CARMEN GALIN – SUFLET SENSIBIL ȘI MODEST DĂRUIT CU TALENT AUTENTIC

“Știu …că trebuie să spui cuvintele la urmă, nu teatral, ci cu adevăr. Dintr-o perdea de gânduri recompui textul și te recompui și pe tine”. 

Carmen Galin a dispărut din viața publică în 1995, când s-a retras de pe scena Teatrului Național din București, în urma neînțelegerilor cu Fănuș Neagu, directorul de atunci. A povestit despre motivele acestei demisii abrupte în interviul oferit revistei Cultura, în 2016: .https://adevarul.ro/cultura/arte/carmen-galin-sa-nu-spuna-m-am-retras-pentrutotdeauna-s-ar-putea-surprize-interviu-1_576ed5c15ab6550cb8498a44/index.html. Au urmat 20 ani de tăcere.

Apoi, a venit interviul acesta, despre gândurile, trăirile, pasiunile și tristețile ei: https://www.ziarulmetropolis.ro/10-lucruri-pe-care-le-a-spus-carmen-galin-dupa-o-tacere-de-20-de-ani/?fbclid=IwAR124Y6GiUwZyrsitbo-q-kR6XFAb6-KUlhuKHEsRLucUQQBbKFhqFicetM 

Carmen Galin ar fi împlinit astăzi 75 ani. Din păcate, a plecat în 2020, cu o zi înainte de a-și sărbători ziua de naștere. S-a născut la Iași, în casa în care locuise Garabet Ibrăileanu, apoi familia ei s-a mutat la Bistrița și Cluj. A copilărit printre artiști (bunicul Victor Galin – profesor la Belle Arte, unchii – sculptori ale căror opere pot fi văzute astăzi în parcul Copou, tatăl – pictor și scenograf, mătușa Elena Galin – cântăreață la Opera Română, mama – pasionată de muzică și artă) și s-a format în universul cultural ardelenesc. A început lecțiile de pian la Cluj și a continuat cu balet și gimnastică, după întoarcerea la Iași. A absolvit profilul real, iar în 1963 a dat examen la IATC, la secția Regie, însă a fost îndrumată spre actorie după ce a recitat poezia ‘La pârâu’, de George Coșbuc. A reușit la examenul la care se prezentaseră 600 candidați pe loc și a terminat ca șefă de promoție. La 20 ani a refuzat postul de crainic TV în București, preferând să joace la Piatra Neamț. A făcut roluri memorabile atât în teatru, cât și în film: de la rolurile secundare Sița – surdo-muta retardată din ‘Tănase Scatiu’ sau Pica – fiica ciudată a arhitectului din ‘Bietul Ioanide’, la rolul principal Cristina în ‘Faleze de nisip’, film interzis de Ceaușescu. Însă rolul în care s-a depășit pe sine este cel din ‘Saltimbancii’ și ‘Un saltimbanc la Polul Nord’ în care nu a avut nevoie de dublură pentru triplul salt mortal executat în film. Ultima apariție publică a fost în 2016, la TIF Cluj, unde a primit premiul de excelentță. A fost măritată cu Dan Pița și Dan Schneider și nu a avut copii. Ultimii ani a trăit alături de cățeii ei (la un moment dat a avut 28) și ariciul Petrică. Și-a dorit o înmormântare discretă, așa cum fusese întreaga viață.

Eu nu scriu poezii, scriu doar gânduri… Și pe unul o să vi-l spun, pentru că seamănă cu mine: „Îi lipsea o singură pană dintr-o aripă, ca să fie o pasăre întreagă. Iar noi, superesteții, i-am mai smuls una din cealaltă aripă, pentru simetrie.” Probabil că eu sunt simetrică acum.

