“AI GRIJĂ, SIRE, SĂ NU FACI PIPI PE MATALE, CĂ ALUNECĂ SOLDAȚII ȘI SE SUPĂRĂ DOM DIRECTOR TĂNASE”

Născut pentru a-și face publicul să râdă, a murit singur și trist, la 86 ani. De fapt, începuse să moară câte puțin la 75 ani, când decedase prietenul său, cel cu care împărțise scena o viață,  Radu Zaharescu. Atunci a refuzat să mai urce pe scenă, deși era încă plin de energie.

Faima e destul de volatilă, așa că treptat, publicul l-a uitat pe Horia Șerbănescu, iar singurătatea și tristețea i-au grăbit sfîrșitul. În 2006, inima sa s-a oprit pentru câteva clipe. Medicii l-au ajutat să treacă peste acest moment dificil, dar actorul și-a pregătit plecarea: și-a încheiat toate socotelile, s-a îngrijit de amenajarea locului de veci, pentru că nu voia să își încarce cu griji nici fiica, nici fiul (despre care spunea că îl uitase). Glumea pe tema problemelor sale cardiace: “Eu m-am dus să mă întâlnesc cu Sfântul Petru și l-am găsit pe Sfântul Așteaptă.”

Este adevărat că râsul nu dăunează grav sănătății?

– Câtă vreme poți să zâmbești, nu ești chiar așa bătrân. Un singur lucru bun posedă bătrânețea și pe care tinerețea nu-l are: neprețuita comoară a amintirilor. Ale mele, cele mai frumoase, sunt din teatru și mai cu seamă de la microfon, pe care l-am slujit cu credință amar și amar de ani, cu regretatul meu prieten și partener Radu Zaharescu.

– Mai învățați lucruri noi la această vârstă?

– N-am de învățat decât de la cei tineri. Ce știu bătrânii, știu și eu. Mi-aș îngădui să le fac un singur îndemn primilor. Faceți pe dracu’n patru și distrați-vă! Fiți veseli! La ora actuală există tendința de a-i îndepărta pe cei vârstnici, în ideea că trebuie neapărat înlocuiți cu tineri. Există foarte mult adevăr în treaba asta, numai că se spune că teatrul fără tineri este lipsit de vibrație. Da, dar cel fără bătrâni este lipsit de calitate. Numai sălbaticii nu respectă valoarea verificată de timp. Numai ei se lasă furați de impostura ieftină. Dacă ești bolnav și vrei să te operezi apelezi la un chirurg tânăr și care promite sau îți lași viața unui profesor cu experiență? Cred că bătrânețea nu este altceva decât pedeapsa de a fi trăit.

– Cum vi se pare umorul la ora actuală?

– Există tendința la posturile de televiziune de a practica un umor grosier, care te lasă să crezi că întreaga omenire este obsedată de sex. Râsetele și aplauzele acelea înregistrate pe bandă sunt penibile, artificiale și îndepărtează telespectatorul de umorul sincer, adevărat. Mă felicit că am ales radioul, pentru că niciodată gestul sau scrisul nu va putea înlocui graiul omenesc. Spre deosebire de televizor, radioul îi obligă pe oameni să gândească. Televiziunea îți servește totul pe tavă, radioul îți cere să ai fantezia ta și te și instruiește.

– După atâția ani de teatru, ce v-a atras spre Revistă?

– Sincer? Actrițele!

La ce mai visați acum?

– Visul meu cel mare este ca Ilinca, fetița mea, să apuce vremuri bune, în care oamenii să se bucure de viață, poate ceva mai mult decât m-am bucurat eu. (fragment dintr-un interviu din ziarul “Adevărul”)

Horia Șerbănescu s-a născut pe 16 martie 1924, la București și a urcat prima oară pe scena de la “Cărăbuș”,  la doar 5 ani, în rolul Regelui Mihai în piesa “Miss Revista”. Atunci a fost descoperit de regizorul Paul Gusti care l-a adus la Teatrul Național, în rolul dublu de Statu Palmă Barbă Cot, în spectacolul “Rodia de Aur”. Fiind primul spectacol de acest gen transmis la Radio (prima emisiune de teatru radiofonic a fost transmisă pe 13 septembrie 1929), Horia Șerbănescu este cel mai vechi colaborator al Radiodifuziunii Române. Cu umorul său caracteristic, actorul se autonumea ‘bătrân-minune’. A fost căsătorit timp de 22 ani cu cântăreața Gina Pătrașcu, care s-a mutat în Germania după divorț. Ilinca – Draga, fiica lor, născută în 1990, este psiholog clinician și cercetător la Universitatea din Bonn, specializată în neuroștiințe.

  • Ilinca-Draga, fiica lui Horia Șerbănescu
  • Ilinca-Draga și Gina Pătrașcu

“Momentul de vârf era numit baletul «Soldaților de plumb». Pe scenă apărea o cutie imensă din care ieșeau 18 soldați. Era un dar simbolic oferit micului Rege Mihai. Din păcate, Majestatea sa a fost împiedicată să vină pe scenă să-și primească darul întrucât s-a constatat că soldații nu aveau în dotare decât slipuri și sutiene. Ca să iasă pasiența maestrului de balet, tânărul Simion Siomin, s-a căutat un copil de vârsta Regelui Mihai care să îi semene cât de cât. Sau măcar să poarte plete, cum purta pe atunci micul rege. S-a făcut o selecție și dintre cei câțiva posibili «puști-monarhi» am fost ales eu. La premieră, maestrul Giugaru sau nea Sandi, cum era răsfațat de toți, mi-a dat următoarea indicație regizorală: «Ai grijă, sire, să nu faci pipi pe matale, că alunecă soldații și se supără Dom Director Tănase.” (Horia Șerbănescu)

Și-a petrecut copilăria în cartierul Filantropia din București, pe o străduță liniștită, avându-l vecin pe Gala Galaction.

A jucat la teatrul din Sărindar (condus de Tudor Mușatescu), la Teatrul nostru (condus de Dina Cocea) – unde a fost actor, sufleor, regizor de culise și… dactilografă -, la Teatrul Victoria, la Grădina Volta Buzești (unde a înregistrat primul său mare succes, cu piesa “Profesorul de franceză”, semnată de Tudor Mușatescu), dar a scris cu adevărat istorie la Teatrul de Revistă, alături de partenerul său de scenă, Radu Zaharescu, deși primul cuplet l-a format cu Emil Popescu. De-a lungul anilor, cuplul Șerbănescu – Zaharescu a fost cel mai solicitat de Televiziunea Română, mai ales pentru programele de Revelion.

“Colegul meu Radu Zaharescu era cu muzica, eu cu scrisul (că mă contaminase acest microb) și amândoi cu interpretarea. Viața ne-a despărțit, cum bine știți… Am o fetiță, pe Ilincuța. Nu, nu este copil minune, nici vorbă de așa ceva. Întâi de toate nu mai este copil. Este o domnișoară isteață și frumoasă, care împlinește 16 ani. Pot spune atâta doar, că este plină de ambiție și că dintr-o clasă întreagă de nemțișori, ea – româncuță – are cea mai mare notă la limba germană și că în loc de manele e pasionată de astronomie! Ca fost copil minune bineînțeles că sunt ambițios, așa că am de gând să vă mai fac să râdeți după rețeta mea personală și în orice caz la… nivel european.” (www.jurnalul.ro)

 “Acest cuplu genial era axat pe un haz muzical în galop și cu poante pe muzică. Muzica o compunea Radu, iar poantele le servea Horia. Se completau de minune într-un întreg plăcut, cu umor debordant (…) Aveau o carismă de excepție, care a durat zeci de ani. pe scenă și la radio” (Al. Lazăr).

Horia Șerbănescu a jucat de toate: și dramă, și revistă, și comedie, și operetă, și comedie muzicală, a apărut și în filme, și la televiziune, era prezent foarte des și la radio (“Unda veselă”, Ion Vova).

„Știu spectacole de-ale lor când nu se mai putea circula pe Calea Victoriei din pricina mulțimii care se îmbulzea să intre la Sala Savoy. Și Horia, și Radu au fost conservatori în modă, eleganți întotdeauna, ca descinși din marile filme ale Hollywood-ului. Amândoi însurați (până la urmă) cu două talentate soliste de muzică ușoară. Horia cu Gina Pătrașcu, Radu cu Norina Alexiu.” (Dan Mihăescu, “Eu mințeam poporul cu televizorul”).

