“Muzica e cea mai mare dintre arte. Teoria mondială e sunet. Primul lucru când te naşti e sunetul. Când începi să deschizi pleoapele e sculptura, pictura şi pe urmă vine nenea teatru… Teatrul e undeva cam pe locul patru. În orice caz după muzică, pictură sau sculptură…” (Titi Rucăreanu)
“Dacă aş lua-o de la capăt, aş face muzică simfonică“ spunea într-un interviu Dumitru Rucăreanu. Își dorise să urmeze Conservatorul din București, la secția de dirijorat simfonic, întrucât studiase la Școala Populară de Arte din Brașov pianul și acordeonul dar s-a hotărât să dea admitere la teatru după ce a văzut programa pentru admitere: și-a dat seama că nu e pentru el. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1956. “În liceu eram mai mult corigent, dar mă treceau pentru că eu conduceam orchestra liceului, tangouri, valsuri… Aveam un prieten care mi-a zis: «Dă, măi, la Teatru! Ştii o poezie?». Zic: «Ştiu una scurtă!». Comisia era fabuloasă. Erau acolo Nicolae Băltăţeanu, viitorul meu profesor, Alexandru Finţi, Aura Buzescu, Timică… M-am prezentat, am spus poezia «Recrutul», de George Coşbuc, şi asta a fost… Am intrat cu 10 şi am ieşit tot cu 10. Facultatea a contat enorm pentru mine. Am trăit o perioadă extraordinară alături de toţi colegii mei, care acum mai sunt puţini… Ne-am iubit şi cred că ne vom iubi şi dincolo”. Înainte de plecarea la București, bunicul său i-a dat un sfat: “Vezi, că pe-acolo e teatrul. Băi, când te-oi duce la teatru, să nu te duci cu nădragii rupţi în cur. Când te-oi duce la teatru îţi iei căciula a nouă…”
Dumitru Rucăreanu s-a născut pe 26 octombrie 1932 la Ghimbav, județul Brașov. Considera că a fost un adevărat noroc că a copilărit la poalele Tâmpei, unde “toți copiii o luau către sport,… am învățat să fiu liber, dar și disciplinat. De mic am fost foarte dezordonat, și nu o dată mama îmi aplica tot felul de corecții cu lingura de lemn” (Dumitru Rucăreanu). Era pasionat de hochei și cel mai tare se temea de cutremure – îl marcase cel din 1940, care se simțise foarte tare la Brașov. Mama sa a profitat de această frică și, de câte ori găsea dezordine în camera lui, îi explica ce periculos ar fi la un posibil cutremur să nu își găsească ceva la repezeală, să se împiedice de lucruri. A funcționat: a devenit ‘un ordonat-model’, cum spunea chiar el.
A făcut parte din promoția de aur a IATC, alături de Mircea Albulescu, Amza Pellea, Draga Olteanu Matei, Silviu Stănculescu, Sanda Toma, Gheorghe Cozorici, George Constantin, Constantin Rauţchi. “În afară de Mircea Albulescu, bucureștean get-beget, ceilalți eram băieți de la țară, curați și sinceri. Am avut niște profesori care ne-au învățat că o clădire nu poate să înceapă cu acoperișul, trebuie să aibă o temelie serioasă.” Își amintea mereu cu plăcere de anii studenției, când mânca la cantina IATC, care se afla la subsolul cinematografului Patria, unde avea să fie și barul “Melody”. “Eram săraci, dar eram tineri, optimiști, cam inconștienți, nu prea știam noi ce timpuri trăim și mai ales nu bănuiam ce grozăvii comuniste ni se pregăteau.”
După absolvirea studiilor universitare în București, Titi Rucăreanu a fost repartizat la Teatrul Național din Craiova, unde a jucat până în 1959, în piese ca “Bărbierul din Sevilla”, “O chestiune personală”, “Zări de necuprins”. Apoi s-a transferat la București, la Teatrul Armatei (Nottara), condus de George Vraca. În 1961, Beligan l-a ales pentru echipa cu care a format Teatrul de Comedie, unde a jucat până la final, interpretând roluri în “Burghezul gentilom” de Moliere, “Mi se pare romantic” de Radu Cosașu, “Svejk în cel de-al doilea Război Mondial” de Bertolt Brecht etc.
