Nu știu cum se construiește faima, cum se face să ajungi vestit. Cred că uneori nimerești pur și simplu unda norocoasă. Dar și când e să rămâi în umbră, păi nu te mai scoate nimeni, că avem noi un talent să ne învăluim nemeritat în umbră autori care ar trebui să ocupe un raft cât mai central.
Pe Nicuță Tănase l-am descoperit pe la 10 ani. Am primit o carte cu coperți cam roase și fără diacritice, “Plec la facultate”. M-am întrebat dacă e vorba despre un el sau o ea, un Nicuță sau o Nicuța. Evident ca nu am putut apela la internet, asa că am citit cartea. Nu m-am lămurit dacă autorul este bărbat sau femeie, dar m-a amuzat teribil. Și am început să caut alte volume de același autor. Din păcate, anii ‘80 nu erau chiar ofertanți în ceea ce privește oferta de cărți din librării, așa că m-am reîntâlnit cu Nicuță Tănase abia după 1990. Tot pe nerăsuflate l-am citit. Tot după 1990 m-am lămurit că îl chema de fapt Tănase, numele de familie fiind Nicuță, însă toate volumele au fost editate cu numele inversat.
Nicuță Tănase s-a născut pe 12 august 1924 în comuna Roșu, jud Ilfov, a urmat o școală de ucenici la București, apoi a lucrat un timp ca lăcătuș la Avrig (jud Sibiu) și Hunedoara, unde a debutat în “Uzina Noastră”, ziarul Combinatului Siderurgic Hunedoara cu foiletoane și versuri, în 1948. Fiul negustorului ambulant Anghel Nicuță și al Elenei a intrat în 1950 la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, instituție înființată după modelul Institutului de Literatură “Maxim Gorki” al Uniunii Scriitorilor din URSS, cu scopul de a crea scriitori tineri, ridicați din rândurile muncitorilor, pentru făurirea noii literaturi. S-o fi remarcat el la gazeta de perete și spectacolele de brigadă de la combinat, dar umorul său era mult mai profund și mai fin decât înțeleseseră activiștii timpului. A lucrat ca redactor la revistele “Urzica” și “Scânteia” și a colaborat cu ziarele și revistele timpului (“Contemporanul”, “Flacăra”, “Gazeta literară”, “Scânteia tineretului”, “Tribuna”, “Viața românească”) cu povestiri, foiletoane satirice sau fragmente de roman. În București, petrecea mult timp în zona Giulești – Grant, unde studia limba vorbită a mahalalei. Așa a scris “Băiat bun, dar… cu lipsuri”, piesă jucată la teatrul ceferiștilor. Textele sale au fost interpretate și au ținut afișul ani în sir în spectacolul “Nicuță la… Tănase”, la Teatrul de Revistă “Constantin Tănase”. A fost scenarist la Televiziunea Română, de unde s-a pensionat medical. Singurele detalii privind viața de familie dezvăluie existența fiului Dan și a nepoatei Luiza. A murit pe 5 septembrie 1986, în București.
Cu peste 20 volume publicate, Nicuță Tănase a reușit să rămână totuși într-un unghi de cvasi-anonimat, deși a fost tradus în destul de multe limbi.
M-am făcut băiat mare
Muzicuța cu schimbător
Derbedeii
Acțiunea P. 1500
Astăzi e ziua mea
Am fugit de acasă
Ce oameni, Domnule!
