CREZ: TREBUIE SĂ AFLĂM ADEVĂRUL

“La vârsta când alți copii doresc să devină marinari, aviatori, exploratori, parașutiști (dar ce copil n-a dorit o meserie senzațională, din cele care i-au impresionat imaginația dintâi?) eu nu visam să devin decât detectiv și nimic altceva. Și visam asta în mod consecvent, rămânând fidel visului meu inițial, pe care nu l-am trădat niciodată deși aveam în fața ochilor modelele altor meserii, în timp ce pentru meseria visată n-aveam la îndemână nici unul … Să fi fost asta presimțirea unei vocații, așa cum îmi place să cred uneori? (…) În legătură cu opțiunea mea fundamentală, cred că a fost vorba de o anume structură temperamentală. Am fost, sînt și am rămas un om al ordinei, al dreptății și al adevărului. (…) Dacă aș fi trăit în alte timpuri aș fi fost poate un cavaler de epopee, dar cum am trăit în epoca modernă, nu mai puteam fi membru al unui ordin cavaleresc, ci al unei administrații: poliția. În loc să iau parte la turniruri a trebuit să mă limitez la o anchetă; în loc să pornesc la luptă împotriva unei entități metafizice abstracte – Răul – am urmărit o realitate socială personalizată – Crima. Aveam în mine ceva de justițiar și de luptător, de aceea am crezut atât de statornic în visul copilăriei dintâi, de aceea am urmărit tenace să-l realizez în întreaga mea viață.”

Dimitrie (Dumitru) Ceacanica a fost cel mai celebru ofițer criminalist din miliția română. Născut pe 27 octombrie 1918 la Cernavodă, în județul Constanța, Ceacanica provenea dintr-o familie de aromâni cu origini grecești. Părinții, Constantin și Eufrosina, erau proprietarii celui mai mare și cochet magazin din oraș, unde vindeau arme, biciclete și articole tehnice.

În dosarul de la Securitate se menționa că Ceacanica absolvise doar primele patru clase primare, urmând liceul cu întârziere. Cert este că își pierduse tatăl la o vârstă foarte fragedă, fusese nevoit să lupte pe front în cel de-al doilea război mondial pentru a obține cetățenia română, apoi, începând cu anul 1945 se angajase ca “informator diurnist” la Prefectura Poliţiei Capitalei. Din luna august a aceluiaşi an a fost numit “comisar ajutor”, iar din 1948 a devenit comisar, urcând treaptă cu treaptă în carieră și dând dovadă de perseverenţă şi fler. Tot din dosarul de la Securitate aflăm că regimul considera că familia sa nu are origini sănătoase, motiv pentru care nu prea vorbea despre familia și trecutul său. Ceacanica a obținut gradul de colonel în 1981, iar în 1992 a fost avansat post-mortem la gradul de general-maior (cu o stea).

Se spunea că nu urmase facultatea, ci era un autodidact. De fapt, dovedise întotdeauna că stăpânea temeinic cunoștințe atât de de medicină legală, cât şi de psihologie criminalistică sau cod penal. Pe de altă parte, într-un interviu acordat de o rudă, în ziaruldemures.ro, se menționează că ar fi terminat liceul în Constanța, în 1956, apoi Școala de Ofițeri de Miliție, din București, în 1961. Cu siguranță citise de mic tot ce găsise despre Sherlock Holmes și fusese fascinat de logica pe care se bazau anchetele acestuia. Deși admirat pentru calitățile sale profesionale, Ceacanica era considerat un șef dificil. Crezul său a rămas toată viața: “Trebuie să aflu adevărul.”

Iată ce își amintesc foști colaboratori:

“Primul lucru pe care l-a spus după câteva zile în care a studiat cazul a fost: domnilor, căutăm un bolnav psihic. Vreau să văd toate evidențele, toate dosarele. ..Era foarte vulcanic. (…) Îi beștelea pe toți de-ți era și frică de el. Dar nu sancționa, impunea lucruri profesionist.” (Augustin Nona, locotenent major la momentul colaborării cu Ceacanica, la Cluj)

“Ceacanica era extrem de inteligent, era și un actor foarte bun. Avea o minte ageră ca nimeni altul, eu așa l-am cunoscut prima dată. Și era extrem de dur.” (Iuliu Andrei, fost procuror. Cluj)

“Ceacanica m-a învățat mai multe decât în facultatea de drept și mi-a imprimat meticulozitatea lui în cercetarea urmelor adunate din câmpul infracțional. Avea mania detaliilor. Mi-a imprimat–o și mie. N-aș fi lăsat o amprentă uitată în cartotecă pentru nimic în lume. Dacă nu era prins criminalul sau tâlharul sau hoțul, eu revedeam, din când în când, amprenta și reluam compararea cu ce aveam în baza de date. Ei, după 90, când au apărut calculatoarele deștepte, amprentele erau comparate rapid! Noi, însă, ne bazam pe ochi, pe măsurătorile științifice, pe fler… (col criminalist Vasile Matache)