În cinematografie a debutat în 1963, în “Liniște”. Au urmat ‘Dragoste la zero grade’, ‘Camera albă’, ‘Asediul’, ‘Aventuri la Marea Neagră’, ‘Porțile albastre ale orașului’, ‘Agentul straniu’, ‘Cercul magic’, ‘Mastodontul’, ‘Clotescu”, “Gloria nu cântă”, “Acțiunea Autobuzul”, “Am o idee”, “Miezul fierbinte al pâinii”, “Secretul lui Bachus”, “Sosesc păsările călătoare”, “Coana Chirița”, “Secretul lui Nemesis”, “Harababura”.
Deși a jucat toată viața, nu a abandonat nicio clipă muzica, prima sa pasiune, fiind și interpret de muzică ușoara și chiar colaborator al Operei. Avea ureche absolută și îi plăceau mai ales cântecele nemțești, auzite la sașii din Brașov și valsurile la care se acompania la acordeon. Licean fiind, se îndrăgostise de fiica preotului din Feldioara, Felicia. A fost extrem de fericit când fata l-a invitat la un concert de muzică simfonică. Doar că înainte fusese la hochei, era foarte obosit și … a adormit. Fata nu l-a trezit, dar el s-a simțit rușinat când s-a trezit și a realizat cum decursese … întâlnirea lor.
Nu a făcut excese, chiar dacă în tinerețe, când era actor la Craiova obișnuia să petreacă cu zaibăr destul de mult. “Eu m-am oprit de mulți ani din această activitate. Îmi place prea mult viața. E unică! Așa că sorb din ea cu măsură, pe îndelete. Nu beau paharul până la fund… (…). De băut, am băut până la 75 ani, când mi s-a tăiat. Toată viața numa’ votcă, că de whisky n-am avut bani. Bere și șpriț niciodată, că am făcut cândva o colită de fermentație.”
Regrete nu prea a avut, dar nu era încântat de direcția pe care o luase societatea. “Textele lipsesc în muzica de azi”, spunea el. Și mai spunea că azi, oricine poate fi vedetă. “N-aveam noi tâmpenii de-astea cu vedetismul. Acuma, care cum îl cauţi în ziare e vedetă… Cine-o fi, nu-l ştii, de ce-o fi vedetă?! Habar n-ai… Ai pieptul mai mare eşti vedetă. Noi nu foloseam termenul ăsta. N-aveam treaba asta cu vedetismul.“
Titi Rucăreanu zâmbea mult, spunea că “a zâmbi e un mod al meu de viață. Face bine nu doar la suflet, ci și la obraz.” Îi plăcea să meargă cu bicicleta, dar, după ce i se furaseră vreo patru, a renunțat. Și-ar fi dorit mult o trotinetă electrică, așa cum văzuse el când fusese în vizită la o verișoară, la Los Angeles. “Dar pentru că la noi nu există trotinete electrice, mi-am cumpărat un scuter roșu și lucios, nou-nouț. E cam leneș, ce-i drept, nu merge decât cu 60 la oră, dar atât mi-am putut permite din pensia mea de actor.” Mergea în fiecare dimineață pe scuter să își cumpere ziarul.
În București, a locuit pe bd Dacia, la parterul unei vile din apropierea Pieței Galați, dar și a celebrului local “Șarpele roșu”. Soția sa, jurnalista Tina Enache, fosta soție a lui Eugen Barbu, murise în 2010, așa că ultima dorință a fost ca toată averea sa să fie vândută, iar banii obținuți să fie donați unui centru de bătrâni, ceea ce s-a și întâmplat.
S-a stins din viață pe 3 martie 2013, la București, la 81 ani, în urma unui cancer pancreatic. Și-a dorit să părăsească această lume discret, așa cum trăise, așa că la slujba de incinerare au participat doar câteva persoane foarte apropiate, pentru a evita un ‘spectacol’ public. Anunțul decesului a devenit o știre publică la două zile după incinerare.
“A fost un om cu mult umor și cu o viață foarte specială. Pot spune cu mâna pe inimă că s-a dus ultimul boem frumos al breslei noastre. A fost un boem toată viața, un elegant și foarte, foarte special.” (Vladimir Găitan).
Surse foto:
0 thoughts on “A ZÂMBI E UN MOD AL MEU DE VIAȚĂ”