DE LA SĂRĂCIE LA STRĂLUCIREA SCENEI – Stela POPESCU: O PRIVIREA ÎN CULISELE VIEȚII UNEI ACTRIȚE DE EXCEPȚIE

Dezorientată, înfrigurată, absolventă de Silvicultură? V-o puteți închipui pe Stela Popescu în oricare dintre aceste ipostaze?

O știm fascinantă, exuberantă, caldă, savuroasă.

Când a sosit în România, a locuit la Brașov, în casa unor sași. Nu avea amintiri plăcute despre familia respectivă: „De acolo, am o amintire foarte tristă. Ni s-a dat o cameră la o familie de sași, care nu înțelegeau ce se întâmplă în Basarabia. Într-o zi, sașii au tăiat un porc și mama i-a rugat să ne vândă și nouă două kilograme, ca să avem ce pune pe masa de sărbători. Ei bine, a primit următorul răspuns: ‘Nu vând carne și nu eu te-am pus să pleci din Basarabia și să vii aici!’

Avea cinci ani când tatăl său a fost arestat și deportat. Fiind intelectual (părinții ei erau învățători), era considerat dușman de clasă. Își amintea invazia rusească și momentul când l-a pierdut pe tatăl său. 18 ani nu a mai avut vești de la el și avea să îl reîntâlnească abia după 37 ani. L-a reîntâlnit în 1962, în timpul unei excursii în Basarabia. Până atunci, familia îl crezuse decedat.

„Aveam 5 ani. Tata a fost deportat în Siberia în 1940. Rușii au avut un sistem foarte inteligent de a ocupa Basarabia. Au luat într-o noapte tot ce era intelectual, bărbați în special, și i-au dus direct, în vagoane, la Vladivostok. Şi au adus în loc tot ce se chema funcționar rus. Şi din clipa aceea, în Basarabia erai obligat să vorbești rusește. Dar basarabenii nu vorbeau rusește, dragii mei. Poate undeva jos, la Balta Albă, unde erau lipoveni, poate undeva spre Cernăuți, unde erau influențați de ucraineni. Dar la noi, în regiunea Chișinău, Orhei, nu știam rusește o vorbă.

Într-o noapte, dacă aveai treabă undeva, poliție, primărie, trebuia să înveți rusește. După câțiva ani, toată lumea vorbea rusește, n-avea încotro. Mama mea, care era învățătoare, memora noaptea lecția în rusește și a doua zi o preda copiilor…

Tata a scris 18 ani și n-am primit nicio scrisoare de la el. Toate scrisorile se adunau de către autorități și le dădeau foc în apropiere, într-un șanț. Pe el l-au dus la capătul pământului, în Siberia. Le-au dat conserve și topoare și le-au zis să-și facă barăci. Stomacul tatei era ca fierul când l-am reîntâlnit, de la atâtea lemne tăiate. A mâncat rădăcini de copaci, a scăpat cu viață, deși se omorau între ei. Îmi povestea tata că, până și-au construit barăci, făceau seara un foc mare și se adunau în jurul lui. Unul mai băga cuțitul în altu’ ca să se apropie de foc, altu’ îngheța la marginea cercului… Erau niște lucruri inumane. Şi el a rezistat.

A fost eliberat în 1958. S-a dus în satul de unde era mama lui. Aici a stat alți 19 ani, profesând ca învățător la o școală. N-avea voie să părăsească Basarabia, care era tot sub ocupație comunistă… Abia în 1977 am reușit să îl aducem acasă”.

Născută în Orhei, pe 21 decembrie 1935, Stela Popescu a părăsit Basarabia natală în 1944 pentru a se stabili în România, împreună cu mama ei și a absolvit Colegiul Unirea din Brașov și Școala Populară de Artă din același oraș, apoi Institutul de Artă Teatrală și Cinematrografică din București. Au plecat doar cu o ladă de lucruri, într-un vagon de tren descoperit, alături de răniți și refugiați. Copilul de nouă ani și mama sa au suportat călătoria de coșmar din februarie, timp de două săptămâni, acoperite doar cu plapuma luată de acasă.