“Ceacanica era o personalitate realmente. M-a anchetat mult atunci. Eu aveam 15 ani, dar țin minte că mi-a plăcut de el. M-a impresionat, de-a dreptul. Mă plimba cu vorba pe departe, pornea discuții care aparent nu aveau legătură cu subiectul și după aceea ajungea brusc la ce îl interesa pe el. Îmi amintesc că trimitea Volga Miliției după mine și mă aștepta cu cîte un sandvici.“ (Corvin Lupu, elev pe vremea aceea, fiul directorului muzeului, astăzi profesor universitar la Sibiu)

„Secretul lui Ceacanica“ – îmi spune – „era atenția. Cînd mergeam la fața locului, avea o teorie: locul faptei trebuie să spună ceva despre criminal și trebuie cercetat cu mare atenție. Am stat și trei zile la fața locului. Era foarte meticulos. Dar avea și talent. Avea fler. Îl mirosea pe criminal. Iar cîteodată era foarte insistent. Cînd l-am întîlnit prima dată, s a întîmplat la Lugoj, unde urma să lucrăm împreună la un caz. Am ajuns acolo pe la 10 seara. M-am gîndit că-l găsesc pe la vreun restaurant. Nici vorbă! Era la Miliție, într-un birou, singur în toată clădirea, în cămașă, cu mînecile suflecate, făcea pe dactilografa: bătea la mașină planul de desfășurare a reconstituirii care avea loc în ziua următoare. Era un tip meseriaș, care avea fler.(…) Avea fler. Cu el te naști, și Ceacanica era născut pentru asta!“ (Traian Tandin)

“Dumitru Ceacanica, era, din punctul meu de vedere, un om deosebit, o minte iscoditoare, cu o intuiție rarisimă, un bun cunoscător al slăbiciunilor oamenilor, fin analist și orator cu o forță de convingere și o incisivitate remarcabilă. Era iute la supărare și atunci arunca vorbe nepotrivite și exagerate, dar nu direct jignitoare. Avea o fire impulsivă pe care cei mai mulți o consideră caracteristica lui esențială. Fapt cu totul și cu totul neadevărat. Ce mă impresiona cel mai mult la el? Flerul lui de polițist de excepție care devenise o legendă printre colegi. Cu asta te naști sau nu. Nu renunța niciodată. Era foarte, foarte, foarte perseverent.“ (Ion Șantea, subaltern)

„Mi-l amintesc îmbrăcat într-un impecabil constum de culoare gri, poate dungat, cu nelipsita batistă pusă la buzunarul hainei. Croiala costumului era la două rînduri de nasturi, așa cum purtau comisarii timpului pe care eu îi cunoșteam doar din filme. Aveam vreo 25 de ani, iar Ceacanica bătea spre 60. Pălărie, pantofi impecabili, din piele. Un personaj pe care – dacă n-ar fi fost profilul lui mediteranean, cu nas acvilin – eu l-aș asemui cu Jean Gabin. Nu era foarte înalt, dar masiv și foarte agil. Parcă venea de undeva de pe ecran. Făcea o notă discordantă cu oamenii timpului de atunci. Pe el nu l am auzit vorbind cu tovarășe. La el, lumea era domnule, distinse domn. Avea o privire tăioasă, ochi ageri…“ (psiholog criminalist Tudorel Butoi)

“Nu bea niciodată mai mult de două pahare (…) pluvios, torențial, el mîna cu vorba, de-a valma, grohotișuri, pietre atinse de fulgere, scântei de aur, epave, paiațe, crengi de soare, ca să demonstreze, de fiecare dată, că ființa umană, rațiunea, bunul simț, legile firii sunt apărate cu abnegație și de multe ori cu eroism de cei ce și-au închinat viața luptei împotriva infracționalismului. (Fănuș Neagu)

“…un om exigent, punctual, care știa să vorbească cu oricine: de la infractor, la general, la scriitori sau artiști. Era un bărbat mereu îmbrăcat elegant, la costum, cu pălărie și batistă albă la buzunarul de la pieptul hainei, care se adresa interlocutorilor doar cu “domnule” sau ‘doamnă’. (…) A fost un autodidact, așa că era în același timp un fin psiholog, un excelent criminalist și un bun cunoscător al tainelor medicinei legale. (…) Era un om exigent, în primul rând cu el. Nu-și permitea să facă greșeli. Când mergea să facă anchete, era bine pregătit: își făcea notițe, culegea informații, trimitea pe cei care erau în anturajul lui să facă investigații în legătură cu acest aspect, deci era foarte bine pregătit. Nu suporta oamenii care nu erau la fel de exigenți, care erau delăsători și din cauza asta unii nu îl apreciau. Însă, adevărații polițiști l-au apreciat și asta contează! (…) Dacă aveai ghinionul, ca infractor, să încapi pe mâna lui, nu aveai nicio șansă. Adică, prin metodele lui, te făcea să recunoști (…) Lucra cu capul, cu inteligența, cu flerul, nu cu alte metode. (col (r) Paul Chiriac)

