“FĂ-MI CEL DIN URMĂ BINE, DĂ-MI UN REVOLVER SĂ MĂ ÎMPUȘC”

“La început nu știam cine-i și de unde vine Ilarie, cum îi ziceam. Era mai în vârstă decât noi și de o mândrie nemeșească înțepătoare, care se potolea numai la petreceri, unde se lăsa îmblânzit de pasiuni romantice sau de glume presărate cu umor nemeșesc. Îi plăceau lăutarii și, într-o vreme, în tovărășia lui Șt. O. Iosif, colinda periferiile capitalei, nopți de-a rândul, ca să descopere câte un cobzar meșter în cântece bătrânești. Altădată se înamora de capela de tiroleze ce cânta la Tomek, unde bea bere și făcea declarații de dragoste capelmaisteriței, bălaie ca o păpădie, iar în zorii zilei se ducea să-i cânte serenade sub ferestre și să o încânte, ca Demonul lui Lermontov pe Tamara: „Tu vei fi regina universului“.”

Ilarie Chendi s-a născut pe 14 noiembrie 1871, în Dârlos, jud Sibiu, în familia preotului ortodox Vasile și a Elizei (nepoata lui Al Papiu-Ilarian). Avea doar nouă luni când a murit mama sa, așa că a fost încredințat bunicii materne și a fost elev al școlii primare din satul acesteia, Bandul de Câmpie. A urmat apoi Gimnaziul Evanghelic German din Mediaș (unde a stat în gazdă la pantofarul Michael Vlad, pe strada Țecheș, nr 53) și Liceul German din Sighișoara (actualul liceu “Josef Haltrich”). Avea 20 ani când a murit tatăl său. A frecventat timp de trei ani Seminarul Teologic din Sibiu, la sfatul părintelui său, însă fără tragere de inimă, apoi Facultatea de Litere și cea de Filozofie a Universității din Budapesta. În 1898 a revenit în țară, părăsind Ungaria mai ales din motive politice, însă era urmărit de autorități pentru satisfacerea serviciului militar obligatoriu, astfel încât a fost nevoit să se mute la București, unde a fost bibliotecar la Biblioteca Academiei, timp de 11 ani, până la moarte.

Debutul în literatură cu poezii și nuvele a fost modest, așa că s-a îndreptat către critică, istorie literară și jurnalism. Pe de altă parte, el este cel care a introdus la noi foiletonul, a descoperit în arhive testamentul lui Gojdu, dar și unul dintre primii care au înțeles talentul tinerilor Arghezi, Minulescu, Topârceanu, Goga. Tot el a fost primul care a început acțiunea de recuperare a manuscriselor lui Eminescu.

STUDII LA BUDAPESTA

Pe 23 noiembrie 1897, “Tribuna Poporului”, ziar ce apărea la Arad, nota în articolul “Din Budapesta. Soartea catedrei de limba română. — Demonstraţia tinerimei române. — Dl Ilarie Chendi sub acusă”, că Ilarie Chendi fusese chemat de către rectorul facultății din Budapesta, acuzat că ar fi organizat demonstrații politice împotriva “statului și a limbei maghiare”, ar fi organizat o reuniune politică la care a invitat sârbi și slovaci, cu scopul de a dărâma statul maghiar, ar “agita în contra legilor, în contra limbei maghiare și în contra ordinelor ministeriale”. În urma discuției dintre cei doi, rectorul a decis ca “de aci înainte limba de propunere a studiului literaturii române va fi cea maghiară, căci astfel o pretinde legea”. Deși un bun cunoscător al limbii maghiare, Ilarie Chendi a rămas un germanist redutabil.

Atât la Budapesta, cât și la București, Ilarie Chendi a adoptat o viață boemă, frecventând cafenelele și localurile la modă. Echilibrul său precar ar fi trebuit restabilit prin căsătoria cu Ana, însă mariajul lor a fost unul efemer.

FRAȚI DE CRUCE: UNUL IMPULSIV, CELĂLALT SFIOS

Șt O Iosif a fost într-un fel fratele de cruce al lui Ilarie Chendi, un spirit la fel de agitat și chinuit, deși Chendi era impulsiv, nervos, neastâmpărat, tranșant, în timp ce Iosif era liniștit, blând, chiar sfios, un om care nu ridica niciodată tonul. În perioada în care a locuit la Paris, a întreținut o bogată corespondență cu amicul său: “Frate Ilarie, Deşi sînt necontenit hărţuit de griji, totuşi lucrez cu străduință. Aș fi aproape gata, dacă setea după forma impecabilă nu m-ar ademeni mereu să revin, să corectez, să arunc ici un adverb, colo un pronume, să descarc, să înghesui altul, să trântesc o rimă nouă, să spulber o cacofonie. Iosif”.

Chendi era o persoană reținută, nu avea încredere deplină nici măcar în prieteni și nu își făcuse cunoscută căsătoria. Spunea că nu știe niciodată “care-i prieten și care-i dușman”.

“Chendi, cu figura lui mefistofelică, cu barbișonul ascuțit, cu pălăria lată, dată puțin pe ceafă, sfidător, gata de harță era un cavaler medieval rătăcitor în vremea noastră. Atât că în loc de spadă era înarmat cu un condei, al cărui vârf l-au sfințit atâția inși din generația lui. Plăcerea drăcească a lui Chendi era să dea lovituri de maestru victimelor pe care și le alegea. Trebuia să-i vezi ochii lui de leopard cu pete negre, cum străluceau de câte ori reușea să devoreze cu colții criticii lui literare pe câte un autor, ca să înțelegi firea lui ciudată, capricioasă, pătimașă, împletită din tortul de aur al bunătății îngerești și din jirebiile muiate în apele otrăvite ale iadului răutăților. (C. Tăzlăuanu)

ÎMPREUNĂ ȘI DINCOLO DE MOARTE

Șt O Iosif a murit pe 22 iunie 1913, la Spitalul Colțea, din București. Ilarie Chendi se afla în spitalul din Pantelimon, la doar câțiva km de Capitală. S-a sinucis la o zi după ce a aflat de moartea prietenului său – lăsând-o pe Ana, de 42 ani, cu doi copii mici.

Își făcuseră un jurământ de credință, pe care a simțit nevoia să îl respecte. De boala sa nu pomenise decât târziu. Șt O Iosif se îngrijorase când a aflat. A petrecut ultimii doi în ospiciu, într-o încăpere neprietenoasă, singur, vizitat doar de apropiați. La ultima vizită a prietenilor, le-a mărturisit că nu mai are speranțe în refacerea sa, avusese o criză și timp de trei ore nu fusese în stare să rostească nicio vorbă. “Fă-mi cel din urmă bine, dă-mi un revolver să mă împușc, feriți-mă de moartea asta rușinoasă…” Mai târziu, în seara mobilizării, Șt O Iosif s-a amestecat cu oamenii care mărșăluiau pe sub fereastra sa, intonând cântecul sau, “La arme”. A doua zi a murit la spital.

Au fost înhumați amândoi, în morminte alăturate, în aceeași zi, pe 25 iunie 1913, la cimitirul Bellu din București.

“… Gropașii au săpat deodată două morminte la Bellu, movile părăsite astăzi, de care lumea pentru care s-au zbătut nu-și mai aduce aminte…” (Octavian Goga, “Două morminte”, Editura Alcalay & Co)