PROBABIL CĂ EU SUNT SIMETRICĂ ACUM…

“Știu …că trebuie să spui cuvintele la urmă, nu teatral, ci cu adevăr. Dintr-o perdea de gânduri recompui textul și te recompui și pe tine”. 

Carmen Galin a dispărut din viața publică în 1995, când s-a retras de pe scena Teatrului Național din București, în urma neînțelegerilor cu Fănuș Neagu, directorul de atunci. A povestit despre motivele acestei demisii abrupte în interviul oferit revistei Cultura, în 2016: .https://adevarul.ro/cultura/arte/carmen-galin-sa-nu-spuna-m-am-retras-pentrutotdeauna-s-ar-putea-surprize-interviu-1_576ed5c15ab6550cb8498a44/index.html.

Au urmat 20 ani de tăcere.

Apoi, a venit interviul acesta, despre gândurile, trăirile, pasiunile și tristețile ei: https://www.ziarulmetropolis.ro/10-lucruri-pe-care-le-a-spus-carmen-galin-dupa-o-tacere-de-20-de-ani/?fbclid=IwAR124Y6GiUwZyrsitbo-q-kR6XFAb6-KUlhuKHEsRLucUQQBbKFhqFicetM 

Carmen Galin ar fi împlinit astăzi 75 ani. Din păcate, a plecat în 2020, cu o zi înainte de a-și sărbători ziua de naștere. S-a născut la Iași, în casa în care locuise Garabet Ibrăileanu, apoi familia ei s-a mutat la Bistrița și Cluj. A copilărit printre artiști (bunicul Victor Galin – profesor la Belle Arte, unchii – sculptori ale căror opere pot fi văzute astăzi în parcul Copou, tatăl – pictor și scenograf, mătușa Elena Galin – cântăreață la Opera Română, mama – pasionată de muzică și artă) și s-a format în universul cultural ardelenesc. A început lecțiile de pian la Cluj și a continuat cu balet și gimnastică, după întoarcerea la Iași. A absolvit profilul real, iar în 1963 a dat examen la IATC, la secția Regie, însă a fost îndrumată spre actorie după ce a recitat poezia ‘La pârâu’, de George Coșbuc. A reușit la examenul la care se prezentaseră 600 candidați pe loc și a terminat ca șefă de promoție. La 20 ani a refuzat postul de crainic TV în București, preferând să joace la Piatra Neamț. A făcut roluri memorabile atât în teatru, cât și în film: de la rolurile secundare Sița – surdo-muta retardată din ‘Tănase Scatiu’ sau Pica – fiica ciudată a arhitectului din ‘Bietul Ioanide’, la rolul principal Cristina în ‘Faleze de nisip’, film interzis de Ceaușescu. Însă rolul în care s-a depășit pe sine este cel din ‘Saltimbancii’ și ‘Un saltimbanc la Polul Nord’ în care nu a avut nevoie de dublură pentru triplul salt mortal executat în film. Ultima apariție publică a fost în 2016, la TIF Cluj, unde a primit premiul de excelentță. A fost măritată cu Dan Pița și Dan Schneider și nu a avut copii. Ultimii ani a trăit alături de cățeii ei (la un moment dat a avut 28) și ariciul Petrică. Și-a dorit o înmormântare discretă, așa cum fusese întreaga viață.

Eu nu scriu poezii, scriu doar gânduri… Și pe unul o să vi-l spun, pentru că seamănă cu mine: „Îi lipsea o singură pană dintr-o aripă, ca să fie o pasăre întreagă. Iar noi, superesteții, i-am mai smuls una din cealaltă aripă, pentru simetrie. Probabil că eu sunt simetrică acum.”

