lacul Căldărușani, fiind construită pe o peninsulă. Matei Basarab, ctitorul mănăstirii, a ales acest loc pentru Sala Tronului, ca un fel de capitală temporară, căci pe vremuri, mănăstirile erau un fel de fortărețe în vremuri dificile. Sosirea lui Matei Basarab aici este înscrisă în cartea Istoria Sfintelor Monastiri Cernica și Căldoroșani a monahului Casian Cernicanu. Domnitorul a promis ridicarea mănăstirii în schimbul rugăciunilor ridicate de călugări pentru izbânda sa în lupta ce avea să o poarte cu Vasile Lupu. Nu a mai avut loc nicio luptă, însă voievodul și-a respectat cuvântul și lucrarea a început imediat după Paști, ca cetate fortificată, cu ziduri crenelate și turnuri întărite de contraforți, cu rol strategic și militar. Cu timpul, construcția inițială a primit și alte elemente arhitecturale. Din 1961, aici își are sediul “Institutul de Geodinamică. Observatorul Geodinamic Căldărușani” (al Academiei Române). La început, cercetările în domeniul clinometriei (știința care studiază mareea terestră) au debutat cu câteva aparate montate în beciul mănăstirii. Stația de observație s-a îmbogățit între timp cu un laborator.

Muzeul mănăstirii adăpostește icoanele realizate de Nicolae Grigorescu la școala înființată aici de călugărul Evghenie Lazăr. Pictorul avea doar 16 ani când a venit la Căldărușani pentru a-și desăvârși arta. Școala de pictură de aici a încurajat realizarea aureolei din jurul capului sfinților sub formă de raze de soare – tehnică preluată și de Nicolae Grigorescu. În general, aureola este realizată ca un cerc. În afara școlii de artă, aici au funcționat și ateliere de fierărie, croitorie, blănărie, tâmplărie, extrem de utile pentru copiii din satele din jur care aveau ocazia să învețe o meserie.

Dată în folosință în 1850, pinacoteca este definită de unghiuri neobișnuit de drepte și este spațiul unor opere de mare valoare: “Îngerul păzitor” (Sava Henția, 1885), “Iisus dupa Înviere” (Sava Henția, 1888), “Răstignirea Domnului” (Gheorghe Tătărăscu, 1881), “Iisus Hristos arătându-se Mariei Magdalena” (Ion Bărbulescu, 1889), “Intrarea Împăratului Traian în Sarmisegetusa” (Sava Henția, 1880).

Înconjurată de Codrii Vlăsiei, Mănăstirea Căldărușani își trage numele de la configurația locului, care se aseamănă cu o căldărușă. Denumirea a fost menționată pentru prima oară în 1593, într-un document emis de cancelaria lui Mihai Viteazul, referindu-se la satul cu același nume ce exista aici. Astăzi, mănăstirea mai păstrează zidul vechii cetăți, parterul recompartimentat, turnul clopotniței, beciurile de pe latura vestică și biserica Sf Dimitrie, Isvorâtorul de Mir. Biserica domină ansamblul prin dimensiunile sale monumentale, în timp ce din pictura inițială se mai păstrează doar tablourile votive ce îi reprezintă pe Matei Basarab și pe sotia sa, Elina Doamna. În 1775, peste chiliile parterului a mai fost adăugat un etaj, au fost refăcute turlelele bisericii și a fost supraînălțat turnul clopotniței. În 1880, erau peste 300 monahi, așa încât pe latura de est a fost construită o trapeză și un paraclis, peste pivnița mare, boltită, unde funcționează astăzi o colecție de artă religioasă. La începutul secolului al XX-lea, mănăstirea era o ruină și avea nevoie de consolidare și restaurare. Cu sprijinul Regelui Carol I, ansamblul a fost complet restaurat, însș a fost grav avariat la cutremurul din 1940 și incendiul din 1945. A fost din nou reparat în perioada 1950-1958. În prezent, stăreția beneficiază de încă un etaj, trapeza a fost reparată și pictată în tehnica fresco, au fost reamenajate muzeele, a fost consolidată și restaurată pinacoteca și s-au construit noi clădiri în gospodăria anexă.

https://www.anuala.ro/proiecte/2019/037/?fbclid=IwAR21RbG5tKYeFDIKFSZwnT0ECOT_vg5BTnHywGw9txR-7koNl_6CEnDiIdo

Construită la granița “furioaselor pustietăți ale pădurii Vlăsia”, cum scria istoriograful Casian Cernicanul, mănăstirea Căldărușani este cea mai de seamă ctitorie a lui Matei Basarab și oferă liniște și bucurie pentru suflet și frumos pentru ochi.

