A fost omisă din ediția din 1941 a volumului lui George Călinescu “Istoria literaturii române de la origine până în prezent”. Deși cartea sa “Pânza de păianjen” s-a vândut mai bine decât “Enigma Otiliei”. “George Călinescu obişnuia să treacă periodic pe la librăria Alcalay, unde verifica numărul de exemplare vândute din „Pânza de păianjen“ în comparaţie cu „Enigma Otiliei“, care apăruse în acelaşi an. În 1938, critica s-a ocupat mai mult de «Pânza de păianjen», decât de «Enigma Otiliei»” (Cella Serghi)
Numele său real era Cella Marcoff. A luat pseudonimul Serghi, după numele bunicului, Serghi Marcoff, de origine bulgară. “Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de descoperirile care se făceau la Constanța cu prilejul săpăturilor și mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluțe, figurine și tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta și le strângea. Tare aș fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră”.
A folosit și pseudonimul Gella Marin pentru reportaje și cronici teatrale care s-au bucurat de mult succes. Primul său reportaj a fost “Week end în Bucegi”. Nu a zăbovit mult în cariera jurnalistică, însă multe dintre paginile de atunci se regăsesc în romanele ei.
A fost sfătuită de Camil Petrescu să se apuce serios de scris și să își facă un nume în acest domeniu, însă decizia a venit la începutul anilor ‘30, după moartea tatălui său. „Am fost atât de marcată, încât am hotărât să scriu o carte, o singură carte, ca o singură viaţă, a mea. Să las ceva în urmă.” A scris mult mai mult: Pânza de păianjen (roman revizuit în trei ediții succesive, în 1938, 1946 și 1971), Cad zidurile (editat în 1950 și refăcut în 1965 sub titlul Cartea Mironei, apoi în 1972 sub titlul Mirona), Cântecul uzinei și S-a dumirit și Moș Ilie (1950), Surorile (nuvelă, 1951), Cantemiriștii (1954), Fetele lui Barotă (1958, redenumit, în ediția din 1974, Iubiri paralele), Gențiane (1970), Pe firul de păianjen al memoriei (1977), În căutarea somnului uriaș (povestire, 1980), Această dulce povară, tinerețea (1983). După primul roman, următorul impuls a venit de la Lovinescu care a întrebat-o ce are de gând să mai scrie. A construit pe loc răspunsul, deși până în acea clipă considerase că primul și unicul volum este suficient și aventura sa scriitoricească se poate încheia: “Am să scriu o carte în care eroina mea va fi scriitoare şi vrea să fie scriitoare, pentru asta renunţând la orice altceva“.
Toate romanele Cellei Serghi conțin informații autobiografice. Primul cititor al manuscrisului “Pânzei de păianjen” a fost Camil Petrescu. “E totuşi mediocru prin incultura ei, e plin de gafe dintre care una singură (dintre sute şi sute) ar îngropa o carte… Totuşi e un material care, uşor prelucrat (pentru mine ar fi fost uşor dacă aş avea timp), ar da o carte de mare succes”. (Camil Petrescu, “Note zilnice”)
Cella Serghi s-a născut pe 22 octombrie 1907 (4 noiembrie, conform unor surse) la Constanța, unde a început școala primară, pe care a continuat-o la Brăila și București, orașe în care familia ei s-a refugiat în timpul războiului. A urmat liceul și facultatea la București.
La prima întâlnire, i-a spus lui Camil Petrescu că are de gând să se înscrie la Conservator și să devină actriță. Visa să o joace pe Nora din piesa lui Ibsen.
Cu toate acestea, s-a înscris la Drept și s-a angajat secretară la un cabinet de avocatură. A practicat un timp avocatura, apoi a fost secretara Universității Libere Populare, la Paris. A fost și o bună traducătoare.
S-a măritat curând cu inginerul Alfio Seni, iar Camil Petrescu a devenit o prezență constantă în preajma tânărului cuplu. Cella era fascinată de Camil, devenind curând confidenta și sfătuitoarea lui. Rochiile eroinei din “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” i-au fost sugerate de Cella, ca și introducerea scrisorilor Doamnei T în “Patul lui Procust”. Camil Petrescu o alinta “Moft” sau “Moft năzdrăvan”. Inginerul Alfio Seni a remarcat relația lor, însă a tolerat-o din cine știe ce toane masculine. Cella a preferat însă divorțul. Nu a devenit soția lui Camil, ci a judecătorului Ion Bogdan, deși își dorea mult să se căsătorească cu scriitorul.
“Când eram tânără, mi se părea că dovada cea mai sigură că un bărbat te iubeşte este să te ia de nevastă. Pe Camil îl vedeam zilnic şi totuşi nu mă cerea de nevastă (…). Mai târziu, am înţeles de ce n-o făcea: era pasionat de filosofie, era sărac… Şi-i mai bine că nu s-a realizat această dorinţă a mea, căci, probabil, n-aş mai fi fost eu, ci doar «fosta nevastă a lui Camil Petrescu»“ (Cella Serghi, interviu acordat în 1992 lui Ilie și Doinei Rad).
După o vârstă, Cellei Serghi nu i-a mai plăcut să fie fotografiată, dorind ca imaginea ei să rămânăcea din poza din tinerețe și din portretul realizat de Magdalena Rădulescu în 1941. “Eram cochetă, frivolă atât cât îi sta bine unei femei, atât cât este necesar.”
Deși trăise și scrisese sub regimul comunist, în 1992 mărturisea în ultimul interviu: „E bine că am scăpat de regimul comunist. O spun eu, care am crezut în ideea de comunism. S-au făcut în anii ’50 greşeli de neiertat. Pătrăşcanu, bogat, intelectual rafinat, cu atâtea calităţi, a fost închis de burghezie şi, apoi, asasinat de comunişti. Nu avem voie să repetăm aceste greşeli. Înţeleg că se petrec în toate domeniile schimbări, deschideri, însă, din păcate, la noi, acum, nu se mai munceşte. Şi asta este cea mai mare greşeală! Se chiuleşte! Păcat de tinerii care au murit, dacă lucrurile continuă aşa cum sunt. Să sperăm că nu-i decât o perioadă de trecere… Mesajul meu adresat tinerilor ar fi să muncească mai mult şi mai bine şi să simtă mai profund ceva pentru ţara asta…“.
Cella Serghi a murit pe 19 septembrie 1992, la București, “într-un nepermis anonimat, iar astăzi amintirea ei nu se bucură nici măcar de o casă memoriala” (Ilie Rad – scriitor, critic și profesor la Catedra de Jurnalistică a Universitățîi ” Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, care i-a fost alături până aproape de sfârșit prin seria de întrebări Interviuri). Doar pe casa de pe strada Mării, Primăria municipiului Constanța împreună cu Comunitatea Elenă „Elpis” au avut iniţiativa montării unei plachete comemorative. Toată viața a urmărit-o dorul de marea ei cea dragă la care se întorcea mereu cu drag și de Camil. „Niciodată nu va şti omul ăsta cât rău mi-a făcut. Am rămas cu un dor… cum să-ţi explic?… neliniştea mea…”
Surse foto:
0 thoughts on “POVESTEA UNEI VIEȚI ÎN CĂRȚI”