Să nu credeți că traficul bucureștean a fost vreodată simplu. Astăzi este sufocat, paralizat uneori, blocat de autoturisme și mijloace de transport în comun. În secolul al XVIII-lea, străzile capitalei erau populate de calești, butci, rădvane sau carete, adică trăsuri de lux cu patru roți, pe arcuri, descoperite sau acoperite, trase de mai mulți cai.
Cert este că boierii și nevestele lor nu mergeau niciodată pe jos, întrucât ar fi fost rușinos. Mai mult, doamnele nu mergeau niciodată neînsoțite. Boierii se vizitau unii pe alții sau mergeau cu treburi în oraș cu caleașca, butca sau rădvanul care îi aștepta la scară. Iarna erau folosite săniile trase de cai împodobiți cu valtrapuri și zurgălăi.
* valtrap = pătură împodobită cu diverse cusături, care se pune pe spinarea calului, sub șa (DEX)
Boierii de rang inferior și micii slujbași umblau călare, iar negustorii foloseau căruța sau droșca, în timp ce oamenii de rând mergeau pe jos. Vehiculele considerate de lux erau destinate doar înaltelor fețe bisericești și boierilor, ceilalți neavând voie să călătorească în vehiculele considerate de lux.
În 1786, contele ungur Festetics crease la București un depozit de trăsuri produse de meșteri din Viena, unde se găseau în permanență 40 calești între 180-200 galbeni bucata și multe trăsuri frumoase. El a fost cel care a deschis gustul boierilor pentru calești luxoase. Șase ani mai târziu, britanicul William Hunter, călător în România, scria: “toți boierii bogați locuiesc aici (în București) iarna și unii dintre ei trăiesc în mare lux. Ca o dovadă a mîndriei lor, trece drept foarte nepotrivit pentru demnitatea lor de a fi văzuți umblînd pe jos în oraș. Numărul și varietatea vehiculelor construite pentru satisfacerea acestui lux sînt într-adevăr de necrezut și multe dintre ele sînt foarte elegante și costisitoare”.
După 1828, plimbările cu caleașca au încetat să mai fie un privilegiu, astfel încât s-au putut bucura de acest avantaj și alte clase sociale (negustorii și burghezii bogați). Însă, din cauza străzilor înguste și întortocheate, încă nu existau mijloace de transport pentru cetățenii de rând. Aveau să treacă încă vreo 40 ani până când Prefectura politiei Capitalei a instituit o obligație nouă pentru birjari: fiacările (adică trăsurile și birjele) trebuiau întreținute curate, altfel puteau încasa doar tariful înjumătățit de la clienți. În 1890, primăria fixase următoarele tarife: cupeurile 5 lei/ ora, trăsurile 2 lei în oras și 3 lei o plimbare la Șosea. Tariful rămânea neschimbat noaptea. Conform “Bucureștilor de ieri” a lui George Potra, “la începutul secolului al XX-lea, în București erau 850 trăsuri cu doi cai, 150 cupeuri, iar pentru serviciul de noapte circa 200 trăsuri, la o populație de aproximativ 300 000 de locuitori. Proprietarii care aveau o singură trăsură, erau în același timp și stăpîni și vizitii; cei care aveau mai multe trăsuri, angajau vizitii pe care-i plăteau cu 30 lei pe lună, plus hrană în natură sau bani. Venitul mijlociu al unei trăsuri, într-o zi, era 15-20 lei, iar sărbătorile și duminicile între 60-80 lei… Proprietarii care aveau mai multe trăsuri și cîteva perechi de cai, își angajau rîndași pentru îngrijirea cailor și curățenia grajdurilor, oameni voinici, sănătoși și muncitori, recrutați mai ales din cei veniți din Transilvania, care ofereau mai multă încredere și garanție că își fac în mod conștiincios slujba pentru care fuseseră tocmiți. Proprietarii trăsurilor, în afară de harnașamente de diferite categorii, perii, țesale mărunte, șepci bombate în față și cu cozoroc de piele sau chiar talpă groasă, tunici de catifea lungi pînă la glezne, cingători de mătase și funde pentru cai, se îngrijeau din timp să aibă cantități suficiente de