VASILE CÂRLOVA – “CINCI FLORI ȘI UN MILIARD DE ABSENȚE”

Uneori, numerele 22 și 5 pot defini valoarea. Cel puțin, în cazul lui VASILE CÂRLOVA, vârsta fragedă (doar 22 ani) la care a murit și volumul deloc impresionant al poeziilor scrise (doar 5) nu au fost o piedică pentru a fi menționat de George Călinescu în a sa “Istorie a Literaturii Române”, iar versurile sale să fie comparate cu cele ale altor mari poeți care își închinaseră poeziile ruinelor: Byron, Leopardi, Lamartine, Grigore Alexandrescu, Hrisoverghi, Bolintineanu etc.

,,Cârlova are, ca unul ce aparține unei nații de oieri, un simț acut al liniștii câmpenești, măsurate de zvonuri monotone” (Călinescu, “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”).

Născut pe 4 februarie 1809, la Târgoviște (unii menționează Buzăul – informațiile nu sunt exacte), Vasile Cârlova a rămas orfan la vârsta de 7 ani și a fost crescut de o soră a mamei sale, la Craiova, unde a luat lecții de greacă și franceză și a fost coleg cu Grigore Alexandrescu. A debutat în 1827 cu o traducere din limba franceză.

Prima poezie, “Păstorul întristat”, i-a fost publicată în 1830, de către Heliade Rădulescu. 20 ani mai târziu și a fost pusă pe muzică, de Anton Pann.

Păstorul întristat

Un păstor tânăr, frumos la față,

Plin de mâhnire cu glas duios

Cânta din fluier jos pă verdeață,

Sub umbră deasă de pom stufos.

De multe versuri spuse cu jale

Uimite toate sta împrejur:

Râul oprise apa din cale,

Vântul tăcuse din lin murmur.

Cât colo turme de oi frumoase

Se răspândise pe livejuni

Și ascultându-l iarba uitase,

Pătrunse toate de mila lui.

Câinele numai mai cu durere

Stând lângă dânsul căta în jos

Și ca s-aducă lui mângâiere,

Glas câteodată scotea milos.

Eho, ce zace de om departe,

Îl auzise din loc ascuns;

Și cu suspinuri de greutate

La toată vorba îi da răspuns.

Viu lângă dânsul, pătruns de milă

Și cu blândețe îl întrebai:

„Tinere, spune-mi, nu-ți fie silă,

Ce foc, ce chinuri, ce gânduri ai?

Viața voastră necazuri n-are:

E simplă, lină, fără dureri,

Și-n toată lumea nici o suflare

Ca voi nu gustă multe plăceri.

Vouă natura vă este dată;

Câmpii și codrii voă zâmbesc;

Vânturi și râuri voă arată

Cum curg de dulce, cum răcoresc.

Soarele încă voă răvarsă

Lumină dulce, tot cu senin,

Și cerul iarăși mila își varsă

Spre fericire voă deplin.”

El cu suspinuri atunci răspunse:

„Frate, se poate vrun muritor

Oricât să n-aibă dureri ascunse,

Fie pe scaun, fie păstor?

Orice viață supusă zace

Sub patimi grele mult mai puțin!

Soarta nu lasă un om în pace

Cu mulțumire a fi deplin.

Precum nu-nceată de vânt suflarea

Nici către crânguri, nici pe câmpii;

Așa nu-nceată nici tulburarea

De multe patimi către cei vii.

Adevăr, slavă, cinste, putere

Sau bogăție eu nu doresc.

Acestea toate drept o părere,

Drept nălucire le socotesc.

Dar mai puternic, greu a supune

Orice simțire, simț pe amor,

El, izvor dulce de-ntristăciune,

Lesne aprinde foc tutulor.

Iubesc prea dulce o păstoriță

Cu chip prea dulce, prea drăgălaș!

Pentru ea numai simț neputință,

Pentru ea numai sunt pătimaș.

De lângă mine ea când lipsește,

Natura n-are nimic frumos;

Sufletul tare mi se mâhnește,

Orice privire e de prisos.

Și drept aceea a tânguire

Fac să răsune fluierul meu

Lăsând și turma în năpustire,

Vărsând și lacrimi din ochi mereu.”

