“Ministre, ţi-am scris o scrisoare
Şi nu ştiu, severa-ţi tăcere
E probă că eşti o putere,
Sau spune că eşti o putoare!” (“Unui ministru”, Cincinat Pavelescu)
”Epigrama e ca un copil. Se face mult mai lesne decât se poate explica în detaliu cum s-a făcut…”
Așa își explica Cincinat Pavelescu tehnica folosirii celor mai potrivite cuvinte pentru a realiza celebrele calambururi epigramatice.
Născut pe 2 noiembrie 1872, la Risipiți (azi Milvoc), jud Vrancea, Pavelescu era fiul inginerului Ion, director general al Căilor Ferate, și al Paulinei. Din păcate, a rămas orfan de mic, mama sa murind la doar 35 ani. A urmat cursurile Școlii Secundare “Cantemir-Vodă” și Liceului “Sf Sava” din București, apoi Facultatea de Drept din cadrul Universității din București. După doctoratul în Drept obținut la Sorbona, cu teza “Despre agenții diplomatici”, Cincinat Pavelescu a fost ajutor de judecător la Plăinești, supleant la Tribunalul Neamț și Snagov, judecător la Corabia, Slănic, Sinaia și Fundeni-Frunzănești.
Primele versuri le-a publicat sub pseudonim încă de când era elev la liceul Sf Sava, apoi a semnat cu numele real. Delavrancea, Vlahuță și Anton Bacalbașa i-au fost mentori, în timp ce Coșbuc era criticul cel mai sincer al epigramelor sale.
A scris epigrame mai degrabă ca armă cu care sancționa aspectele exagerate ale societății. „De ce am scris epigrame? Ca un protest în contra esteticii mele lăuntrice, ofensate de urâțeniile vieții, de nedreptățile politicii și arivismul mediocrităților”.
- – CUM SE FACE O EPIGRAMĂ
Faima de care s-a bucurat in domeniul epigramistic l-a îndemnat să scrie articolul “Cum se face o epigramă”.
“Epigrama e un fulger scurt, o scăpărare repede țâșnită din cremene când o izbește amnarul. Aș compara-o, de asemenea, cu un mic lampion venețian care, înconjurat de umbra nopții, dă lumina-i capricioasă și strălucește ca o candelă ambulantă pe întunericul mișcător și rece al lagunelor. Lampionul însă are nevoie pentru a lumina să fie înfășurat de banda largă a întunericului. Epigrama, dimpotrivă. Scânteiază numai atunci când o învăluie un exces de lumină. Cu cât inteligența subtilă și pătrunzătoare a cititorului sau a ascultătorilor este tăiată în fețe strălucitoare și multiple, cu atât spiritul poetului e sorbit și se răsfrânge în mințile luminoase, întocmai ca o imagine pe care o înfrumusețează claritatea unei oglinzi de preț.
Epigramistul aruncă în aer o droaie de săgeți, dar numai acelea care nimeresc ținta adică impresionează sunt salutate cu freamăte victorioase. Celelalte se pierd rătăcite, ca și ecoul unei pietre aruncate într-o fântână adâncă, a cărei apă depărtată, puțină și noroioasă, înghite și piatra, și ecoul. Ce îngrozitor e să vorbești cuiva care nu te înțelege! El seamănă cu fântânile fără ecouri.
Succesul epigramei e pururea condiționat de calitatea auditorului. Publicul ales care te citește sau te ascultă completează pe scriitor și-l clarifică. Această colaborare începe cu atenția și continuă cu înțelegerea și se sfârșește prin entuziasmul nestăpânit al aplauzelor.
Dacă epigramele vor avea darul să placă și să merite aprobare sonoră, atunci din aplauzele dv. dăruite voi face un buchet și-l voi arunca cu un salut adânc de gratitudine și de simpatie: ale tale dintru ale tale.
