Cuvintele se descoperă sunet cu sunet, literă cu literă. Învățăm să le rostim, apoi să le scriem. Le împrumutăm din cărți, uneori le transpunem în alte limbi. Le căutăm în permanență pe cele mai potrivite pentru a ne reda gândurile cât mai fidel.
Calistrat Dimitriu s-a născut pe 19 aprilie 1847 la Tecuci și a fost înscris la școală cu numele Hogáș, porecla bunicului patern, din inițiativa învățătorului său. A urmat studiile liceale la Academia Mihăileană din Iași, apoi Facultatea de Filosofie și Litere, tot în Iași. A fost profesor și director de școală la Iași, Piatra Neamț și Alexandria. A murit pe 28 august 1917. A avut șapte copii (al optulea a decedat timpuriu), iar mezina, Sidonia, a fost muzeograf în casa memorială “Calistrat Hogaș” din Piatra Neamț, din 1937, până în 1967, când a donat totul statului. A fost o vegetariană convinsă și a moștenit dragostea tatălui său pentru animale, trăind mereu înconjurată de zeci de pisici, pentru care își consuma toate veniturile. A murit la 94 ani, chiar de ziua de naștere a tatălui său.
Calistrat Hogaș este cunoscut astăzi în special pentru însemnările sale de călătorie, “Pe drumuri de munte”, titlu apărut abia după ce s-a pensionat din învățământ. De fapt, cariera didactică i-a adus mult mai multe satisfacții decât scrisul. Se spunea despre el că “era un dascăl ce transforma ora de română într-o veritabilă sărbătoare”. Prima recenzie serioasă a venit de la Sadoveanu, pentru ediția în două volume a cărții “Pe drumuri de munte”, dar abia după moartea lui Hogaș. Prima ediție fusese distrusă chiar de scriitor, din cauza nenumăratelor greșeli de tipar, urmare a propriei corecturi neglijente, iar a doua ediție s-a pierdut în incendiul care a cuprins tipografia. Poezia sa de debut a rămas destul de necunoscută:
Legenda lăcrămioarei
Pe cerul nopții de primăvară
Luna eșise la răsărit;
Râul, pădurea, vântul de seară
Păreau cu toate c’au adormit.
Numai pe turnuri în depărtare,
Și pe morminte, din când în când,
Pasărea nopții cea plângătoare
Zbura fantastic și trist cântând;
Ear în pădurea cea tăinuită,
Unde păstorul cânta cu-amor,
Prin atmosfera greu adormită
Se’nălța tainic un plâns de dor:
Sub trista umbră, trista Florică
Chiăma iubitu’i cu greu suspin,
Dar, vai! sermana, ea singurică
Simția cum arde fragedu’i sîn.
Ear dimineața când se trezește,
Pe unde plânsul ei a picat,
Câte-o tulpină de flori găsește,
Albe ca sânu’i nevinovat…
Așa copila în primăvară,
Când prin pădure trece cântând,
Simte când vede o lăcrămioară
De-o jale tristă sînu’i bătând.
Căci o tulpină de lăcrămioare
Lângă pârâul murmurător,
Este durerea schimbată’n floare,
Este amorul schimbat în dor!…
Recunoașteți fragmentul tradus în limba engleză?
As far as the eye could see towards the east between the mountains on one side and the mountains on the other, the Nichitului stream was rushing with crystal clear water, now through blooming grassland, then through meadows of young birches, willows or alders, and next through large, barren areas of the gravel river sides looking like a many-faced mosaic, while the slanting rays of the sun falling on the running crests of its waves were creating the image of a twisting and turning wide, soft silk ribbon with changeable golden glitters.
Dusk was starting to rise from the depths … while, among the high peaks of the mountains still indulging in the reddish particles of the last rays of the sunset, the hidden valleys were darkening the view like immense spots of violet-blue shadows… From the depths, from the heights, from the mystery of the forests, from the darkness of the woods, from the air, from everywhere, the prolonged voices of the evenings in the mountains were leaving space for quietness and rest. And slowly, slowly, one by one, everything was fading and falling asleep, and rarely was a bark of a dog, a sound of a cowbell, a voice of a horn distinguished from afar. It was only the stream rushed along its fatal direction by an unseen power that was still indicating, in the universal apathy, the eternal vigour of life in the sleeping veins of things…
Far, very far away, in the east in front of us, towards the large mouth of the valley, something else was still shining in the dusk shadow, like a star fallen from the sky onto the ground … it was the last ray of light-driven apart from the far away west onto the tall, metallic gloss of the hermitage steeple: and when this star faded away and disappeared behind the shadow of the Earth, another one lit up from the highest powers of the sky, … it was the Evening Star…
Surse foto:
www.wikipedia.org
www.doxologia.ro