Horia Șerbănescu își dorea să reactiveze Asociația Umoriștilor din România, care fusese condusă de-a lungul timpului de Ion Băieșu, Mihai Ispirescu, Tudor Popescu și Dumitru Solomon. Din asociație au mai făcut parte: Ștefan Cazimir, Anda Călugăreanu, Rodica Mandache, Tudor Mărăscu, Aurel Storin, Mircea Cornișteanu, Horațiu Mălăele etc.

A murit pe 19 septembrie 2010, la București, luând cu sine un umor de neegalat. “A fost un prinț al umorului românesc, un comedian fascinant, un om dintre cei mai buni pe care i-a avut acest pământ neliniștit. Un artist înțelept care ne-a învățat că pentru a trăi mult, trebuie să murim de râs în fiecare zi. Și el a fost unul dintre cei mai mari furnizori de voie bună, pentru neamul nostru. (Dan Mihăescu)

Horia Șerbănescu
Horia Șerbănescu

“Păcănitul mașinilor s’a întrerupt, sbârnâitul telefonului s’a oprit cu un sughiț, iar membrilor redacției le-au înțepenit maxilarele de mirare. O domnișoară dactilografă și-a revenit și, stăpânindu-și emoția, întreabă:

– Domnul?

– Doresc să vorbesc cu domnul director!

– Domnul director?

– Da, într’o chestiune… personală.
– Personală! – domnișoara dactilografă exprimă cuvântul cu o intonație reverențioasă pentru domnul de “cinci ani jumătate”, care dorește să vorbească cu domnul director, într’o chestiune personală.

Domnul este introdus; dar violându-se eticheta obișnuită, pătrunde în cabinetul directorial urmat de toți redactorii, dactilografele, oamenii de serviciu, inclusiv vizitatorii incidentali.

Interviul

intrare atât de spectaculoasă în scenă nu putea să preceadă decât un interviu de excepție:

– Îmi permiteți să mă prezint: Horia Traian Șerbănescu, artist la Teatrul Național. Am jucat în piesele “Rodia de aur”, “Institutorii” și “Înșir’te mărgărite”. În “Rodia de aur” am jucat rolurile lui “Statu-Palmă și Barbă-Cot”, iar în “Institutorii” rolul lui Maxim Györman și acum aș dori să joc într’un film românesc. Da ce? Numai în străinătate sunt copii cari să poată juca în film și la noi nu sunt? Eu vreau să joc în film și astfel să duc faima țării…

Domnul director și-a revenit și, după un efort eroic, întrerupe cascada vie a cuvintelor (chiar dacă învățată pe de rost ca un rol):

– Anume ce să duceți?

– Faima! Să duc faima țării și peste…

– Mă rog, ce e faima? – întrebă domnul director cu o naivitate prefăcută.

– Faima?! – și pentru prima dată domnul Horia Traian Șerbănescu este nedumerit:

Ce o fi aia faimă?

După o matură și nu mai puțin sprintenă gândire, spune cu siguranță:

– Faimă?… Nu știu ce e aia!

Gheața obișnuită a interview-ului s’a rupt, iar “domnul artist” al primei noastre scene redevine copilul senin, care îmbină într’un pitoresc mișcător naivitatea și inteligența.

– Ia vino’ncoa.

Se apropie încrezător și privirile-i cată la mine fără teamă.

– Vrei să te lași interviewat?

Mă privește puțin neliniștit.

– Mmmm-da!

Și în privirile-i expresive citesc neliniștea față de… poate… noua pedeapsă.

– Uite, puiule, eu o să te întreb și tu o să-mi răspunzi, ăsta-i interview-ul. Vrei?

Oftează ușurat:

– Da.

– Cum ai spus că te cheamă?

– Horia Traian Șerbănescu.

– Așa? Dar acasă cum îți spune?

– Nicușor.

– Bine Nicușor. Acuma spune-mi mie, ce vrei tu de la noi?

– Vreau să joc într’un film românesc.

– Așa!? Dar, tu ai mai văzut vreun film jucat de un copil: un băiețel așa ca tine?

– Da, cu Jackie Coogan! (citiți așa cum e scris: așa se exprimă prietenul nostru).

– Dar Sonny-boy, ai văzut?

– Aha! Filmul sonor. Cu băiețelul acela…

– Ai putea juca la fel ca el?

– Oho! Și mai bine! – ne răspunde cu o siguranță categorică tânărul nostru interviewat.