FOCILE din MAREA NEAGRA

Dobrogea de altădată – Focile din Marea Neagră

Un animal la care ne gândim mai puțin sau aproape deloc când vine vorba de fauna României este foca de Marea Neagră. Până nu demult, în apele Mării Negre, pe Insula Șerpilor și pe litoralul românesc trăia o populație de foci, ce aparținea de specia focii de Mediterană, Monachus monachus. Este considerată a fi unul dintre cele mai rare mamifere și este în pericol de dispariție. „Foca călugăriță”, cum mai este numită, a fost un animal cunoscut și apreciat încă din cele mai vechi timpuri. Vechii greci considerau că aceste animale se află sub protecția zeilor Apolo și Poseidon, deoarece acestea apreciau mult apa și soarele. Cu timpul, focile din Marea Mediterană au început să fie vânate tot mai mult, pentru carne, piele și grăsime, și numai căderea Imperiului Roman a oferit acestor mamifere un răgaz ca să își regleze populația. Odată cu dezvoltarea comerțului din Evul Mediu, focile au fost iarăși supuse distrugerii, lucru ce a continuat până în perioada modernă. Deja focile nu se mai adunau în număr mare pe plaje deschise, ci căutau adăpost în zone foarte greu accesibile pentru oameni. Se estimează că astăzi mai trăiesc în jur de 600 de exemplare, majoritatea fiind întâlnite în apele Mării Egee, pe coastele Greciei și Turciei. A urmat apoi revoluția industrială și efectele devastatoare ale celor două războaie mondiale, plus dezvoltarea turismului și a pescuitului industrial, lucru ce a dus și mai mult la declinul acestor animale, concretizat prin dispariția aproape totală. Principalele pericolele pentru ele sunt distrugerea habitatului, uciderea intenționată de către pescari, lipsa hranei, lipsa unei legislații care să le protejeze, dar și consangvinizarea strânsă datorată scăderii drastice a numărului lor. Cercetând izvoarele istorice, reiese faptul că incă din Antichitate numărul focilor din Marea Neagră era destul de mare, de vreme ce Pliniu cel Bătran scria că: „În Pont nu pătrunde niciun animal vătămător pentru pești în afară de foci și delfini mici”. În credințele stră-românești, foca avea calitatea de apărătoare de foc, trăznete și de înec. Deși mai puțin cunoscută de români, în comparație cu animale precum lupul, ursul sau cerbul, foca era văzută ca o viețuitoare cu puteri tainice. Această credință este moștenită direct de la romani, însuși împăratul Augustus purta ca apărătoare o piele de focă. În mitologia română, foca a rămas stăpâna apelor. În folclorul românesc foca era numită și „vacă de mare” sau „foca de Caliacra”. Cercetătorul Ion Nania în valoroasa sa lucrare „Vânatul pe teritoriul României” aduce o serie de informaţii interesante cu privire la prezenţa focii călugăriţe în apele noastre litorale. Conform documentelor vremii, focile erau deja rare în jurul anului 1841. În anul 1844, a fost observată o astfel de focă pe ţărmurile Insulei Şerpilor. Focile au fost întâlnite și în Delta Dunării. La 1877, o focă s-a prins în cârligele pentru moruni chiar la Sfântul Gheorghe. Mai târziu, în 1913, au fost prinse foci între Sfântul Gheorghe și Portița Razelmului, și la Gura Zătonului. Au mai fost cazuri când foci care au intrat pe Dunăre au ajuns până la Ruse. Perioada zbuciumată de la începutul secolului trecut a făcut ca focile să fie trecute sub protecția legii abia în anii 1930 și 1933, însă era deja prea târziu. În perioada interbelică, în apele Cadrilaterului, trăia ultima colonie importantă de foci din Marea Neagră. Se poate spune că și Regina Măria a României a contribuit la efortul de conservare. În anii 1920, a primit în dar o pereche de foci-călugăriță pe care le-a eliberat imediat în apele de la Balcic. În 1937, oficial, erau consemnate doar 3 familii de foci, fiecare compusă din 6-7 exemplare, care trăiau între Balcic și Capul Caliacra. Erau considerate ultimele foci din Marea Neagră. Din păcate, pescarii bulgari din zonă se temeau că focile vor mânca peștii din mare, așa că le închideau accesul pe țărmul stâncos de la Capul Caliacra, după care le prindeau cu lațuri și le ucideau cu bâtele și ciomegele. În luna aprilie a anului 1945, s-a reușit fotografierea ultimelor două foci care mai trăiau la Caliacra. După al Doilea Război Mondial, foca s-a încăpățânat și nu a dispărut. Ultimele exemplare observate pe Insula Șerpilor au fost în anii 1950. Ocazional, aceste mamifere mai apăreau și pe litoralul românesc. În iulie 1960, o femelă tânără a fost prinsă în carmacele pentru moruni la Sfântul Gheorghe. Cântarea 62,5 kg și avea o lungime de 154 centimetri. Animalul a pierit încercând să se elibereze. Circulă și astăzi povestea care spune că perechea animalului și-ar fi jelit câteva zile partenerul, chiar la locul „crimei”. Foci au mai fost zărite foci și pe Insula Sahalin. Ultima focă observată la noi în țară a fost exemplarul descoperit mort în martie 1983, în apropiere de orașul Tulcea, în dreptul milei 35. Exemplarul prezenta o rană adâncă între coaste, iar la autopsie s-a stabilit că rana a fost provocată de un cuțit pescăresc. Oficial, ultima focă observată în Marea Neagră se zice că ar fi fost în 1997. În prezent, în Grecia și în Turcia se fac eforturi pentru protejarea și înmulțirea focilor calugărițe, iar dacă aceste proiecte vor avea succes, focile ar trebui reintroduse și în apele teritoriale românești.

