„PAGINI UITATE, PAGINI CENZURATE, PAGINI EXILATE”

„Moartea transformă viața unui om într-o biografie.” (Virgil Ierunca despre Noel Bernard).

Până în 2015 când Alexandra Florina Mănescu a început documentarea pentru cercetarea doctorală “Aproape totul despre Virgil Ierunca”, nu exista o biografie corectă și completă, iar în localitatea sa natală, lumea nu prea auzise de el. Totuși, Doina Jela comenta: “Altă temă la care aș fi dorit mai multă atenție din partea autoarei mi-a fost sugerată de răvășitorul schimb de scrisori ale lui Virgil Ierunca cu tatăl său, care a fost în stare să se umilească trimițând memorii la partid, la Securitate, implorând îngăduința ca fiul lui să se întoarcă în țară. Măsurăm adâncimea suferinței lui de a nu-și revedea părinții înainte de a închide ochii, cu tăria de caracter de a le aminti în scrisori care amestecau tandrețea cu duritatea, că nici Monica nu și-a revăzut mama. O tragedie de aceeași anvergură, pe care el, în noblețea lui, a trecut-o mereu pe planul secund. Cred cu tărie că cercetătorii asta ar trebui să scoată în evidență când se încumetă să scrie o carte despre Virgil Ierunca. O noblețe umană rară, tăinuind cu grijă, toată viața, această suferință.

Nu ne-a lăsat doar o biografie. Virgil Ierunca a publicat mult: „Loi, terreur et resistence en Roumanie”, (Paris, 1960), „Româneşte” (Paris, 1964 şi Bucureşti, 1991, 2005), „Piteşti” (Madrid, 1981 şi, sub titlul „Fenomenul Piteşti”, Bucureşti, 1990, 1991 şi 2007), „Subiect şi predicat” (Bucureşti, 1993), „Dimpotrivă”, (Bucuresti, 1994), „Semnul mirării” (Bucuresti, 1995), „Trecut-au anii. Fragmente de jurnal” (Bucuresti, 2000) şi „Poeme de exil” (Bucuresti, 2001), poezii, articole in ziarul ”Ecoul” şi revistele ”Kalende”, ”Preocupări literare”, ”România literară”, ”Familia”, ”Vatra”, ”Viaţa românească”, ”Echinox”, ”Apostrof”, ”Contrapunct”, ”Orizont”, ”22”, ”Jurnalul literar” .

Deţinuţii, în pielea goală, au fost obligaţi să se întindă pe culoar direct pe ciment şi, timp de peste o jumătate de oră, au fost bătuţi, aşa cum se toacă bucăţi de carne, de către gardieni înarmaţi cu răngi de fier şi cu bâte. După care, trupurile lor însângerate au fost târâte înapoi în celulă şi puse la dispoziţia reeducatorilor care asistaseră la spectacol. Decalajul de forţe astfel obţinut era zdrobitor. Reeducarea putea să înceapă. (“Fenomenul Pitești”)

“Avantajele imediate sau mai îndepărtate erau următoarele :
Mai întâi, a completa ancheta prin denunţurile obţinute sub tortura neîntreruptă şi a îngădui arestarea atâtor opozanţi rămaşi în libertate.
Apoi, a lega pe deţinuţii-torţionari între ei, prin complicitatea crimei. Principiul este simplu, îl aflăm în „Posedaţii” lui Dostoievski, şi, pe bună dreptate, unii dintre cei care l-au cunoscut pe Ţurcanu, l-au putut compara cu Verkovenski. Stavroghin, ghicindu-i gândul, îi spune lui Verkovenski, care pregăteşte asasinarea lui Şatov de către mica sa organizaţie de revoluţionari :
„…ajunge să împingi pe patru membri din grupul tău să-l ucidă pe al cincilea, sub pretextul că e un denunţător, pentru ca o dată ce împreună au vărsat sânge, împreună să fie legaţi. Ei îţi vor deveni sclavi, nu vor mai îndrăzni să se revolte şi să ceară socoteli”.(“Fenomenul Pitești”)

Virgil Ierunca
Virgil Ierunca

Virgil Untaru s-a născut pe 25 august 1920 la Lădești, jud Vâlcea. Fost elev al liceului de băieți “Alexandru Lahovari” din Râmnicu Vâlcea, Ierunca a absolvit Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, fiind redactor la ziarul “Timpul” încă din studenție. A debutat la “Jurnalul literar” al lui Călinescu, sub pseudonimul Virgil Angelli, Virgil Ierunca fiind următorul său pseudonim. În 1942 a editat propria revistă literară, “Albatros”, a cărei apariție a fost stopată de cenzura vremii din cauza tendințelor ei democratice. Cinci ani mai târziu, a scos alături de Ion Caraion (care devine mai tarziu denunțătorul Artur) revista “Agora”, publicație de cultură internațională, pe care cenzura comunistă a oprit-o însă chiar după primul număr.

După stabilirea în Franța în 1947, Ierunca a fost redactor cultural, cercetător la Centrul Național de Cercetare Științifică (secția de filozofie și estetică) și colaborator al postului de radio “Europa liberă”, unde a prezentat emisiunile culturale “Actualitatea culturală romanească” și “Povestea vorbei”. A fost căsătorit cu criticul literar Monica Lovinescu, intelectuală dedicată luptei împotriva totalitarismului comunist. A murit la Paris pe 28 septembrie 2006. Urnele cu cenușa sa și a soției sale au fost depuse 2 ani mai târziu la Fălticeni, în cavoul familiei Lovinescu.

Virgil Ierunca & Monica Lovinescu
Virgil Ierunca & Moniva Lovinescu

Virgil Ierunca despre Eugen Ionescu:

Că l-a citit sau nu pe Soloviev*, și nu e sigur că nu l-a citit (prima carte pe care am întrezărit-o în bibllioteca lui în 1947, când l-am văzut prima oară, era teza lui Jean Barusi despre Sfântul Ioan al Crucii), nu are nici o importanță. Învățător e faptul că, asemenea filosofului pravoslavnic, Eugen Ionescu rîde de aparențele lumii acesteia, păstrînd amintirea viitoare a celeilalte.

Întreaga operă ionesciană este, cum își intitulează el ultima carte, la quête intermittente, căutarea intermitentă a lui Dumnezeu (…).”

Virgil Ierunca despre Mircea Eliade:

„S-a insistat în presa mondială, și nu e o figură de stil, deoarece avem în fața ochilor articole pînă și din Japonia, s-a insistat asupra valorii universale a operei lui Mircea Eliade.

Revendicat, și pe bună dreptate, de atîtea neamuri, ne gândim c-a venit momentul, după acest răstimp al omagiului, să ne preocupăm și de legătura indisolubilă dintre Mircea Eliade și propriul său neam.

De aceea, ne-am intitulat cronica de azi Mircea Eliade și obsesia României.”

Virgil Ierunca despre Noel Bernard:

„Moartea transformă viața unui om într-o biografie. Biografia lui Noël Bernard are ceva din simplitatea de lumină a unui destin: s-a născut și a murit în studiourile Europei Libere. Adică în România, pentru că în spațiul imaginar al studioului a fost instalată România reală în care Noël Bernard, acest agnostic cumpătat, a intrat ca într-o religie. O religie ciudată, cu milioanele de credincioși invizibili care, din țara ferecată de istorie și de nenoroc, îi așteptau mereu spusul, ca un fel de izbăvire.

Partadoxul este însă că Noël Bernard n-a propovăduit niciodată. Și totuși țara îi aștepta cuvintele cu o înfrigurare ce depășește tonalitatea rece a comunicării.

Există un mister al vocației. Vocația lui Noël Bernard a fost aceea de a opune minciunii ca zgomot adevărul ca șoaptă esențială. A șopti esențial adevărul înseamnă a lua cuvintele cele mai simple și a le așeza în așa fel încât fiecare dintre ele să secondeze bătaia de inimă a ascultătorului.

Cine l-a ascultat pe Noël Bernard – dar există careva să nu-l fi ascultat? – nu-i va putea uita vocea. O voce în transparența căreia se contopeau subit rostirea răspicată, rigoarea ideii, respectul pentu fapte. Uneori nu lipseau nici ironia roditoare, nici semnul mirării. Dar niciodată aceste figuri de retorică ocolită nu se abăteau de la demnitatea elegantă a spusului.

Noël Bernard a fost mai mult decât un bun ziarist. De obicei, ziariștii sau golesc evenimentul de subtextul lui intim, sau îi exagerează prin senzațional conținutul, scoțîndu-l astfel din matca obiectivă a poveștii lui întâmplate. Forța lui Noël Bernard era de a situa evenimentul, prin analogie și participare, în contextul trăit de înșiși ascultătorii săi.

Sosea primul în atelierul lui de lucru, și era cel din urmă care-l părăsea. Tot ceea ce putea interesa România era auscultat, drămuit, interpretat, pentru a fi lansat apoi pe unde în țara fără antene, în țara sistematic dezinformată.

Aici e Europa Liberă, fără Noël Bernard. Ca și cum lacrămile ar putea spăla doliul, doliul dumneavoastră, doliul nostru, doliul vântuit al undelor.

Aici e Europa Liberă, fără Noël Bernard. O eroare a destinului.”

Virgil Ierunca
Virgil Ierunca

Se pare că Noel Bernard lăsase cu limbă de moarte dorința ca unicul necrolog difuzat pe unde scurte la moartea sa, în decembrie 1981 să fie scris și citit de Virgil Ierunca. Nu s-a întâmplat așa, însă nu din vina lui Ierunca.

“România nu are nevoie de genii, ci de caractere!” (Virgil Ierunca)

Surse foto:

https://romania.europalibera.org

https://ro.wikipedia.org

https://www.contributors.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Verified by MonsterInsights