DINCOLO DE PSEUDONIM: RADU TUDORAN – POVESTEA DIN SPATELE CUVINTELOR

A decis să folosească un pseudonim pentru a evita o relație directă cu fratele său mai mare, Geo Bogza. Nicolae Bogza a preferat să semneze Radu Tudoran și să fie el însuși, cu totul altfel decât descurcărețul său frate Geo sau Alexandru, celălalt frate, muzician.

Radu Tudoran s-a născut pe 8 martie 1910, la Blejoi, județul Prahova,  a urmat școala primară la Ploiești, a absolvit Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu și Școala Militară de Ofițeri de la Sibiu și a fost ofițer al armatei române timp de șase ani, apoi a renunțat la cariera militară în 1938. În același an și-a făcut debutul în ale scrisului cu reportajul “Oameni care nu au ce face cu viața și oameni care nu au cu ce și-o ține” și cu nuvela “Aerodromul de la Șura Mică”, moment în care a decis și folosirea pseudonimului. Primul roman a venit doi ani mai târziu: “Orașul cu fete sărace”.

  • DESPRE FRICĂ

Radu Tudoran era elegant, timid, încăpățânat și visător: iubea aventura, călătoriile pe mare, dar și pe uscat și își dorea să fie aviator. La maturitate, singura teamă era că nu va apuca să își scrie toate cărțile. Nu știa exact câte ar trebui să fie, dar știa sigur ce ar trebui să cuprindă. La început se gândise că o singură carte ar fi suficientă pentru a-și justifica trecerea prin viață. Pe cât de inconștient în ceea ce privea politica, pe atât de scrupulos fusese când era vorba de semnătura sa. Când a publicat prima pagină, avea deja scrise câteva mii, dar nu îndrăznise să se expună.

“Până la prima carte publicată, pe urmă am îngheţat de frică. (…) De nereuşită, niciodată n-am fost sigur de mine; oamenii şi ideile îţi scapă printre degete, trebuie să te aţii tot timpul, chiar în clipele de odihnă. Ai văzut “rodeo”? În filme, desigur. O carte e ca un cal nebun şi sălbatic; te trânteşte de-ţi rupe oasele. Sunt în lume mulţi scriitori cu oasele rupte.”

Cei mai buni profesori i-au fost Ispirescu, Petre Dulfu, Hogaş, Negruzzi, Eminescu, apoi Caragiale şi Sadoveanu, “citiţi cam în ordinea în care mi-au căzut sub ochi. Am râvnit la cărţile lor şi la altele, cu nasul lipit de vitrinele librăriilor. Când am descoperit biblioteca publică, nu mi-a venit să cred că puteam să intru şi să citesc tot ce-mi trecea prin minte; atunci am intuit paradisul despre care nu mă convinsese biserica. (…) Apoi vine clipa cea mai importantă, când am mers la şcoală şi m-am rătăcit printre planşele care voiau să-mi prezinte natura, dar nu puteau decât să mă îngheţe şi să mă prostească, m-a salvat mama, fie-i ţărâna uşoară! În locul calului din fotografie, mort şi ţeapăn, ea mi-a arătat calul din curte. Uitându-mă la el, am izbutit dintr-odată să-l descriu, cu uşurinţă şi cu bucurie, şi cred că atunci am scris în gând primele mele fraze, făcute numai de mine. Restul a fost floare la ureche; aşa se spune.”

S-a spus despre Radu Tudoran că ar fi fost cel mai citit autor al timpului său, fiind publicat în sute de mii de exemplare. Considera că “Acea fată frumoasă” fusese mult mai dificilă decît precedentele 16 volume. Totuși, criticii nu îi acordau încă atenție, iar el considerase că era mai bine așa.

Dacă s-a apucat cineva să-mi vorbească despre cărţile mele, mi-am lăsat capul în jos şi n-am ştiut cum să scap mai repede. Mulţi au luat stânjeneala mea drept dispreţ şi n-au mai vorbit a doua oară. (…) N-am cultivat relaţii convenabile, n-am făcut vizite, n-am trimis cărţi în redacţii, nici măcar fără dedicaţie, decât dacă un prieten a vrut cu orice preţ să mă scoată din vizuină şi m-a tras de mână…(Ion Munteanu, România literară, 1977).

  • DESPRE ÎNCEPUTURI ȘI FINALURI LITERARE

A doua carte publicată în 1940, “Un port la răsărit”,  l-a situat un timp într-un con de umbră, din cauza tematicii abordate: Basarabia. În timp ce fratele său, Geo Bogza, s-a descurcat abil în atmosfera impusă de noul regim, Radu Tudoran era mai direct, criticând în articolele sale atât politica de extremă dreapta, cât și pe cea sovietică. Rezultatul nu s-a lăsat mult așteptat, fiind rapid marginalizat: “După 1947 am fost înmormântat, nimeni n-a mai pomenit de mine decât dacă își mai aducea cineva aminte să-mi vâre o suliță în coaste.” S-a stabilit la Brăila și a început construirea unei goelete cu care visa să înceapă un voiaj în jurul lumii. Autoritățile nu vedeau cu ochi buni proiectul său și exista riscul de a fi arestat sub pretextul că ar pregăti o «trecere frauduloasă de frontieră», așa ca a abandonat ambarcaţiunea căreia îi lipseau doar catargul şi velatura, pentru a reveni la Bucureşti. Goeleta sa a fost expusă însă la un moment dat în portul de «ambarcaţiuni sportive» din Constanţa.

Refuzat de edituri, scriitorul a fost nevoit să se dedice traducerilor, mai ales din rusă (dar și din Jules Verne sau Charles Darwin), atât pentru a rămâne în lumea scrisului, cât și pentru a avea cum să se întrețină. Buick, așa cum era numit de prieteni, a “beneficiat” și de un volum radiat din biografia sa, “Germania, octombrie 1939”, volum de călătorie, interzis ulterior. În anii ’50 a fost căsătorit cu Ileana Iordache, fiica lui Vladimir Streinu și sora actorului Ștefan Iordache, studentă la actorie, cu 20 ani mai tânără ca el. Actriță la Teatrul Național, Ileana a fost cea care i-a inspirat personajul Adnana. A fost iertat de pușcărie doar datorită fratelui său, Geo Bogza, iar în 1961 s-a aliniat spiritului literar al vremii, scriind “Dunărea revarsată”, volum a cărei acțiune are loc pe un șantier naval.

  • Radu Tudoran si soția sa, Ileana Iordache
  • SPERANȚA – UN VIS, O GOELETĂ

Nu a ajuns niciodată să își termine goeleta, însă a botezat-o “Speranța” în celebrul său roman “Toate pânzele sus!”, publicat în 1954, în care a brodat călătoria imaginară pe care nu reușise să o realizeze el însuși. Soția sa a fost cea care i-a bătut la mașina cartea. Radu Tudoran a folosit doar un atlas vechi si nenumărate foi cu calcule și schițe. Și-a văzut totuși goeleta în realitate, în rada portului Brăila, căci a fost construită de șantierul naval din Tulcea cu ajutorul uzinelor de utilaj greu “Progresul”, la comanda Studioului Cinematografic București, atunci când a fost turnat serialul în 12 episoade inspirat de romanul său. Ecranizarea a apărut pe micile ecrane în 1976. Într-o perioada când autoritățile încercau să impună până și un nou mod de gândire, mesajul cărții sale a fost: “libertatea de a gândi, spera şi visa nu ne-o poate lua nimeni.”

Goeleta a fost folosită și pentru filmările din Doi ani de vacanță și Lupul mărilor, apoi a fost închiriată de TeleMunchen Group pentru filmele Vasul fantomă, Joc printre pirați și Fiul soarelui. Când nu era folosită pentru filmări, goeleta era folosită pentru plimbări pe mare, cu turiști, pe litoral. În 1983, Speranta a fost dată la casat.

  • POVESTE DE DRAGOSTE

A preferat să rămână retras până la finalul vieții, locuind în vila sa elegantă de pe malul lacului Snagov, deși a fost întotdeauna considerat, mai ales de doamne, un bărbat cuceritor și distins. Ieșea des să înoate, astfel încât într-o zi a întâlnit o tânără într-un caiac. A fost o poveste de dragoste care a durat o vară întreagă. La scurt timp, fata începuse să fugă noaptea din cantonament pentru a-l vizita. Era simplă, frumoasă ți extrem de îndrăgostită de el. Apropierea toamnei a întristat-o pe fată, întrucât ar fi urma să părăsească Snagovul, căci se încheia cantonamentul. “Într-o seară când m-am întors, lipsisem vreo două sau trei zile, nu mai ştiu, i-am găsit hainele împăturite frumos pe un fotoliu. Pe ea am găsit-o goală, ghemuită cu genunchii la piept, într-un dulap. Se otrăvise.

A continuat să publice best-seller-uri. Numărul total al exemplarelor publicate până în 1977 depășea 1.5 mil.

A murit pe 18 noiembrie 1992, la Spitalul Fundeni, în urma unei boli care îi afectase arterele și inima. Lucra la al șaptelea volum al ciclului “Sfârșit de mileniu” – “Sub zero grade”, având ca temă perioada ocupației sovietice 1944 – 1953.

Ne-a lăsat pagini memorabile de roman de aventuri, dar și personaje pitorești, de un umor autentic (Nagavișka, din “Un port la răsărit”) sau tragic (comandorul rus Maximov, din același volum).

Toate călătoriile terestre le-a realizat la volanul Daciei sale galbene și le-a transpus în paginile sale: “Oglinda retrovizoare” (călătoria sa în Italia), “Acea fată frumoasă” (voiaj transeuropean: Ungaria, Austria, Elveția, Franța), “Frumoasa adormită” (aventură americană), “La nord de noi înșine” (Chișinău, Kiev, Moscova, Leningrad, Finlanda, Suedia, Danemarca, RFG, Olanda, Franța, Elveția, Austria, Ungaria).  

“… puteam s-o păţesc mai rău, mulţumeam lui Dumnezeu când mă lăsau în pace. N-am fost arestat nici o zi, n-am făcut închisoare, dar nici nu eram liber, cum nu era nimeni în ţara noastră…“

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Verified by MonsterInsights