Ea se naște, cele mai de multe ori, din ciocnirea împrejurărilor neprielnice cu durerea, revolta sau indignarea scriitorului. El prinde raporturile nevăzute dintre noțiunile cele mai disparate, le filtrează printr-o logică ageră, le dă o formă adecvată cu sentimentul exprimat și, punând concluzia într-un vers lapidar, aruncă epigrama din umbră ca pe o racheta de lumină. Ca să reușești o epigramă, nu-ți trebuie numai vervă și talent, ci și obișnuința de a te exprima în mod original și concis. Deși trec și eu d-a fi un abil improvizator, cred c-o improvizare stricto sensu nu există. Ea nu e decât rezultanta anilor de ucenicie, de muncă obscură și de meditație, când scriitorul, luptând în singurătatea odăii de lucru, cu greutatea d-a modela cuvântul pe ritmurile sufletești ale ființei sale, își sângerează mâinile întocmai ca sculptorul ce smulge blocului de marmură statuia triumfală, ce zăcea într-însul informă și latentă.
A improviza este a te folosi, atunci când trebuie, de comoara strânsă cu muncă, îndărătnicie și răbdare în sipetele neștiute ale simțirii tale și a face să țâșnească din adâncurile pământului unda limpede, filtrată picătură cu picătură, ce refuză să zacă închisă, departe de aer, de viață și de lumină. De ce am scris epigrame? Ca un protest în contra esteticii mele lăuntrice ofensate de urâțeniile vieții, de nedreptățile politicii și arivismul mediocrităților. În astfel de clipe, indignarea mea s-a prefăcut singură în vers ca la Ovidiu, neputând s-o mai stăpânesc. În concluzie: epigrama e ca un copil; se face mult mai lesne decât se poate explica în detaliu cum s-a făcut.”
Cincinat Pavelescu a publicat un singur volum de epigrame și două volume de versuri, însă a colaborat cu publicații bucureștene celebre (Sămănătorul, Luceafarul etc), a scris romanțe, cantilene, serenade, a tradus versuri din La Fontaine, Heine, Francois Coppee și proza lui Jean Rameau, iar în 1908 a devenit primul președinte al Societății Scriitorilor Români. El este autorul celebrei romanțe cântate de Jean Moscopol, pe muzica lui Ionel Fernic, “Îți mai aduci aminte, doamnă”
Era un om jovial, care nu lipsea din saloanele la modă sau de la reuniunile boeme, iar umorul său ironic era caracterizat de observarea fină a societății, tehnică similară cu cea a lui Caragiale.
Se spune că, pe vremea când era judecător, trebuia să asculte martorii într-un proces referitor la o bătaie. Poveștile se prelungeau, iar el trebuia să ajungă la un “five o’clock”. Reclamanții pretindeau trei poli ca despăgubire, împricinații susțineau că nu au această sumă, iar Cincinat Pavelescu a găsit soluția salvatoare: “Na-vi-i dela mine şi declaraţi repede în şedinţă că v-aţi împăcat, că vă ia mama dracului”.
A murit la Brașov, la doar 62 ani, pe 30 noiembrie 1934, la numai câteva zile după ce fusese pronunțat divorțul de Alice Viardo Garcea, primadonă la Opera din Monte Carlo. Cu doar o zi în urmă participase la înmormântarea prietenului său, generalul Ion B Florescu. “Așa e omul, le-a spus celorlalti participanți, azi s-a dus dintre noi generalul Florescu, mâine poate mă voi duce eu…” A murit în timp ce făcea baie, temperatura prea ridicată a apei provocându-i o criza de ftizie – suferea de cancer pulmonar. Întrucât la data decesului exista deja un testament, mobilierul i-a revenit logodnicei sale, dra Smaranda Andricu, din Brașov, cu care ar fi trebuit să se căsătorească peste o săptămână. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu, din București.
2 thoughts on “CÂND CUVINTELE ASCULTĂ DE MAESTRU ȘI IAU FORMA IRONIEI FINE”