“Ruinurile Târgoviștei” a fost publicată tot de Heliade Rădulescu, care îi prevedea un strălucit viitor literar: geniul său cel poetic făgăduiește mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă sub pana lui”. Au urmat poeziile “Rugăciune”, “Înserarea” și “Marșul românilor” sau “Odă oștirii române cu ocazia înălțării steagului național” (scrisă în 1831). Ultima poezie a putut fi publicată abia în 1839, postum, în “Curierul românescu”, întrucât, din cauza cenzurii, versurile au circulat doar pe foi volante.

https://textbase.scriptorium.ro/carlova/poezii/ruinurile_targovistii

https://textbase.scriptorium.ro/carlova/poezii/rugaciune

https://textbase.scriptorium.ro/carlova/poezii/inserarea

În 1830 s-a înrolat voluntar în miliția națională, la București și a primit gradul de sublocotenent de cavalerie. În Capitală, Cârlova a fost rapid primit în cercul scriitorilor vremii, iar Heliade Rădulescu i-a fost prieten și protector. Garabet Ibrăileanu spunea: În Vasile Cârlova poporul român a pierdut, poate, pe cel mai mare poet al său” (Viaţa Românească 1920 No. 1).

Întemeietor nu de stat, ci de limbă Cârlova este. Geniul lui e o pricină de perpetuă tristețe națională. Tristețe de a-i fi rupt destinul. Tristețe de a fi plecat din sânul națiunii, limbii și vorbirii românești, cel mai apt de a vorbi vorbirea țării. Cinci flori ne-a lăsat și un miliard de absențe. Acesta era Domnul. El era singurul căruia i-am spus noi toți Dumneavoastră. Când a plecat noi nu eram născuți. Ne naștem greu în vorbire pentru că el, grăbitul, a plecat. Cum era Cârlova? Trebuie că era ca și Shakespeare. Ce este mai frumos în vorbirea noastră, trebuie că ar fi spus Cârlova. Bărbat tânăr, băiat suav, ofițer.” (Nichita Stănescu)

A murit pe 18 septembrie 1831, la Craiova, în urma unei boli infecțioase și a fost înmormântat în curtea bisericii Madona Dudu. Osemintele au fost mutate apoi în alt cimitir, pierzându-se urma locului de veci, însă în curtea bisericii din Craiova a fost păstrată o placă de marmură și o cruce de lemn care marchează locul unde a fost înmormântat inițial. Pe placă se poate citi: “,,În acest loc a fost înmormântat Vasile Cârlova (1809-1831), ofițer al oștirii naționale, precursor al poeziei române moderne. Dumnezeu să îl odihnească în pace!”

  • mormantul lui VASILE CÂRLOVA

„… Cârlova! floarea poeziei, june cu inima de foc. Ca o cometă trecătoare, tu străluceşti un minut peste România uimită şi încântată de lucirea ta. O moarte crudă te răpi fără vreme; dar apucaţi a ne lăsa o lacrimă fierbinte pentru gloria trecută şi o scânteie dătătoare de viaţa pentru viitor…” (Bălcescu)

Concentrată în număr de cinci poezii, opera sa este considerată un veritabil început al liricii românești moderne. “O stea care răsare chiar într-al său apus” este omagiul și opinia lui Heliade Rădulescu față de versul suplu, tonalitatea acordată în registrul romantic și inițierea pseudo-alexandrinului de 14-16 silabe, uimitoare pentru un debutant (*versul alexandrin – versul iambic, de 12 silabe, cu cezura după a șasea silabă). Dimitrie R. Rosetti menționa în 1897 că Vasile Cârlova a început să publice „fără altă instrucțiune de cât cea culeasă în școalele primare”, încă de la vârsta de 17 ani. “Ruinurile Târgoviștei” a inaugurat lirica românească patriotică și romantică, poezia ruinelor, o specie nouă de poezie apărută din fuziunea odei, cu meditația și satira. Alături de Iancu Văcărescu și Alecsandri, Cârlova face parte dintre pionierii poeziei românești care au făcut trecerea de la influențele grecești și frantuzești la lirica românească autentică.

