“Este unul la Operă care face pe tenorul, a spus și versuri la răniți, trebuie să fie în sală că toată ziua e în teatru.”
Așa a ajuns Ion Finteșteanu actor. Deși nu făcea pe tenorul, el chiar era tenor. La Opera din Iași. Numai că s-a îmbolnăvit actorul care juca rolul ‘șefului de orchestră’ din echipa Teatrului Național și aveau nevoie de cineva care să îl înlocuiască rapid. I-au pudrat părul ca să îl îmbătrânească puțin, atât cât cerea rolul și … gata.
Născut în București, pe 18 martie 1899, Ion Finteșteanu a fost cel mai mare dintre copiii soților George și Florica. A urmat cursurile liceului “Mihai Viteazul” din București și s-a pregătit pentru admitere la Conservator. A trebuit să se refugieze în Moldova după ocuparea Capitalei, în 1916, unde a fost meditator, dar și funcționar la gospodaria comunală. Din toamna anului 1917 a fost angajat ca tenor la Societatea Română de Operă din Iași, dar a debutat și ca actor de teatru în spectacolul ”Marșul nupțial” de Henry Bataille. Oportunitatea de a urca pe scenă a venit pe neașteptate, așa că a fost atât de emoționat încât nu își mai amintea dacă și-a spus replica sau nu. În această perioadă a trebuit să își repare defectele de pronunție, întrucât era rârâit și sâsâit. Nu a fost ușor, însă a fost ambițios.
În următorii trei ani a urmat cursurile clasei Lucia Studza Bulandra, la Conservatorul de Artă Dramatică din București, terminând premiant. După terminarea studiilor nu și-a reînnoit contractul cu Compania Bulandra, unde jucase încă din timpul studenției, din cauza salariilor mici. Începând cu 1 decembrie 1921 a devenit actor cu contract la Teatrul Național din București, unde a jucat până la sfârșit, avându-i ca mentori pe Aristide Demetriade, Ctin I Nottara și Nicolae Soreanu.
Numărul muzical al clovnului Charly din piesa “Clownul” de Serck Rogers a fost introdus la sugestia sa, în toamna anului 1938. S-a pregătit serios timp de o jumătate de an cu artiști de circ și a oferit o interpretare magistrală, atât de lăudată de critici și artiști de circ încât i s-a propus să studieze textul și în limba italiană pentru un turneu mondial. Finteșteanu a considerat acest rol “Hamletul său”.
A fost profesor universitar și șef de catedră la specializarea Arta actorului, la Facultatea de Teatru din cadrul Universității de Artă Teatrală și Cinematografică din București, avându-i ca asistenți pe Sandu Manu și Dem Rădulescu.
“Nu i-a fost uşor să răzbească, într-o vreme când teatrul nostru era la o ameţitoare altitudine. Nimic frivol nu i-a atins marea capacitate de seriozitate şi punctualitate. Având o plămadă specială, a îmbucat scândurile scenei cu meticulozitate, cu mii de exerciţii de unul singur, cu voită preţiozitate. Unde era nevoie, cu fermecător nobil panaş, cu seniorial aplomb. Şi-a dat mintea şi sufletul superbului adorat meşteşug, gândind fiecare cuvânt şi fiecare, chiar evaziv, gest. Nu şi-a păstrat mâinile în buzunare, ca să şi le ocupe, ci şi-a făcut din manevrarea lor deschideri spre viaţă, spanioleşti evantaie pentru cucerirea dulcineelor… De mântuială n-a făcut nici o mişcare, căci se născuse cu blestemul lucrului finit în el. A socotit urcarea pe scenă rang de boierie, şi de-aici grija de ţinută, de atitudini, de sacou şi vestă, de crizantema de la butonieră, de mers, de armonioasa-i gestică. Straşnic l-a preocupat respectul textului şi a fugit de vulgaritate ca diavolul de lumină. Cultivat, studios, voind să-şi apropie cât mai mult şi mai divers până la adânci bătrâneţi, a avut un cult pentru bătrânul glorios Naţional bucureştean, pe a cărui scenă şi-a împlinit realizările aproape şase decenii. (Gaby Michailescu, Revista Flacăra)
Finteșteanu a jucat în multe piese de teatru (“Ultima oră” și “Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian, “O scrisoare pierdută”, de Caragiale, “Bădăranii”, “Mincinosul” și “Hangița”, de Carlo Goldoni, “Anii negri”, de Aurel Baranga, “Revizorul” și “Căsătoria”, de Gogol, “Tartuffe”, de Moliere, “Fântâna Blanduziei” și “Harță Răzășul”, de Alecsandri, “Enigma Otiliei”, de George Călinescu – în rolul lui Costache Giurgiuveanu, “Take, Ianke și Kadîr”, de V I Popa etc), dar și în filme (“Datorie și sacrificiu” – peliculă în care a jucat fără onorariu, “Năbădăile Cleopatrei”, “Bulevardul Fluieră Vântu”, “O scrisoare pierdută”, “Afacerea Protar”, “Citadela sfărâmată”, “Celebrul 702”, “Vacanță la mare”, “Titanic Vals”, “Runda 6”, “Haiducii”, “Serata”, “B.D. la munte și la mare”).
Din păcate, “Năbădăile Cleopatrei” nu mai poate fi vizionat astăzi, fiind un film pierdut. După acest rol, Finteșteanu nu a mai jucat în filme timp de 25 ani. Deși jocul său a avut impact, a reproșat regizorilor că folosesc distribuții-șablon, adică oferă contracte unui număr limitat de actori.
În perioada 1929 – 1930 a jucat 24 personaje.
„Personagiile interpretate de dânsul reprezintă o mare şi variată gamă, care îmbrăţişează toate vârstele, toate profunzimile, toate stările sufleteşti. (Aura Buzescu)
“Fiecare personaj, în cariera unui actor, devine o „clasă” promovată, în ansamblu, o „şcoală” în continuă absolvire. Asemenea şcoală se „preda” la Naţional. Ea ar trebui să solicite şi să dezvolte şi azi pe actor, mai ales pe cel tânăr. Un repertoriu bogat, variat, devine pentru el o carte de vizită a calificării şi are preţul unei continue autoconfruntări.” (Ion Finteșteanu)
Ion Finteșteanu a decedat la 85 ani, pe 21 octombrie 1984 și este înmormântat la Cimitirul Bellu.
Surse foto:
