“Mă cam săturasem să mă scol la șapte dimineața, să mă duc la ședința de redacție, să plec pe teren în satele din jur. A apărut un anunț în Revista „Contemporanul” că la IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, n.n.) se dă concurs pentru postul de actriță în corp-ansamblu la Teatrul de Nord din Satu Mare. Concursul se ținea la Casandra. M-am dus, l-am luat și așa am intrat în teatru. Am ajuns cu trenul, la trei noaptea, într-un oraș unde nu cunoșteam pe nimeni.”
Coca Bloos s-a născut pe 1 octombrie 1946 și a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din Cluj. Nu a îndrăznit să-și încerce norocul la IATC, descurajată de familie. După facultate, a lucrat trei ani ca jurnalist la “Tribuna Sibiului”, apoi a renunțat la jurnalism în favoarea carierei de actriță. “Nu m-am dus să dau la Institut, pentru că ai mei ziceau: ‘Eşti cam urâţică’. (…) Dar nu regret anii petrecuţi în Facultatea de Filosofie şi nici cei trei ani de jurnalism… Nu am avut cap şi organ pentru filosofie. Trebuie să ai. Ori eu eram cam agitată, nu aveam răbdare să stau în bibliotecă şi totuşi trebuia să fac ceva în afara orelor de curs. Şi cum nu m-am dus să stau în bibliotecă, să citesc, să reflectez, să meditez, atunci am nimerit la Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj şi am dat peste secţiunea de teatru, condusă de doamna Olimpia Arghir, actriţă importantă a Teatrului Naţional din Cluj” (interviu www.metropolis.ro). Ca jurnalist, îi plăcea să facă interviuri, să vorbească cu oamenii. Și-ar fi dorit să fie ‘cap limpede’ și să scrie și editoriale, dar șefii nu aveau încredere în ea, era prea tânără încă.
După primul spectacol de succes la Satu Mare, a devenit actriță profesionistă. A jucat câțiva ani la Teatrul de Stat din Brașov, apoi la Piatra Neamț. La București a venit abia la 40 ani, cu “Piațeta” care s-a bucurat de opt reprezentații la Teatrul Mic și Bulandra. “Nu se putea circula pe stradă în seara reprezentației, așa multă lume venea. Era un spectacol inspirat și frumos. Și trupa era foarte bună. (…) Fiecare visa că mănâncă, în condițiile în care în 1986 nu găseai la magazin decât cutii cu conserve de pește, iar pe scenă se aduceau bunătăți, curcan, tot ce era mai bun. Sala era înnebunită, dar și noi, cei de pe scenă de această… metafizică a stomacului. Se râdea de la început până la sfârșit. Fiecare reacționa, spectacolul era ca un vârtej. Avea și o coloană sonoră excepțională. Și a tot fost cerut la București. Datorită acestui rol m-a luat Dinu Săraru, m-a detașat timp de doi ani, pentru că Bucureștiul era oraș închis, iar eu nu aveam buletin de București. (…) Leopoldina Bălănuță a dorit să joace cu mine în „Monștrii sacri” și în „Elisabeta din întâmplare o femeie”. Jucam rolul cameristei ei. A fost o mare școală pentru mine, pentru că am văzut cum repeta doamna Leopoldina Bălănuță de la ora 9 la 14 sau 15 fără pauză.”
După 1989, a jucat în peste 40 filme, a lucrat și cu regizori mari ca Silviu Purcărete, dar și cu regizori tineri care își dădeau licența la UNATC, a jucat în subsoluri, a participat la formarea teatrului LUNI, a avut parte de public tânăr, a fost deschizător de drumuri, a fost prezentă la Festivalul de Film de la Veneția (în 2001), a fost premiată de UNITER (cea mai bună actriță, cea mai bună actriță în rol principal, cea mai bună regie, întreaga activitate) și Gala Gopo (întreaga carieră, cea mai bună actriță în rol secundar), a fost președinte de onoare al celei de-a XII-a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru în Limba Engleză pentru Tineri ”The Ingenious Drama Festival” (Bacău, 2011), la începutul lui 2022 a devenit vocea producției-experiment “The Walks”, disponibilă online, pentru IOS și Android, realizată în coproducție cu Creart/ Teatrelli și Goethe-Institut București
Coca Bloos a refuzat rolul lui Mefisto din “Faust” în regia lui Silviu Purcărete dintr-un motiv simplu: s-a temut de personaj. Nu de rol, ci de personaj. Duhovnicul ei a încurajat-o să accepte rolul, că doar o jucase și pe Elena Ceaușescu.
I-a lipsit familia. “N-am avut familie. Pentru că Nesfârșitul, Infinitul, pentru mine a fost dragostea pentru oameni pe care am exprimat-o, în felul meu și cât am putut, prin teatru.” În buletin se numește Cornelia, iar în facultate i se spunea Cuchi. Numele de familie este moștenire de la tatăl său, sas de pe lângă Sibiu. Iubește mult câinii.
“În societatea prezentului e prea multă libertate prost înțeleasă, e prea multă democrație prost aplicată. Ceea ce s-a întâmplat din 1989 până acum ne-a dus într-un dezastru social, într-o trivialitate îngrozitoare. Sufletul nostru, al românilor, e înăbușit, parcă nici nu mai avem simțire. Am tot sperat și-am tot sperat, azi însă nu mai am speranță, pentru că speranța înseamnă proiecte, visuri, idealuri.”
“… am nevoie de cineva care să mă asculte și pe care să-l ascult. Noi nu ne mai ascultăm unii pe alții. Trăind în viteză, vedem numai ce vrem noi să vedem. Acum este postul tăcerii, care e foarte greu.“
Surse foto:
