Nu ştiu dacă există vreun bucureştean romantic care să caute pe malul Dâmboviţei un loc unde să viseze. Sau vreun bucureştean amator de plimbări care să pornească la pas pe malul apei. Râul acesta trece tăcut prin oraş; nu ne uimeşte, nu ne atrage, nu ne inspiră. în drumurile noastre zilnice cei mai mulţi dintre noi nici nu-l vedem. în goana noastra citadină poate-i aruncăm în fugă doar o privire cu coada ochiului.

Şi totuşi, e nedrept. Dâmboviţa are atâtea secrete si chiar farmec. De la izvoare şi până când se pierde în apele Argeşului, Dâmboviţa se dovedeşte a fi un râu cu multe feţe: uneori năvalnic, alteori domol. Când aleargă iute printre pereţi de stâncă înalti de până la 120 de metri, când se scurge somnolent printre livezi şi pajisti. Nu este un râu navigabil, dar pasionaţii vâslelor pot să facă coborâri rapide printre Cheile Mari ale Dâmboviţei, iar cei mai puţin curajosi pot să vâslească zeci de km într-un ritm relaxat de vacanţă până la intrarea în Bucureşti.

Dar să începem cu începutul.

Pornind tăcută din munţii Făgăraş (Curmătura), de la aproape 2.000 m altitudine, Dâmboviţa curge liniştită preţ de 286 km, traversează Bucureştiul ca o diagonală de 22 km şi se varsă în Argeş. Numele este de origine slavă şi înseamnă “stejar”. Cândva, demult, a avut norocul să se strecoare prin pădurile de stejar din câmpiile Valahiei (azi, Câmpia Română). Cândva, demult, a avut şi doi afluenţi, chiar aici, în mijlocul Bucureştiului: Dâmbovicioara, care curgea prin zona cunoscută astăzi ca Sfinţii Voievozi şi Bucureştioara, care izvora dintr-o baltă situată pe terenul unde acum se află Grădina Icoanei.

Râuleţul şi cele două pârâiaşe şi-au făcut datoria. Au furnizat apă potabilă, dar au produs şi pagube. Mai mult chiar, Dâmboviţa şi Colentina au declanşat de-a lungul timpului un proces important de eroziune, ceea ce a dus la  formarea unor dealuri. Da, Bucureştiul, ca şi Roma s-a dezvoltat pe 7 dealuri. Din cauza inundatiilor frecvente, în 1934 s-a luat decizia acoperirii cursului de apă cu planşee de beton. Şi aşa a rămas încarcerată până când Ceauşescu a decis să-şi pună în aplicare proiectele. Odată cu construirea Lacului Morii şi a metroului a început şi marea schimbare la faţă a albiei râului. Dar şi alte necazuri pe şantierele deschise pe cursul apei. Circula pe atunci o glumă care ne face şi acum piele de găină când din plafonul peronului de la Unirea curge apa ca o cascadă:

– Unde se varsă Dunărea?

– În Marea Neagră!

– Și unde se varsă Dâmbovița?

– În metrou!

In cele din urmă, lucrările s-au finalizat si peisajul s-a schimbat. Acum, râul curge la vedere, se strecoare pe sub 13 poduri şi 5 pasarele pietonale, se ascunde în subteran, de unde îşi continuă drumul alături de tuneluri rutiere sau magistrale de metrou. O încrengătură interesantă de trasee se află sub platoul Pieţii Unirii unde se întretaie: pasajul rutier (la 5 m adâncime, Magistrala 1, la 8 m sub platforma carosabilă de suprafaţă, două casete (prin una curge Dâmboviţa la 12 m şi alta de rezervă) şi Magistrala 2 construită la o adâncime de 25 de metri.

Ziceam că râul nu îţi oferă peisaje pitoreşti, frumuseţi fotografice. Poţi spune că este un râu fad. După ce afli  secretele din adâncuri îţi mai schimbi părerea. Paralel cu albia de suprafaţa a Dâmboviţei, dar în subteran, curge în întuneric un alt râu. Este o construcţie inginerească proiectată să colecteze apele menajere şi pluviale într-un şuvoi cu o lungime de 18 km. Acolo, în subteran, lucrează scafandri, şi mineri, şi alpinişti, dar şi salvatori. Caseta are un grad de siguranţă apropiat celui de la Centrala Nucleară de la Cernavoadă. S-a asigurat rezistenţa la un cutremur de 8 grade pe scara Richter.

In anii ‘80, visul de a transforma capitala în port la Dunare a fost întrerupt. Canalul de conectare al Dâmboviţei cu râul Argeş şi apoi cu Dunărea nu s-a mai construit. Râul continuă să curgă pe sub luciul ce pare nemişcat doar pe traseul vechi, printre malurile betonate, pe sub poduri şi pe sub Piaţa Unirii, printre blocuri noi şi monumente de arhitectură, pe lângă Operă, dar şi pe lângă Biblioteca Natională, Operată, clădiri istorice, biserici şi mânăstiri.

Cursul Dâmboviţei prin oraş poate să fie o ţintă turistică care să vă reţină în Bucureşti 3 – 4 zile. Nu ştiu dacă marii noştri poeţi au dedicat poeme Dâmboviţei, dar un vers celebru din folclorul local cules de poetul austriac Enrich Winterhalder (sec. 19) ne asigură ca Bucureştiul chiar are efecte magice:

„Dâmboviţa, undă dulce, 
Undă cu cerescul dar, 
Cine te-a gustat vreodată
Va să plece în zadar
Dâmboviţa, apă dulce, 
Cine o bea, nu se mai duce!”

Aşadar, alegeţi trotuarul îngust care însoţeşte cursul apei şi porniţi la pas prin Bucureşti.