Plec la facultate
Fără minuni, Doamne
Cruce de ocazie
Eu și îngerul meu păzitor Mitică
Baiat bun, dar… cu lipsuri: Piesă în trei acte
Sus mîinile, domnule scriitor
Ghidul superstițiosului
Destăinuirea marilor secrete
Carte de explicare a viselor
Răpirea ucenicului nevrăjitor
Fără înger păzitor
Telefonul de la ora 19
Portrete în Aqua Forte
Mutul si maslinele
Lume, lume, soro lume!: Patru nuvele aproape autobiografice
M-am făcut… tată mare: Un fel de jurnal
Nuvela “Muzicuța cu schimbător” a fost ecranizată în 1956, filmul produs de Studioul Cinematografic București purtând titlul “Ora H”. A fost prima oară când Sinișa Ivetici și Andrei Blaier au regizat împreună. În rolurile principale au fost Doru Căpraru, Mircea Dumitrescu și Constantin Vaeni. Dinu află că tatăl său intenționează să fure cherestea împreună cu un individ dubios, Sterică. Fuge de acasă și, ajutat de gașca sa de prieteni, pune la cale un plan care să împiedice furtul. Tema elevului care se luptă pentru avutul obștesc l-o fi ridicat în ochii care apreciau (sau nu) scrisul. Dacă vreți să aflați de ce cartea se numea “Muzicuța cu schimbător”, trebuie să o citiți, pentru că povestea nu este despre “timpurile acelea”, ci o lecție simplă despre cinste, despre niște copii obișnuiți. Cartea a apărut în mai multe ediții, ultima fiind probabil cea din 2012, la editura “Viață și Sănătate”, beneficiind de ilustrațiile lui Puiu Manu. Cred că este singura reeditare după 1990.
Nicuță Tănase părea un scriitor pentru copii, dar care scria și pe placul regimului. Personajele sale sunt fascinante, acoperind o plajă extrem de largă de tipologii: derbedei, șuți, bătăuși, beneficiari ai pilelelor sistemului, dar și copii, adolescenți, elevi, orfani, oameni simpli. Nota delicată de propagandă este mai degrabă una satirică. Trei volume sunt inspirate chiar din viața autorului: “M-am făcut băiat mare” se referă la copilăria petrecută la periferia Capitalei și redă viața unui băiat rămas orfan de mamă, al cărui tată este dat afară de la fabrică după ce își pierde o mână. Traiul greu, plin de lipsuri este văzut parcă printr-o oglindă fermecată, într-un mod destul de haios, cu o lumină pe care doar naivitatea copilăriei o poate proiecta. “Derbedeii” zugrăvește tinerețea trăită într-un cartier de la marginea Bucureștiului și plecarea la combinatul siderurgic de la Hunedoara – derbedeul Marin află că Matilda, gagica lui, nu e chiar cuminte și, în loc să-l atace pe cel care i-o fură, se duce la gară, fură dintr-un vagon și de aici începe aventura plecării la Hunedoara. Iar “M-am făcut … tată mare” este scris cu doar câțiva ani înaintea decesului și este redată ca un fel de jurnal de bunic.
Scrisul lui Nicuță Tănase curge ludic. Textele lui se citesc ușor, fiind fluide, savuroase și pline de suspans. Are ceva din tehnica lui Șalom Alehem, dar parcă seamănă uneori și cu Mircea Sântimbreanu (când vrea să livreze o lecție), cu Vlad Mușatescu sau cu Ion Băieșu (când este ironic, persiflant)
Dacă vă tentează “Carte de explicare a viselor”, să nu vă așteptați la un volum din domeniul astrologiei sau psihologiei, ci așa ceva: “Dacă se face că la un bal dat de Casa de cultură a sectorului șapte dansezi cu Maria Antoaneta de după decapitare și dacă se face că faci un scandal monstru pentru că un pletos nespălat, dar frumos, i-a făcut cu ochiul partenerei tale și dacă se mai face că partenera ta nu-l scapă nici ea din priviri, a doua zi nu mai lipsi nemotivat de la serviciu, că și așa nu stai prea bine cu disciplina în Intreprindere. S-ar putea să ai bucuria să fii chemat chiar a doua zi ca să ți se înmîneze, într-un cadru festiv, cartea de muncă și desfacerea contractului, tot de muncă. Cu Maria Antoaneta ți-ai găsit să dansezi tu?”. Cartea a fost publicată în 1975, beneficiază de ilustrațiile caricaturistului Ion Dogar Marinescu, prieten cu Horațiu Mălăiele și explică printre altele și evoluția alfabetului:
“Litera A a fost descoperită în anul 1312 de către un tînăr călugăr african, care – după ce a inventat alfabetul – a băut o sticlă de vin, s-a culcat și a visat că-i lipsește o literă.