Pentru că exista riscul de a fi trimise înapoi în Basarabia, Valentina, mama Stelei a fost nevoită să încheie o căsătorie de conveniență, cu un bărbat liniștit și muncitor, ce-i drept. A fost o căsătorie de comun acord, însă prima iarnă a trecut extrem de greu la Brașov. „Și pentru că aveam nevoie de bani și era foarte greu, omul ăsta a cumpărat un motor de tăiat lemne și un cal. Încă nu era gaz metan mult în țară, nici măcar în Ardeal. Noi eram la Brașov și el se ducea din poartă în poartă cu un om și tăiau lemne. Se câștiga foarte bine din chestia asta pentru că venea iarna.”. Stela a fost nevoită să se implice în treburile gospodărești de mică, pentru a-și ajuta mama, așa încât avea doar 12 ani când mama ei i-a încredințat măgarul familiei. „Aveam vreo 12 ani și mă trimitea cu măgarul la păscut că stăteam la marginea orașului. Noroc că îmi plăceau romanele polițiste, erau podurile pline de cărți la colegele mele. Și eu luam și citeam, ce îmi pica în mână. Iar măgarul păștea acolo.”

„Nu am văzut-o pe mama niciodată stând la o cafea cu cineva, aşa, degeaba“, povestea Stela Popescu cu admirație în cartea “Stela Popescu”, scrisă de Cristina Rhea. “Mereu am senzaţia că totul trebuie făcut azi, nu pot să amân nimic pe a doua zi. O nelinişte permanentă că lucrurile trebuie puse la punct şi nu abandonate.Ț 

Deși mama ei era o femeie cochetă și îi plăcea să poarte rochii de mătase și sandale, Stela era o băiețoasă. Mama ei îi cosea noaptea păpuși de cârpă, numai că viitoarei actrițe nu îi plăceau păpușile. “Ea mi le dăruia, iar eu mă duceam pe maidan şi jucam fotbal cu ele… Până când am împlinit 18 ani, mama a avut sentimentul că eu nu sunt feminină. Şi îi părea foarte rău, pentru că ea a fost extrem de feminină. Era o femeie înaltă, şatenă, cu gropiţe în obraji, ochi căprui, mai subţire ca mine, cu un bust mai mic, picioare foarte frumoase. O femeie care a fost Regina balurilor în Basarabia, o persoană fină, cu înclinaţii spre broderie şi dantele, spre lucruri deosebite. Până noaptea târziu îmi croia rochiţe plisate, într-o vreme când numai doamnele se îmbrăcau astfel. Se străduia să mă facă o fetiţă drăguţă, să mă pieptene frumos; însă acest lucru era greu de realizat, deoarece eu veneam cu rochia sfâşiată, pentru că săream gardul. Odată, mama m-a tuns scurt, pentru că eu nu ştiam să mă pieptăn şi nu-i plăcea că sunt dezordonată.“ (interviu Ziarul Metropolis)

“Vai dragă, parcă eşti mereu smulsă de gâşte!”, spunea mama ei, când o vedea cu uniforma dezordonată. ”Dar nu-i nimic, dai la Silvicultură, te duci în pădure, printre copaci şi nimeni n-o să te aleagă!”

Stela Popescu povestea că mama sa i-a făcut un singur compliment. Iar ea, Stela, a prețuit acel moment: „Mama m-a susţinut grozav, doar că nu mă credea cea mai deşteaptă şi cea mai frumoasă. În ultimele luni de viaţă, mama mi-a spus: ‘Când intri tu în scenă, răsare soarele’. A fost cel mai mare compliment de o viaţă pe care mi l-a făcut mama”

Îndrăgostită de teatru de mică, năzdrăvana Stela nu a reușit să intre la IATC din prima încercare, dar nici la Drept (unde se înscrisese îndemnată de mama sa). La IATC a reușit la probele teoretice, dar nu și la cea practică. A fost repartizată la Facultatea de Limba Rusă “Maxim Gorki”, unde a studiat însă doar un an, pentru că nu îi plăcea prea mult. Însă a reușit să învețe limba rusă (familia ei nu vorbise rusește), ba a memorat până și “Luceafărul” în rusă și a descoperit că este o limba frumoasă, dar nu i se potrivea. Între timp a intrat în echipa Teatrului Ministerului de Interne apoi, în anul următor a fost admisă la facultatea dorită.

