“DE ACEEA LA EI MOTANUL ESTE RESPECTAT, DEȘI SE NUMĂRĂ PRINTRE ANIMALELE CELE MAI NECURATE”

Se pare că românii iubesc mult pisicile. O știre recentă anunța că pisica este cel mai popular animal de companie și aproximativ fiecare a doua gospodărie din România găzduiește cel puțin o pisică. Această mică felină a fost o prezență populară întotdeauna, căci apare în textele scriitorilor și poeților români din cele mai vechi timpuri.

Iată cum reda Dimitrie Cantemir legenda pisicilor, „istoria lor dezgustătoare și lungă despre Noe”:

„Când plutea Noe pe adâncimea de nemăsurat a valurilor, întinzând velele în toate părțile lumii, din cauza timpului îndelungat, pe corabie au apărut așa de mulți șoareci, încât neajungându-le hrana cea de toate zilele au fost siliți să roadă tăblițele corăbiei. Și rozând multe găuri în fundul corăbiei, l-au adus pe Noe și vietățile în mare deznădăjduire pentru viața lor și în nenorocire. Neștiind Noe cum să tămăduiască acest rău și să scape el și vietățile de năpasta aceea, a strigat către Dumnezeu. Iar Dumnezeu i-a zis: «Când va ieși afară elefantul, mergi după el și sărută-l în gaura din spatele lui pe unde-i iese baliga!».

Când a făcut acest lucru a ieșit împreună cu baliga un porc foarte mare. Acela, după obiceiul său, a curățit toate latrinele și a mâncat baliga. Iar din baliga porcului au ieșit veverițele, care au început s-i omorî pe șoareci. Dar și acestea, obosite de mulțimea de șoareci, parcă nu reușeau nimic.

A poruncit atunci Dumnezeu lui Noe să-l lovească pe leu în frunte și când a făcut aceasta îndată a ieșit din nările lui un motan, care a omorât toți șoarecii. De aceea la ei motanul este respectat, deși se numără printre animalele cele necurate. Pentru această binefacere, Dumnezeu a rânduit ca unul dintre motanii ce se trag din neamul acestuia să moștenească raiul”.

(Dimitrie Cantemir, Sistemul sau Întocmirea religiei mahomedane)

O pisică comunitară a ținut să apară și în versurile Anei Blandiana:

Voi răspunde direct

La subiect.

O maidaneză e o pisică

Mare sau mică

(Nu contează)

Care nu are casă.

Și asta nu pentru că

Nu găsește

O casă în care să trăiască

Pisicește.

(Oricine știe că lumea e plină

De bătrînei căutând o felină).

Ci pentru căi convinsă

Că orice casă,

Oricât de distinsă,

O încorsetează.

Deci,

Atunci când nu e obeză

Când nu are freză,

Nici fundă roșie la gât

Și nu ține de urât

Nimănui,

Când fură,

Când umblă hai-hui

Pe acoperișuri și olane,

Când prinde șoareci nu din ură,

Ci de foame;

Când toarce

Nu într-un fotoliu,

Ci pe sub mașini,

Când, plină de orgoliu,

Face să dispară

Puii din vecini;

Când n-are timp să se spele

De praf

Decât o dată pe lună

Dar seară de seară

Se plimbă pe sârmele de telegraf

Pe sub stele

Și lună;

Când nu se lasă mângâiată

Niciodată

Dar câștigă

Pe maidane

Toate luptele canino-motane,

Și nu știe mieuna în franceză

Atunci

(Și numai atunci)

O pisică oarecare

Mică

Sau mare,

Cu pete sau dungi,

Dar fără coafeză

Se poate numi maidaneză.

(“Ce face și ce este o maidaneză?”)

Arpagic este însă o vedetă. Nu doar pe strada Anei Blandiana, ci în lumea literaturii, întrucât îl știm cu toții, încă de pe vremea când a fost interzis, iar cărțile în care apărea poezia-pamflet (avându-l in vizor pe Ceaușescu) au fost vândute în doar câteva ore.

“…cineva care nu este

Nici maidanez, nici maidaneză.

De fapt, în cazul lui,

Epitetele nu explică nimic,

Mai bine să vă spui

Că este vorba de Arpagic.

Și când am spus Arpagic

Cred că e suficient

Ca să nu mai explic

Și să știți pe moment

Cine este acest personaj

Pe care-mi permit

Să-l numesc cel mai vestit

Motan din oraș.

Căruia i

S-au scris poezii

Și i s-au făcut portrete,

Așa cum se obișnuiește printre vedete.

Despre care, pe lângă toate,

S-au făcut și desene animate

Palpitante și pline de umor

Date la televizor.

Ei bine, după toate aceste succese

De necontestat

Și de necrezut,

Arpagic, cum era și de așteptat,

S-a cam încrezut.

Dar nici nu e de mirare

Când iese la plimbare

Toată strada emoționată

Se îmbulzește să-l vadă.

Ferestrele se dau de perete,

Copiii uită de caiete,

Crengile se apleacă peste gard,

E o aglomerație ca pe bulevard.

Mașinile sunt obligate

Să încetinească,

I se aruncă ocheade

În manieră pisicească.

I se dau flori,

Pâine cu sare,

Câte o scrisoare

În plic

Și toată lumea strigă

“Arpagic!”

El înaintează important și hai-hui,

Dă un sfat, ascultă un protest mai sonor

(Ca acela al unei cloște cu pui

Împotriva unui motan vânător).

Distribuie zâmbete, strângeri de labă,

Câte o amendă

Sau, mai degrabă,

Admonestare

Și toată lumea e atentă

Și recunoscătoare.

Ba se suspendă

(Să vezi și să nu crezi)

Până și luptele dintre maidaneze și maidanezi.

Și (culme a culmilor) mi s-a relatat

Că un șoricel,

Care aștepta să fie înșfăcat

De Domnia-Sa

Scâncea subțirel

Printre suspine:

“Ce cinste pentru mine

Să mă înghită chiar EL!”

În această situație năzdrăvană

Mi se pare normal

Că Arpagic nu-și mai încape în blană

Și se crede fenomenal.

Încât chiar mă mir, în consecință,

Că mai răspunde când îl chem

(Oferindu-i bineînțeles, drept recunoștință,

Un poem).

Felinele nu lipsesc nici din proverbele sau expresiile românești:

Pisica (mâța) blândă zgârie râu.

A se uita ca mâța-n calendar.

Pisica cu clopoței nu prinde șoareci.

Ce se naște din pisică, șoareci mănâncă.

A trage mâța de coadă.

Somnul pisicilor, bucuria șoarecilor.

Când pisica nu-i acasă, joacă șoarecii pe masă.

Cât de blând să fie motanul, tot zgârie când se mânie.

Când avem în casă smântână, să ne ferim de pisica bătrână.

Cel mai bun loc din casă este cel unde doarme pisica.

Noaptea, toate pisicile sunt negre.

Fericită-i casa cu cel puțin o pisică!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Verified by MonsterInsights