Litera B are oroare de istorie. De cînd era mică. Așa că…să o lăsăm fără istorie.
Litera C a fost descoperită dormind într-o magazie. După ședință s-a îndreptat, punînd din plin umărul la construirea cuvintelor.
Litera D s-a născut pe întuneric, în timpul unei eclipse totale, dar trecătoare de soare. Era noapte. Literele dormeau. Cînd s-au trezit totul era bine, doar litera E a țipat că cineva s-a băgat în fața ei. Nu i-a dat nimeni nici o atenție, deși intrusa era destul de voluminoasă.
Cîteodată, pe-nserat, pe vremea cînd duhurile bune se bat cu duhurile rele, bătrîna literă E își prinde strîns tîmplele între palme și meditează: „Ehei, spune ea, mulți proști mai sunt pe lumea asta! Mare mai e împărăția umorului!” Dar asta nu are nici o legătură cu istoria literei E. Litera E n-a fost niciodată verișoara literei F. Nu există nici un fel de legături de rudenie între ele.
Litera F a fost creată de fonfăniți pentru uz intern. De-a lungul secolelor ea a fost verișoara literei E, a participat la o singură bătălie importantă, la două cruciade, un război mondial și unul local, a devenit apoi pașnică și fericită fără vreo cauză aparentă, pentru ca în cele din urmă să se stabilească în locul în care poate fi întîlnită și acum.
Litera G este cea mai veche literă. Atît de veche încît ar trebui scoasă în curte și împușcată. Ea a apărut pe pămînt înainte de nașterea Sfîntului Gheorghe. Dacă nu exista litera G, ăsta se numea Sfîntul Heorhe. Numele celui care a descoperit-o nu se cunoaște, dar se fac săpături în toate locurile. Să sperăm că vom afla, înainte de a fi prea tîrziu, mai multe amănunte despre această literă, căruia autorul îi poartă un respect deosebit.
Înainte și după potop, toată lumea, dar absolut toată lumea îl pronunța pe H. Își dădea cu o piatră peste mînă, zicea: „Haș, ce mă doare”, îi era sete, zicea: „Haș, ce sete-mi este”, vedea o femeie frumoasă, exclama: „Haș, ce femeie frumoasă”. Deci H-ul era răspîndit peste tot. Dar în alfabet nu exista. „Hai să-l introducem și-n alfabet, au zis cei ce se ocupau cu alcătuirea alfabetului. Dar ce înfățișare să-i dăm, cum să-l facem? Și-au bătut ei capul ce și-au bătut și pînă la urmă tot un rapidist i-a salvat. A scris pe Podul Grand: „Hai Rapid!” „Vino, Răducanu!”.
Lipsea cu desăvîrșire din alfabet litera I și tocmai în momentul cînd făcătorii, descoperitorii de litere își băteau capul cum să-l inventeze pe I, a trecut pe acolo un țăran cu un stîlp în spinare. Îi trebuia lui stîlpul ăsta ca să-l pună ca șpraiț, să nu-i cadă tavanul în cap. Stîlpul îl luase, așa drept și frumos, din pădure. Făcătorii de litere l-au întrebat așa într-o doară: „Ce-i lemnul ăla la tine?” Țăranul fîstîcit, a început să se bîlbîie: – Iii, îîî… Făcătorii de litere au sărit în sus de bucurie și i-au dat țăranului niște bani, și astfel din lemnul ăla, ai naibii făcători de litere au facut literele i și î, ș-au luat pe chestia asta o groază de bani. Pe adevăratul descoperitor, adică pe cel care l-a tăiat din pădure, nu l-au trecut nici măcar la colaboratori.
