Se pare că românii iubesc mult pisicile. O știre recentă anunța că pisica este cel mai popular animal de companie și aproximativ fiecare a doua gospodărie din România găzduiește cel puțin o pisică. Această mică felină a fost o prezență populară întotdeauna, căci apare în textele scriitorilor și poeților români din cele mai vechi timpuri.
Iată cum reda Dimitrie Cantemir legenda pisicilor, „istoria lor dezgustătoare și lungă despre Noe”:
„Când plutea Noe pe adâncimea de nemăsurat a valurilor, întinzând velele în toate părțile lumii, din cauza timpului îndelungat, pe corabie au apărut așa de mulți șoareci, încât neajungându-le hrana cea de toate zilele au fost siliți să roadă tăblițele corăbiei. Și rozând multe găuri în fundul corăbiei, l-au adus pe Noe și vietățile în mare deznădăjduire pentru viața lor și în nenorocire. Neștiind Noe cum să tămăduiască acest rău și să scape el și vietățile de năpasta aceea, a strigat către Dumnezeu. Iar Dumnezeu i-a zis: «Când va ieși afară elefantul, mergi după el și sărută-l în gaura din spatele lui pe unde-i iese baliga!».
Când a făcut acest lucru a ieșit împreună cu baliga un porc foarte mare. Acela, după obiceiul său, a curățit toate latrinele și a mâncat baliga. Iar din baliga porcului au ieșit veverițele, care au început s-i omorî pe șoareci. Dar și acestea, obosite de mulțimea de șoareci, parcă nu reușeau nimic.
A poruncit atunci Dumnezeu lui Noe să-l lovească pe leu în frunte și când a făcut aceasta îndată a ieșit din nările lui un motan, care a omorât toți șoarecii. De aceea la ei motanul este respectat, deși se numără printre animalele cele necurate. Pentru această binefacere, Dumnezeu a rânduit ca unul dintre motanii ce se trag din neamul acestuia să moștenească raiul”.
(Dimitrie Cantemir, Sistemul sau Întocmirea religiei mahomedane)
O pisică comunitară a ținut să apară și în versurile Anei Blandiana:
Voi răspunde direct
La subiect.
O maidaneză e o pisică
Mare sau mică
(Nu contează)
Care nu are casă.
Și asta nu pentru că
Nu găsește
O casă în care să trăiască
Pisicește.
(Oricine știe că lumea e plină
De bătrînei căutând o felină).
Ci pentru că–i convinsă
Că orice casă,
Oricât de distinsă,
O încorsetează.
Deci,
Atunci când nu e obeză
Când nu are freză,
Nici fundă roșie la gât
Și nu ține de urât
Nimănui,
Când fură,
Când umblă hai-hui
Pe acoperișuri și olane,
Când prinde șoareci nu din ură,
Ci de foame;
Când toarce
Nu într-un fotoliu,
Ci pe sub mașini,
Când, plină de orgoliu,
Face să dispară
Puii din vecini;
Când n-are timp să se spele
De praf
Decât o dată pe lună
Dar seară de seară
Se plimbă pe sârmele de telegraf
Pe sub stele
Și lună;
Când nu se lasă mângâiată
Niciodată
Dar câștigă
Pe maidane
Toate luptele canino-motane,
Și nu știe mieuna în franceză
Atunci
(Și numai atunci)
O pisică oarecare
Mică
Sau mare,
Cu pete sau dungi,
Dar fără coafeză
Se poate numi maidaneză.
(“Ce face și ce este o maidaneză?”)
Arpagic este însă o vedetă. Nu doar pe strada Anei Blandiana, ci în lumea literaturii, întrucât îl știm cu toții, încă de pe vremea când a fost interzis, iar cărțile în care apărea poezia-pamflet (avându-l in vizor pe Ceaușescu) au fost vândute în doar câteva ore.
“…cineva care nu este
Nici maidanez, nici maidaneză.
De fapt, în cazul lui,
Epitetele nu explică nimic,
Mai bine să vă spui
Că este vorba de Arpagic.
Și când am spus Arpagic
Cred că e suficient
Ca să nu mai explic
Și să știți pe moment
Cine este acest personaj
Pe care-mi permit
Să-l numesc cel mai vestit
Motan din oraș.
Căruia i
S-au scris poezii
Și i s-au făcut portrete,
Așa cum se obișnuiește printre vedete.
Despre care, pe lângă toate,
S-au făcut și desene animate
Palpitante și pline de umor
Date la televizor.
Ei bine, după toate aceste succese
De necontestat
Și de necrezut,
Arpagic, cum era și de așteptat,
S-a cam încrezut.
Dar nici nu e de mirare
Când iese la plimbare
Toată strada emoționată
Se îmbulzește să-l vadă.
Ferestrele se dau de perete,
Copiii uită de caiete,
Crengile se apleacă peste gard,
E o aglomerație ca pe bulevard.
Mașinile sunt obligate
Să încetinească,
I se aruncă ocheade
În manieră pisicească.
I se dau flori,
Pâine cu sare,
Câte o scrisoare
În plic
Și toată lumea strigă
“Arpagic!”
El înaintează important și hai-hui,
Dă un sfat, ascultă un protest mai sonor
(Ca acela al unei cloște cu pui
Împotriva unui motan vânător).
Distribuie zâmbete, strângeri de labă,
Câte o amendă
Sau, mai degrabă,
Admonestare
Și toată lumea e atentă
Și recunoscătoare.
Ba se suspendă
(Să vezi și să nu crezi)
Până și luptele dintre maidaneze și maidanezi.
Și (culme a culmilor) mi s-a relatat
Că un șoricel,
Care aștepta să fie înșfăcat
De Domnia-Sa
Scâncea subțirel
Printre suspine:
“Ce cinste pentru mine
Să mă înghită chiar EL!”
În această situație năzdrăvană
Mi se pare normal
Că Arpagic nu-și mai încape în blană
Și se crede fenomenal.
Încât chiar mă mir, în consecință,
Că mai răspunde când îl chem
(Oferindu-i bineînțeles, drept recunoștință,
Un poem).
Felinele nu lipsesc nici din proverbele sau expresiile românești:
Pisica (mâța) blândă zgârie râu.
A se uita ca mâța-n calendar.
Pisica cu clopoței nu prinde șoareci.
Ce se naște din pisică, șoareci mănâncă.
A trage mâța de coadă.
Somnul pisicilor, bucuria șoarecilor.
Când pisica nu-i acasă, joacă șoarecii pe masă.
Cât de blând să fie motanul, tot zgârie când se mânie.
Când avem în casă smântână, să ne ferim de pisica bătrână.
Cel mai bun loc din casă este cel unde doarme pisica.
Noaptea, toate pisicile sunt negre.
Fericită-i casa cu cel puțin o pisică!