“Atunci, într-o după-amiază de iunie, Carmen Galin a povestit de ce, în 1995, a ales să nu mai fie văzută și să nu mai facă nimic din ceea ce iubea să facă pe scenă… Un om pe care nu l-am întâlnit decât o dată mă leagă să-i consemnez trecerea.” (Mihnea Măruță): https://surpriza.info/carmen-galin-ultima-spovedanie/

“Pentru mine, personal, TIFF 2016 nu a însemnat doar vizita la Cluj a marii dive Sophiei Loren, ci şi întîlnirea cu Carmen Galin. A fost greu să o conving să vină la Cluj, să iasă din bîrlogul ei unde se simţea atît de bine, înconjurată de flori şi căţeluşi, dar a zis “da”. Şi uite-aşa, într-o seară de joi, mă uitam după ea prin marea de oameni aflaţi la cocktailul de la Casino, din Parc, pînă cînd o colegă mi-a semnalizat-o. Emoţie, fuck it, am îmbrăţişat-o şi m-am comportat ca şi cum ne-am şti de-o viaţă şi am fi făcut 10 filme împreună. Partea tare e că după 20 de minute de vorbă, cam aşa ne şi simţeam. Zgomotul de fond al mulţimii se estompa uşor-uşor, cei care mă salutau şi voiau un small talk se retrăgeau politicoşi şi rămîneam doar noi doi, adică ea şi subsemnatul în chip de receptor de poveşti, emoţii, afecte. L-a remarcat în depărtare pe Sandu Bindea şi, vrînd să-l surprindă, s-a transformat brusc în şcolăriţa care vrea să-i facă o şotie. Am devenit complice şi am asistat la momente de actorie fină, schimburi discrete de priviri, comentarii din vîrful buzelor. Bindea era făcut şi el „mat”. Mă uitam la ea prelung şi nu-mi venea să cred că nu mai făcuse film din 1991. Juca şi „se juca” cu o naturaleţe incredibilă. La gala de la Teatrul Naţional a primit Premiul de Excelenţă al festivalului şi a vorbit publicului scurt, la obiect, evocînd legăturile ei cu Clujul şi cu oamenii lui. Distinsă, elegantă, fără nimic care să trădeze ostentaţie sau sentimentul de „prea mult”. Am mai vorbit de atunci de câteva ori iar anul trecut, în martie, am sunat-o cu gîndul să ne vedem să îi propun să accepte un rol în filmul la care începeam să lucrez. La fel de elegantă as always, m-a refuzat. Că nu poate pleca de acasă perioade lungi, „ce-o să facă ea cu cîinii, cu sufletele de care are ea grijă?” Şi a început să-mi povestească din nou despre bucuriile mici din viaţa ei, iar eu o trăgeam iar şi iar spre film. I-am zis că fac orice şi o fur pentru filmare doar o zi sau două, ea mi-a zîmbit prelung. Cum ar veni „Ştiu că mă minţi, măi Tudore…” Enfin, ne-am despărţit cu promisiunea că nu e un nu ferm şi că o să îi dau scenariul la citit. A trecut un an, am mai amînat proiectul iar Carmen Galin nu mai e. O să îl fac cumva dar plecarea ei doare. Din o mie de motive dar şi pentru că nu am mai întîlnit pe nimeni care să-şi asume cu atîta convingere şi delicateţe misterul în jurul propriei persoane (trăind în vremuri cînd postăm pe Insta ce mincăm, pe cine iubim, fiecare plajă vizitată). S-a retras în glorie şi n-a mai vorbit nimic despre ce-a fost şi cum a fost. Mi-a vorbit doar despre marea ei dragoste, omul de lîngă ea care a plecat şi el prea devreme. Avea un şarm nebun, indiferent dacă era pe scenă, la cafenea sau, la grădinărit, în curte. Drum bun!” (Tudor Giurgiu)