nutreț. (fîn și ovăz) din cel mai bun, ca să dea cailor hrană la timp și îndestulătoare spre a nu slăbi și a avea forța necesară pentru cursele ce făceau… Toate trăsurile aveau coșuri sau burdufuri de piele, care pe baza unui simplu dispozitiv, se lăsau mai jos sau se ridicau mai sus, pentru ploaie, vînt, soare; lateral aveau “aripi” ca să ferească clienții de a fi stropiți cu apă murdară sau noroi. Pernele de la spate și, în special, cele pe care ședeau clienții erau umplute cu zegras și bine arcuite. Pernele și învelitoarea care se punea pe picioare, mai groasă sau mai subțire, după sezon, erau brodate cu monograma proprietarului. Roțile erau cu spițe vopsite, deseori în alb, inspicate cu roșu aprins, iar marginile aveau cercuri de fier, sub formă de șine, în care se introducea un colac, mai lat sau mai îngust, de cauciuc veritabil, pentru a atenua șocurile drumului și a face călătoria cât mai lină și mai agreabilă. În dreapta și în stînga caprei pe care stătea vizitiul se aflau felinare, cu geamuri de cristal șlefuit, în care, seara se aprindeau lumînări de spermanțet. Toate vehiculele aveau numere de înregistrare, în ultimii ani, albe pe fond negru. Patronii trăsurilor depuneau multă atenție și migală ca vehiculele lor să pornească în oraș sau cum ziceau ei “în cursă” cît mai prezentabile: bine spălate, șterse, lustruite, cu covoraș la picioarele clienților, iar caii să aibă copitele făcute cu vax, sau chiar cu lac, spre a fi cît mai lucioase. Se verifica de fiecare dată, ca potcoavele să aibă colți – care se înșurubau – absolut necesari la mersul pe străzile orașului denivelat pavate, sau la coborîrea și urcarea pantelor din anumite locuri.”
Muscalii (scopiții) au apărut în București spre finalul secolului al XIX-lea, deținători ai celor mai luxoase trăsuri. Vehiculele lor erau întâlnite în fața Teatrului Național sau a marilor hoteluri. Ei au introdus, pe lângă trăsurile deschise, cupeul (trăsura închisă) cu două uși cu geamuri care puteau fi ridicate sau coborâte și scări – o treaptă sau două – în ambele părți, pentru a ușura urcarea și coborârea. În interior existau scrumieră și două glastre de cristal cu flori de sezon. Cupeurile erau folosite mai mult la nunți sau înmormântări, seara sau pe vreme ploioasa și de perechile de îndrăgostiți care se plimbau la Șosea. Trăsurile și echipajele boierilor aveau uneori, pe lângă vizitiu, și un lacheu îmbrăcat în livrea elegantă, cu nasturi de argint, care stătea pe un postament înalt, în spatele trăsurii, gata să sară la orice oprire pentru a deschide ușa și a coborî sau ridica scara echipajului. Mai târziu au apărut birjele sau trăsurile de Herasca deținute atât de cei care le conduceau, cât și de persoane particulare care le foloseau pentru a se deplasa la moșiile din jurul Bucureștiului. Stațiile erau la Bariera Moșilor, în Mahalaua Dracului (actuala Piață 1 Mai), la Bariera Vergului. În spate era legat sacul cu fân și o găleată de tablă sau pânză de cort, cu apă pentru cal. Tarifele practicate de aceste vehicule erau mai mici decât cel al trăsurilor de lux, iar birjarii erau curat îmbrăcați, dar nu cu atâta grijă ca muscalii. În 1895, birjarii lor au întemeiat societatea “Fulgerul”, o corporație care avea drept scop să își ajute la nevoie cei 1200 membri și pe familiile lor.
Sursa DEX:
Caleașcă = trăsură elegantă, pe arcuri foarte flexibile
Butcă = trăsură de lux, de obicei închisă
Rădvan = trăsura de lux închisă, pe arcuri, trasă de mai mulți cai
Caretă = trăsură închisă
Cupeu = trăsură de lux, închisă, de două locuri, în care vizitiul stă în exteriorul caroseriei
Droșcă = trăsură descoperită
Birjă = trăsură de piață
Surse foto
http://muzeulbucurestiului.ro/
https://www.oamenisilocuridintrecut.wordpress.com