De fapt, această literă nu are un istoric prea fericit. Aceiași făcători de litere de la litera I, după ce au luat lemnul țăranului si-au facut din el literele i și î, din greșeală au tras lemnul lîngă focul pe care-l făcuseră pentru a pune de mămăligă. Bietul lemn s-a încovoiat la capul de jos. Cel care știa să mestece mămăliga și care era și mai deștept dintre ei a strigat:
– Hai să facem J din lemnul ăsta îndoit.
Și așa a apărut litera J pe pămînt.
Întrucît autorul nu a intrat în posesia tuturor datelor în legătură cu istoricul acestei litere, care, după el, este de proveniență străină, amînă explicarea apariției pe lume a literei K. Vă mulțumește pentru îngăduință.
Se zice că pe Sîntul apostol și evanghelist Luca, înainte de apariția literei L, îl chema Uca. Neplăcîndu-i acest nume, s-a dus la Dumnezeu și s-a plîns. Dumnezeu l-a povățuit să vorbească și el cu un cărturar, că mai mult decît sigur, acel cărturar îî va da o mînă de ajutor. S-a dus Sfîntul apostol și evanghelist Uca la un cărturar, și acesta fiind puțin amețit, l-a întrebat:
– Cu ce ocazie pe la mine, Luca?
Lui Uca i-a plăcut numele de Luca și nu i-a mai spus cărturarului de ce s-a dus la el. Exact atunci a apărut în alfabet și litera L, care trebuie sa recunoaștem că ne este de mare folos, mai ales lunea.
Această literă era cît p-aci să nu fie inventată. S-a pus la vot și jumătate plus unul din cei prezenți au susținut că nu este nevoie de ea. Tocmai în momentul în care se încheia procesul verbal, s-a ridicat un creștin ortodox și a spus: „Eu susțin cu încăpățînare ca litera M să fie inventată! Ce argumente aduc? Uite, mie îmi place să botez copii. Îmi place să fiu naș. Și am ambiția ca la cîțiva din finii mei să le pun numele Matei. Daca nu avem litera M, cum se vor numi Mateii mei?
a pus din nou la vot și litera M a apărut pe pamînt și, după cum bine vedeți, ne este de mare trebuință.
Se zice că litera N a fost făcută din greșeală. Înaintea erei noastre, cu vreo patru luni, trăia un fierar al cărui nume nu se cunoaște. Înainte de Sfînta Măria mare, fierarul ăsta și-a adus un nepot de la țară ca să-l învețe și pe el acest meștesug. Într-o zi, fierarul i-a dat copilului o bucata de fier încălzit în foc, un ciocan, o nicovală și i-a spus: „ Bate fierul ăsta cît e cald și vezi să-ți iasă din el o unealtă. Indiferent ce unealtă, numai să nu te pună dracul să nu scoți nimic din el”. Ucenicul, fără experiență, săracul, s-a apucat să bată fierul cît a fost cald, l-a bătut ce l-a bătut și în loc de unealtă, i-a ieșit litera N. Și N a rămas și-n ziua de azi. Fie numele ucenicului binecuvîntat, cu toate că nu-l cunoaștem!
Credeți, nu credeți, aflați că această literă a fost inventată cu ajutorul unui șarpe. Nu cu ajutorul șarpelui ăluia din biblie, cu Adam, cu Eva, ci cu ajutorul unui șarpe foarte obișnuit. Șarpele ăsta foarte obișnuit avea vreun metru nouăzeci și doi în lungime și odată, văzînd că vine un om din stînga lui, s-a luat după el. Omul, de teamă, a început să fugă. Șarpele s-a făcut „roată” și a început să se dea de-a dura după el, după om. Omul a început să fugă mai tare, șarpele roată după el și la un moment dat, omul, văzîndu-l colac, a exclamat: „OOO” și ooo a rămas o și în ziua de astăzi. Se bănuiește că roata a apărut după această întîmplare.