„Eu eram din provincie și eram dezordonată. Dar, pentru că eram isteață și știam carte, am fost repartizată la o altă facultate. Astfel că, după ce m-am mutat la București, am învățat să mă îmbrac, să mă pieptan, am devenit o altă persoană.”

La finalul facultății a fost repartizată la teatrul din Brașov. În perioada 1963-1969 a jucat la Teatrul “Constantin Tănase” din București, apoi la Teatrul de Comedie, colaborând în paralel și cu Radiodifuziunea Română. În 1993 a revenit la Teatrul “Constantin Tănase” unde a jucat până la finalul vieții. A făcut cuplu, pe scenă și la televiziune cu Ștefan Bănică Sr (1971 – 1979), apoi cu Alexandru Arșinel. Mulți credeau că erau căsătoriți. “Acest lucru se datorează faptului că între noi, pe scenă, relaţia este perfectă şi armonioasă. Din clipa în care am ieşit de pe scenă, noi nici măcar buni prieteni nu suntem. Nu ne facem vizite, nu mâncăm împreună… La noi, teatrul este legătura. Am jucat împreună în toată ţara, am repetat împreună, dar niciodată între noi nu s-a creat acea stare de simpatie personală!„

În anii comunismului a avut șansa să rămână în Franța, însă a preferat să se întoarcă în țara unde trăia mama ei, pe care a îngrijit-o cu devotament. A avut însă ocazia multor turnee în străinătate. „Şansa mea a constat în venirea lui Coquatrix în ţările de Sud-Est ale Europei, susţinut fiind de Partidul Comunist din Franţa, în vederea realizării unor cercetări în privinţa teatrului din această regiune. A văzut şi un spectacol al nostru care i-a plăcut şi, apoi, ne-a invitat să jucăm în Franţa“. În schimb, în România nu a avut voie să apară singură pe coperta revistei “Cinema”.

În 1969 s-a măritat cu textierul Mihai (Puiu) Maximilian, după ce fusese căsătorită timp de 8 ani cu regizorul Dan Puican. “Pur şi simplu am fugit de acasă. Am fugit de la primul soţ «călare» pe un Renault 16. Aşa s-a întâmplat. Fostul soţ era un bărbat extraordinar, dar nu simţeam chimia pe care am avut-o cu Puişor.” A rămas însărcinată în facultate, însă nu a păstrat copilul. Ulterior, a adoptat-o pe fiica cumnatului său (fratele lui Puiu Maximilian), Doinița Maximilian, de la care a avut o nepoată, pe Stanca Radu.

A murit pe 23 noiembrie 2017, la 81 ani, în urma unui atac cerebral. Este înmormântată la Cimitirul Cernica, alături de soțul său.

Din gândurile Stelei Popescu:

„Dacă nu aș fi reușit în actorie, aș fi făcut altceva, nu m-aș fi încăpățânat. Nu sunt orgolioasă. Aș fi făcut design, de exemplu, costume de teatru. Aș face o mie de lucruri, păcat că viața e scurtă”

“Intelectualul român nu e un luptător.”

„Sunt o femeie normală care iubeşte oamenii. Mă consider cel mai obişnuit om din lume. Viaţa merge înainte. E grea, frumoasă şi trebuie să profităm de ea. Viaţa este darul unic de la Dumnezeu şi, oricât de dificilă ar fi, trebuie să o trăim şi să încercăm a ne bucura de ea. Să încercăm să fim cât mai mult timp alături de cei dragi, pentru a profita împreună de această minunăţie care este viaţa. E singura minune adevărată a lumii. Bucuraţi-vă de ea, treceţi peste necazuri şi nu uitaţi că mâine s-ar putea să fie mai bine!“