– Bine, dar tu ești mic. Ce vârstă ai?

– Cinci ani și jumătate. Peste două luni împlinesc șase!

Nici nu-mi trece prin minte să îndrept greșeala.

– La școală mergi? Știi tu să scrii și să citești?

– Nu, dar știu să mă iscălesc.

Îi dau un creion și  cu o mânuță nesigură schițează un Horia hieroglific. Astfel am obținut primul autograf.

– Ia spune-mi Nicușor, n’ai vrea să-mi declami și mie ceva din rolul tău?

– Din Statu-palmă sau din Barbă-cot?

– Cum, sunt două roluri? Și le-ai jucat pe amândouă?

– Păi domnul Sahighian, regisorul, a văzut că Liviu nu spune așa bine, și atunci…

– Care Liviu?

– Băiețelul care-l juca pe Statu-palmă, că eu jucam pe Barbă-cot. Și atunci am jucat eu și pe Statu-palmă; e un rol mai mare.

– Așa! Dar fotografii ai?

– Am.

Și după ce le scoase din buzunar, îmi puse un teanc în față.

– Spune-mi, care vrei să ni le dai nouă?

Îmi aleg la întâmplare una.

– Nu asta cu Barbă-cot. Asta cu Statu-palmă. Aș vrea să apară în revistă.

De abia acuma pricep eu că ăsta-i rolul lui favorit.

– În Barbă-cot spuneam puțin. Dar în Statu-palmă vorbesc mult.

În ochii copilului se citește dragostea nețărmurită pentru scenă. Sunt impresionat. Cât va mai dăinui dragostea aceasta?

– N’ai vrea să ne spui și nouă ceva din rolul tău?

Se codește puțin. Nu din timiditate. Face câțiva pași înapoi și cristalul glasului său răsună între pereții cenușii. Ne explică părțile care îi par obscure pentru noi:

– Știi, asta o spun Măscăriciului (un personagiu din “Rodia de aur” N. R.) dar n’a fost balaur. Era un cărăbuș.

– Dar în “Institutorii” ce rol joci?

– Al lui Maxim Györman. Dar nu e așa frumos. Spun mai puțin ca în rolul lui Barbă-Cot. În Statu-Palmă spun mult.

– Eh! Statu-Palmă: asta-i lovitura! Bine Nicușor, dar cu filmul cum rămâne? Mai joci?

– Daaaaaaaaaaaa!

– Dar o să trebuiască să mergi cu vaporul. Știi ce e aia vapor?

– Nu știu, dar am auzit eu de vapor.

– Uite, Nicușor, vaporul e o barcă mare, mare de tot, cu mașinării.

– Așa? Atuncea merg.

– Uite, o să trebuiască să pleci în America!

– Plec.

– Dar cu mama și cu tata ce faci?

O secundă gândește nedumerit. Apoi cu desinvoltură:

– Dar ce, o să-i iau codiță după mine?

– Uite, dragă, întâi o să facem niște filme aici în România, la București și la Sinaia. Știi, “Realitatea Ilustrată” alege cea mai frumoasă fată și la concurs o să se facă un film și o să-ți dăm și ție un rol. Vrei?

– Vreau! – răsună ca o jubilare în cameră.

Între timp s-a răspândit în redacția “Realității Ilustrate” vestea prezenței micului-mare actor al Teatrului Național. Redactorii, dactilografele, lucrătorii tipografi își găsesc pretext să intre în “biroul directorial”. Nu trece mult timp și o domnișoară dactilografă îi aduce la cunoștință că e așteptat în vestibul de o persoană.

– O doamnă? – întreabă el cu seriozitate. Atunci e mămica!

– Poftește-o înăuntru, Nicușor.

Dar mămica e grăbită și nu poate primi invitația.

– Trebuie să plec. La revedere!

Dă mâna tuturor fără excepție și, ca în poveste, Statu-Palmă-Barbă-Cot nu mai e.

Statu-Palmă-Barbă-Cot a plecat.

– La revedere! Să mai vii pe la noi, Nicușor!”

(interviu din revista “Realitatea ilustrata”, 30 ianuarie, 1930)

Surse foto:

https://deieri-deazi.blogspot.com/

https://www.wikipedia.org

https://www.teatrultanase.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Verified by MonsterInsights