În legătură cu apariția literei P pe pămînt circulă foarte multe variante. Unii susțin că a fost descoperită de Columb odată cu descoperirea Americii. Presupunerea însă este neverosimilă, pentru că în cuvîntul America nu există nici o literă P. Alții susțin că tot un fierar ar fi inventat-o. Un fierar beat mort. Se zice că ar fi vrut să facă o potcoavă și i-a ieșit un P. Alții spun că litera P ar fi făcut-o faraonul Keops odată cu una din piramide. Se mai zice că, înainte, piramidelor li se zicea iramide și nu suna prea plăcut la urechi. Keops, observînd asta, a făcut un p și iramidelor li s-a spus piramide. Nici varianta asta nu e destul de verosimilă, dar poți să știi? Pînă găsim o altă explicație, s-o luăm pe asta de bună.
S-au găsit documente care dovedesc că litera R a fost creată de Dumnezeu într-o duminică. În ziua lui de odihnă. Stătea pe plajă și se juca cu degetul pe nisipul umed.(Găletușele, lopățelele și celelalte jucării nu le inventase.) Și jucîndu-se el așa, făcînd fel de fel de semne, din greșeală a făcut și această literă. I-a plăcut așa de mult acest semn pe care l-a făcut din greșeală, încît i-a pus numele R. S-ar putea să fie adevărat, pentru că această literă de unii este luată în considerație, de alții nu. Barem franțujii…Își bat joc de această literă. O pronunță de-ți vine să-i plîngi de milă.
Se zice că pentru inventarea literei S au fost însărcinați doi savanți (numele lor, din anumite motive, nu le deconspirăm). Se mai zice că la un moment dat, unuia dintre savanți, venindu-i în cap litera S, a desenat-o și a strigat: „S!”
Al doilea savant a dat din cap negativ și a zis: „Ș.”
Primul a zis din nou: „S.” „Ș.”
Și s-a încins între ei o bătaie! Pînă la urmă au ajuns la judecată și judecătorul nu a avut ce să judece, pentru că amîndoi erau pentru litera S, dar unul dintre ei nu-l putea pronunța pe S, fiind peltic, zicea în loc de S, Ș. Cu timpul, a intrat în alfabet și litera Ș.
Aceste litere se zice că au fost inventate cu ajutorul unui mahomedan care era de meserie tîmplar. Se zice că a venit la el un creștin și l-a rugat să-i facă o cruce, pentru că îi murise un copil.
– Eu nu știu să fac cruce, bre! a zis
– Ia și tu două scînduri și bate-le una de-a curmezisul alteia.
Mahomedanul a luat două scînduri, le-a tras la rindea, dar în loc să le bată cum l-a învățat creștinul, a făcut din ele un T. Cînd a văzut creștinul „crucea” a zis: „Țțțț!” Trecînd pe acolo din înîmplare un mare cărturar și auzindu-l pe creștin făcînd „țțț” i-a căzut fisa și din „crucea” mahomedanului, a făcut două litere pe care noi le folosim mai în fiecare zi, fără a ne mai gîndi cu pioșenie la copilul cel mort și la mahomedanul care n-a știut să facă o cruce. Cu toate că-i prea tîrziu, e bine dacă păstrăm acum un moment de reculegere. Mulțumesc.
Această literă a fost inventată de cel mai leneș inventator. A fost însărcinat să-l inventeze pe U și ce-a făcut al naibii? S-a dus în cameră la el cu un O de tipar mai lunguieț și s-a făcut că se gîndește. Și a chiulit în camera lui de lucru cîteva zile. Cînd mai marii lui au bătut la ușă și l-au întrebat cum stă cu „producția”, acesta a luat O-ul de tipar mai lunguieț, l-a tăiat cu un bomfaier în două și a ieșit din camera de lucru cu doi de U. La unul din ei i-a prins o codiță și l-a făcut U de mînă. Nu ziceți că pentru chestia asta a luat și o primă substanțială? Chiulangiu tipul, dar i-a umblat mintea.