“Atunci, într-o după-amiază de iunie, Carmen Galin a povestit de ce, în 1995, a ales să nu mai fie văzută și să nu mai facă nimic din ceea ce iubea să facă pe scenă… Un om pe care nu l-am întâlnit decât o dată mă leagă să-i consemnez trecerea.” (Mihnea Măruță): https://surpriza.info/carmen-galin-ultima-spovedanie/

“Pentru mine, personal, TIFF 2016 nu a însemnat doar vizita la Cluj a marii dive Sophiei Loren, ci şi întîlnirea cu Carmen Galin. A fost greu să o conving să vină la Cluj, să iasă din bîrlogul ei unde se simţea atît de bine, înconjurată de flori şi căţeluşi, dar a zis “da”. Şi uite-aşa, într-o seară de joi, mă uitam după ea prin marea de oameni aflaţi la cocktailul de la Casino, din Parc, pînă cînd o colegă mi-a semnalizat-o. Emoţie, fuck it, am îmbrăţişat-o şi m-am comportat ca şi cum ne-am şti de-o viaţă şi am fi făcut 10 filme împreună. Partea tare e că după 20 de minute de vorbă, cam aşa ne şi simţeam. Zgomotul de fond al mulţimii se estompa uşor-uşor, cei care mă salutau şi voiau un small talk se retrăgeau politicoşi şi rămîneam doar noi doi, adică ea şi subsemnatul în chip de receptor de poveşti, emoţii, afecte. L-a remarcat în depărtare pe Sandu Bindea şi, vrînd să-l surprindă, s-a transformat brusc în şcolăriţa care vrea să-i facă o şotie. Am devenit complice şi am asistat la momente de actorie fină, schimburi discrete de priviri, comentarii din vîrful buzelor. Bindea era făcut şi el „mat”. Mă uitam la ea prelung şi nu-mi venea să cred că nu mai făcuse film din 1991. Juca şi „se juca” cu o naturaleţe incredibilă. La gala de la Teatrul Naţional a primit Premiul de Excelenţă al festivalului şi a vorbit publicului scurt, la obiect, evocînd legăturile ei cu Clujul şi cu oamenii lui. Distinsă, elegantă, fără nimic care să trădeze ostentaţie sau sentimentul de „prea mult”. Am mai vorbit de atunci de câteva ori iar anul trecut, în martie, am sunat-o cu gîndul să ne vedem să îi propun să accepte un rol în filmul la care începeam să lucrez. La fel de elegantă as always, m-a refuzat. Că nu poate pleca de acasă perioade lungi, „ce-o să facă ea cu cîinii, cu sufletele de care are ea grijă?” Şi a început să-mi povestească din nou despre bucuriile mici din viaţa ei, iar eu o trăgeam iar şi iar spre film. I-am zis că fac orice şi o fur pentru filmare doar o zi sau două, ea mi-a zîmbit prelung. Cum ar veni „Ştiu că mă minţi, măi Tudore…” Enfin, ne-am despărţit cu promisiunea că nu e un nu ferm şi că o să îi dau scenariul la citit. A trecut un an, am mai amînat proiectul iar Carmen Galin nu mai e. O să îl fac cumva dar plecarea ei doare. Din o mie de motive dar şi pentru că nu am mai întîlnit pe nimeni care să-şi asume cu atîta convingere şi delicateţe misterul în jurul propriei persoane (trăind în vremuri cînd postăm pe Insta ce mincăm, pe cine iubim, fiecare plajă vizitată). S-a retras în glorie şi n-a mai vorbit nimic despre ce-a fost şi cum a fost. Mi-a vorbit doar despre marea ei dragoste, omul de lîngă ea care a plecat şi el prea devreme. Avea un şarm nebun, indiferent dacă era pe scenă, la cafenea sau, la grădinărit, în curte. Drum bun!” (Tudor Giurgiu)

“De multe ori am fost invidiată pentru ce mi-a dat viața și Bunul Dumnezeu, dar ar trebui să fiu cu adevărat invidiată pentru șansa pe care am avut-o să pătrund în miezul lumii circului. Circul, magic, unic, universal, tainic, chinuit, muncit. Am fugit de acasă după ce am văzut “Parisul pe Gheață”, ca să-i rog să mă ia cu ei, să rămân cu ei. Așa simțeam atunci, la 8-9 ani.” Continuarea interviului, amintiri despre calul Argint și fascinația actriței pentru circ și urșii polari, aici: https://jurnalul.ro/vechiul-site/old-site/suplimente/editie-de-colectie/pentru-fram-50659.html

surse foto:

www.aarc.ro

www.imdb.com

https://img.2performant.com/system/paperclip/banner_pictures/pics/214653/original/214653.jpg
Verified by MonsterInsights