Sursă informații: Nicu Pârlog @ descopera.ro

Sursă fotografie: V. Stroescu, Dobrogea Nouă. Pe căile străbunilor, Editura Tipografia Comerciala Iv. D. Smocof & Comp., Bazargic, 1925.

SALAMANDRA DE FOC

Se spune că rezistă la ger și la foc, trăiește sute de ani și cine este stropit cu sânge (?) de salamandră devine imun la incendii. De fapt, și-a primit numele după miturile țesute de imaginația bogată și folclorul local. Pielea subțire și permeabilș nu i-ar putea oferi protecție împotriva focului. În Grecia Antică, salamandrele erau atribuite zeului focului, Hefaistos, iar romanii o legau de Vulcanus. „Dușmanul ce ar voi să te nenorocească cu salamâzdre, caută o asemenea lighioană, o arde în foc și cenușa o pune în rachiu. Prefăcându-se că se împacă cu tine, te cinstește cu rachiul dres cu cenușă de salamâzdră. Cum ai băut acea cenușă, peste câteva zile salamâzdrele se nasc și omul începe a se umfla la pântece, a se îngălbeni, a se simți slab, a avea o mâncărime la inimă (stomac) și încetul cu încetul se trece, se prăpădește și moare. De salamâzdre cu greu poți scăpa. De cele mai multe ori boala aceasta se sfârșește cu moartea. De descântece ele nu voiesc să știe.” (lucrare din 1903 despre istoria naturală medicală a poporului român, Nicolae Leon)/ Popular i se mai spune si sălămăndriță, sălămăzdră, sălămâzdră, solomâzdră, solomândră.

Salamandra de uscat (Salamandra salamandra) este numită și salamandră de foc si este cea mai colorată specie de salamandre și tritoni, fiind o prezență obișnuită din centrul și sudul Europei până în nordul Africii și Orientul Mijlociu. O găsim și în România, în regiunile de dealuri și montane de peste 200 m altitudine, în pădurile de foioase și de conifere. Singura zonă de unde lipsește este Dobrogea. În general se găsește pe malul pârâurilor și lângă izvoare, în locuri umede, cu covoare de mușchi.

Salamandra de foc este o creatură retrasă, petrecându-și majoritatea timpului ascunsă în crăpături umbroase, sub bușteni sau în alte locuri care-i oferă protecție și umezeală. Culoarea sa reprezintă un avertisment pentru prădători, folosind-o pentru a se apăra. Are o piele toxică de culoare neagră cu pete galbene sau portocalii, având o textură elastică și alunecoasă și mai multe rânduri de glande veninoase în spatele ochilor. Are labele scurte groase și puternice. Trăiește pânș la 30 ani.

În general este activă în timpul nopții, este inactivă în sezoanele cu temperaturi extreme și este considerată a fi fidelă teritoriului ales. Se hrănește cu viermi, melci și insecte. Coloritul cu pete contrastante are două roluri: primul este acela de a conduce la dezagregarea conturului animalului, putând să nu fie observat în mediile cu culori variate (covor de frunze etc.); al doilea este acela de a semnaliza prădătorilor potențiali toxicitatea sa, pentru a-i descuraja.

Lungime: 8-15 centimetri

Greutate: 113 de grame

Familia: Salamandridae

Număr de ouă: 2-7

Sezon de împerechere: martie-mai

Se hrănește în principal cu râme, larve și nevertebrate mărunte

Salamandra de foc (de uscat) din grădinile Sibiului.

photo credit: Andra Tischer

În general, salamandra este calmș, însă dacă se simte atacată secretă toxine care pot provoca hipertensiune arterială, contracții musculare, convulsii și hiperventilație. “…prin acest suc ce-l dă din trup când e atacat se explică legenda stingerii focului. Pusă pe un cărbune încins, simte focul, un dușman pentru ea ca și pentru oricine. Sucul ce l-a împroșcat din belșug acoperă cărbunele cu o pătură cleioasă care oprește oxigenul și, deci, îl stinge. Dar bietul animal nu scapă fără arsuri, care pot să-i aducă moartea. De aici și până la exagerarea că poate stinge o casă în flăcări este un pas cât lumea de mare.” (prof I. Simionescu, “Fauna României”, 1938).

Este un indicator important pentru pădurile de foioase sănătoase. A fost aleasă reptila anului 2016 și este pe cale de dispariție în Germania, Austria și Elveția, fiind înscrisă pe Lista roșie.