Litera V a fost inventată din porunca lui Dumnezeu. Înainte de a fi descoperită această literă, Dumnezeu nu se putea înțelege cu creștinii lui. Neexistînd litera V, zicea: „Pace ouă”, în loc de „Pace vouă”, „Zic eu ouă”, în loc de „Zic eu vouă” și așa mai departe. După ce litera V a fost inventată de cuviosul Arlaam (acum Varlaam), acesta a fost trecut în rîndul sfinților, dar nu știu ce a făcut, mi se pare că l-a făcut greșit pe V de mînă și l-a trecut din nou în rîndul mucenicilor. Să-i mulțumim însă pentru prețioasa lui descoperire.
Și în legătură cu această literă sînt mai multe variante. Peste trei sute. Unii susțin că a apărut pe pămînt înaintea lui Gutemberg. Alții susțin că ar fi apărut chiar și înaintea lui Dumnezeu, dat fiind că în formarea numelui său există un Z. Alții susțin că litera ar fi fost inventată dupa domesticirea pisicii. Pisica făcîndu-se prea blîndă, îndrăgindu-l prea tare pe om, se ținea tot timpul după el. Nu-l lăsa nici să răsufle. Atunci unul cu mai multă glagorie la cap, supărîndu-se că nu este lăsat în pace de pisică, a strigat la ea: „Zît!” și pisica a plecat de lîngă el. Cărturarii, observînd că această literă dă rezultate imediate, au introdus-o în alfabet. Să fie așa? Să nu fie? Hai să zicem c-a fost așa, că n-avem nimic de pierdut.”
Nici “Răpirea ucenicului nevrăjitor” nu este ce pare, ci o fascinantă intrigă polițistă, cu un umor sensibil, totul împachetat într-o savuroasă carte pentru copii. Dar pe care o gustă și adulții. Tot din zona policier-ului este și “Sus mâinile, domnule polițist!”
“Iliuță n’are pistrui, dinți lipsă, ori cicatrice pe obrazul drept, ca eroii din romane și nici veleități de mare inventator, ori ambiția să devină ditamai cosmonautul. Nici marinar de cursă lungă ori vreun “Sfînt”, pe la televiziune nu visează să ajungă. Nu. Să-l invidieze pe Elliot Ness, ori pe Roger Moore? Ferit-a sfîntul! În schimb Iliuță are treisprezece ani și șapte luni și stă pe același palier cu mine. Ce vorbesc eu de același palier? Stă chiar ușă-n ușă cu mine. Sîntem foarte buni amici. Amici e puțin spus. Sîntem prieteni la cataramă. Eu îl știu pe el de când umbla în cărucior, iar el mă știe de când nu purtam mustață și umbrelă, nici măcar pe ploile torențiale. Dacă ar fuma ne-am împrumuta și cu țigări. Dar el n-are acest viciu și pe mine ma bucură.”
Singurul ziar de prânz din perioada comunistă, “Informația Bucureștiului”, găzduia rubrica permanentă a lui Nicuță Tănase, peripețiile unei biciclete prin București: observații simple, redate cu umor și tente de duioșie, care contrastau puternic cu informațiile seci sau serioase care umpleau restul rubricilor. Păcat că nu există o arhivă păstrată. Nicuță Tănase nu a slujit, cum incorect s-ar putea crede, realismul socialist, în ciuda trecutului său proletar. Nu este un autor facil, ci unul sofisticat, cu un soi de hiper-talent de farmacist în dozarea umorului, satirei șfichiuitoare, a duioșiei și a persiflării. Nicuță și bicicleta lui fermecată au văzut cu bonomie dincolo de ziduri, sloganuri și lacăte.
Surse foto:
https://florinbicabooks.wordpress.com