“Îngâmfat, înfumurat și nervos (…) un element priceput și cu multă putere de muncă, însă care nu depune întotdeauna întreaga sa capacitate și forță de muncă (…) printre metodele lui se număra bătaia și tortura.” (referat din august 1949, din dosarul întocmit de Securitate)

Dumitru Ceacanica a participat la toate anchetele devenite celebre:

– cazul Ion Râmaru (criminalul blondelor – București, anii ‘70)

– “omul cu ciocanul”/ “Ciocănarul” – Cluj, 1973

– cazul “Anca” – studenta de la Sibiu ucisă și tranșată prin tot Bucureștiul, 1977

– dispariția celor 4 tablouri de la Muzeul Bruckental din Sibiu, 1968

Ceacanica a fost și consilier criminalist pentru filmul “Cercul magic” (1975), un lung metraj de ficțiune, cu un scenariu bazat pe romanul polițist omonim scris de Nicolae Mărgeanu.

Dimitrie Ceacanica a locuit pe șos Ștefan cel Mare, lîngă Circ, împreună cu soția și fiica sa, Antigona. În perioada în care ancheta cazul “Anca”, fiica sa era liceeană și a vorbit mult cu ea despre caz, fiind o fire sensibilă, de altfel, și un tată grijuliu. Antigona Ceacanica este medic în București. Tatălui ei îi plăcea să pescuiască și peștele era printre alimentele preferate, așa că se pricepea și să-l gătească. La reuniunile de familie, cânta romanțe și melodii vechi. “Cînta splendid, avea o voce baritonală, un șarm personal. Toată lumea îl admira, deși i se spunea uneori că vorbește prea mult. Dacă aveam o masă cu mai multe persoane, toata lumea mă întreba daca vine și Ceacanica. Uneori ziceam că eu nu mai gătesc, pentru că toată lumea asculta poveștile lui. Toată viața lui a fost comisar. De fapt, milițian, că veniseră la putere comuniștii. Dar el de mic a zis că vrea să fie Sherlock Holmes.“ (Mariana Geamănu, cumnată)

“Pentru mine nu a fost ușor să mă cheme și Ceacanica, și Antigona. Unii rîd și se distrează, alții pun eterna întrebare: Sînteți fiica celebrului criminalist? Țin minte că în clasa I cineva m-a întrebat cu ce se ocupă tata și eu am zis că prinde toți hoții… sau ceva de genul ăsta! Nu mai ştiu exact, dar a fost nostim. Tata era o personalitate destul de puternică. Era greu de conviețuit cu el. Prezența lui impunea anumite reguli. Pe de altă parte, era o persoană foarte afectuoasă, chiar sentimentală. Pentru că el n-a fost prea mult acasă, pe mine mama m-a crescut. Dar pe parcurs am realizat că mi-ar fi plăcut să fie mai prezent în viața mea. Singurul caz pe care l-am discutat cu el a fost «Cazul Anca». Am stat multe nopți și am vorbit despre asta. Eram în clasa a XI-a. Tatăl meu era în rezervă atunci, a fost doar consultant. Dar s-a retras pentru că, la un moment dat, a fost găsit un vinovat. Iar tata credea că nu ăla e criminalul. Viața a făcut că după ani de zile m am întîlnit față-n față cu soția celui acuzat pe nedrept și pe care tata l-a considerat nevinovat. I-am povestit niște lucruri pe care nu le știa: tatăl meu s-a dus multă vreme să-l vadă pe acel om. Să vadă el dacă are față de criminal sau nu. Nu putea să facă legătura între față și faptă. Sigur, nu e un criteriu, dar lui îi spunea ceva lucrul ăsta. După ani de zile s-a dovedit că era nevinovat. Tata avea însemnări despre bolnavi psihici, jurnale. Am citit tot soiul de lucuri, ne-am legat de cum arăta ăla, de cum gîndea celălalt. A fost foarte interesant.“

Uniforma lui Ceacanica, la Muzeul Poliției Române din Târgoviște

După ce s-a pensionat, Ceacanica a continuat să fie pasionat de dezlegarea cazurilor dificile. Se întâlnea măcar o dată pe săptămână cu ‘urmașul’ său, Traian Tandin, și, la ‘șuete de taină’ discutau crimele cu autori necunoscuți , despicau firul în patru și analizau toate pistele.

A murit în 1987, la București, în urma unei grele suferințe cauzate de o tumoră la creier.

“Să nu creadă cineva că în activitatea mea de ofițer judiciar am obținut numai succese. Am avut și destul eșecuri. Pot spune, la sfârșit de carieră, că am avut o viață dominată de surprize și neprevăzut, interesantă și atractivă, și de aceea mărturisesc cu toată convingerea că, de-ar fi s-o iau de la început, tot ofițer judiciar m-aș face.”