,,Ceva de mister învăluie figura acestui poet. A trecut ca o umbră printre noi, fără ca privirile mai multora să se fi oprit asupra lui cât a trăit şi fără ca din mărturii ale timpului să putem şti mai bine cum a fost viaţa lui.” (Ovid Densușianu)

“Fluente şi degajate, de o adâncă muzicalitate interioară şi de o mare limpezime, versurile lui Cârlova izvorăsc fără efort, constituindu-se într-o confesiune sinceră şi firească. Aceasta se desfăşoară uneori în ample acorduri minore, ca în poezia elegiacă şi meditativă din ‘Înserare’ sau ‘Ruinurile Târgoviştii’, prima evocare a trecutului din literatura română” (“Dicţionarul scriitorilor români”, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1995).

Marșul [oștirii române]

Dragii mei copii războinici, ascultare mumii dați,

Iată vreme, mic și mare armele s-înbrățișați,

    Strigînd toți c-o glăsuire,

    Spre a mumii fericire
    S-alergăm de obște frați.

Cerul vouă vă deschide un drum foarte lăudat,

Ca să mergeți cu pas mare către slavă nencetat.

    Vie-vă, copii, aminte

    Că Europa însuși simte

    În ce cale ați intrat.

Glasul patriii să sune în auzul tutulor,

Strigînd vouă : „Lenevirea rușinată subt picior”,

    Toți acuma c-o mișcare,

    Spre a voastră înălțare

    Să dați mînă de-ajutor.

Acea armă ruginită și ascunsă în mormînt

Brațurile să-nfierbinte ; iasă iarăși pe pămînt.

    Tinerimea s-o-ncunune

    Cu izbînde foarte bune ;

    Pe ea facă jurămînt.

Înaintea fieșcărui îndestul v-ați umilit,

Îndestul și lenevirea în somn greu v-a stăpînit.

    Acea soartă fără milă,

    Sau de voie, sau de silă,

    În sfîrșit v-a slobozit.

Priviți slava de aproape ; voi în urmă-i ați călcat

Și pe fruntea fieșcărui raza ei a luminat.

    Deci la arme dați năvală

    Și la rînd ieșiți cu fală,

    Corbul iată s-a-nălțat.

El subt aripă-i vă cheamă și vestește ca să știți,

Că d-acuma înainte nație să vă numiți.

    Deci cu dînsul înainte

    Alergați cît mai fierbinte,

    Laudă să dobîndiți.

Pe această sfîntă cale înfruntați orice nevoi.

Biruința pretutindini să se ție dupe voi,

    Și strigați c-o glăsuire :

    „Slavă, dragoste, unire

    În veci fie lîngă noi !”

Înainte-vă vrăjmașii să aplece fruntea lor,

Să-și cunoască neputința, ca să scape de omor ;

    Dar atunci a voastră mînă

    Pe ei fie mai blajină,

    Dîndu-le și ajutor.

Vitejia și răbdarea aici încă moștenesc,

Încă curge pîntre vine acel sînge strămoșesc,

    Ce la vreme se arată,

    De nu piere niciodată,

    Ca un dar dumnezeiesc.

Pe cîmpia rumânească o tăcere pînă cînd,

Pînă cînd de arme pline să nu sune cînd și cînd,

    Și p-a căria lungime

    Să nu iasă cu iuțime

    Cetile mereu la rînd?

Aici școala biruinții într-o vreme a stătut,

Ale căria ruinuri să văd încă vechi de mult.

    Dar acum fără zăbavă

    Acea strămoșească slavă

    E să vie în minut.

Glasul vostru strigînd „slavă” pe strămoși a deșteptat,

Ale cărora țărînă în mormînturi s-a mișcat,

Ș-umbrile în veci tăcute

Stau cît colo nevăzute,

Privind corbul înălțat.

Ce privire dulce mie ! Steagul fîlfîie în vînt,

Armele lucesc veriunde, slava iese din mormînt,

    Tinerimea îndrăzneață,

    Mîndră, falnică, măreață,

    Ușor calcă pre pămînt.

Lacrămă de bucurie, curge, curge ne-ncetat !

Veacuri sînt de cînd ascunsă p-al meu sînt tu n-ai picat !

    Arma iată că lucește,

    Slava iată că zîmbește,

    Corbul iată s-a-nălțat !

Surse foto:

https://www.wikipedia.org

https://chindiamedia.ro/

One thought on “VASILE CÂRLOVA – “CINCI FLORI ȘI UN MILIARD DE ABSENȚE”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Verified by MonsterInsights