“De multe ori am fost invidiată pentru ce mi-a dat viața și Bunul Dumnezeu, dar ar trebui să fiu cu adevărat invidiată pentru șansa pe care am avut-o să pătrund în miezul lumii circului. Circul, magic, unic, universal, tainic, chinuit, muncit. Am fugit de acasă după ce am văzut “Parisul pe Gheață”, ca să-i rog să mă ia cu ei, să rămân cu ei. Așa simțeam atunci, la 8-9 ani.” Continuarea interviului, amintiri despre calul Argint și fascinația actriței pentru circ și urșii polari, aici: https://jurnalul.ro/vechiul-site/old-site/suplimente/editie-de-colectie/pentru-fram-50659.html

surse foto:

www.aarc.ro

www.imdb.com

Advertisement

DUELIUS SUPERBUS ÎNTRE TĂNASE SCATIU ȘI CIȘMIGIU

Duiliu Zamfirescu, născut la 30 oct 1858 lângă Rm Sărat, a fost o figură interesantă nu doar în literatura română, ci și în politica noastră. Dupa absolvirea Liceului “Matei Basarab” din București și a facultăților de Drept și Litere a fost atras de diplomație, fiind secretar de legație la Roma, Atena și Bruxelles.

Este cunoscut mai ales pentru personajul său Tănase Scatiu, deși și familia sa a avut o poveste interesantă. S-a căsătorit cu italianca Henriette Alievi (fiica directorului general al Băncii Generale din Roma) și a avut trei copii: Enrichetta-Eleonora-Eliza-Felicita, Alexandru-Antonio-Lascar-Cezare (Alexandru Duiliu, care a fost la rândul său diplomat și scriitor) și Lascar-Antonio-Liviu. Alexandru, fiul care i-a urmat în diplomație, înființând legațiile române din Brazilia, Argentina și Chile, îl adora, motiv pentru care a dat tuturor fiilor săi și un al doilea nume: Duiliu. Lascăr, unul dintre fiii acestuia, a fost coleg cu MS Regele Mihai, în clasa palatină.

Duiliu Zamfirescu a avut reputația de mare spadasin și era poreclit Duelius Superbus, întrucât era “gata mereu să-și apere ideile și demnitatea si pe câmpul de onoare”. A fost moștenit de fiul său Lascăr care a murit în urma unui duel: locotenent aviator în rezervă, Lascăr s-a duelat pentru o ofensă neînsemnată; în urma unei discuții privind majorarea prețurilor la un hotel central din Capitală, s-au schimbat câte trei focuri de pistol, iar aviatorul a fost grav rănit la cap. Adversarul său, după două luni de închisoare corecțională, s-a sinucis la ieșirea din arest. Scriitorul și diplomatul Duiliu Zamfirescu frecventa des sălile de scrimă, fiind ironizat de colegii de breaslă și a avut cinci dueluri, cel mai cunoscut fiind în 1882, cu președintele Tribunalului Comercial, Ioan Stavri-Brătianu. După 30 ani, nefiind de acord cu participarea României la operațiunile militare din preajma Primului Război Mondial, are o discuție aprinsă în tren cu un colonel care se socotește jignit de atitudinea scriitorului. Cei doi fac schimb de cărți de vizită, iar colonelul trimite o sesizare ministrului de Război, informând că diplomatul Duiliu Zamfirescu a insultat armata și a calomniat guvernul. Conform legii, diplomații nu aveau voie să se dueleze, așa că scriitorul cere disponibilizarea sa provizorie, însă provocarea la duel nu a fost acceptată de colonel sub pretextul că viața sa aparține armatei.

Duiliu Zamfirescu era și un bărbat cuceritor, extrem de elegant, mereu în ton cu moda, iar destinul său s-ar fi putut schimba când a cunoscut-o pe marea divă a vremurilor, cântăreața spaniolă de operă Silvia Montalba. Aceasta suferea de tuberculoză, iar Duiliu, care pierduse o altă mare dragoste cu puțin timp în urmă, răpită de aceeași boală, a decis că o nouă legatură nu era oportună. “Avantajat de aspectul fizic îngrijit, manifestând o afectare studiată cu perseverenţa unui dandy, Duiliu se abătea, după ce ieşea de la redacţie, la restaurantul Iordache, aflat pe strada Covaci, unde lua masa. Apariţiile lui, cu capul acoperit de o pălărie înaltă, cu panglica lată şi cu bordurile a la 1830, de o strălucire impecabilă, atrăgeau fără îndoială privirile clienţilor, în special ale clientelor” (Corneliu Şenchea, “Bucureşti, Mon Amour”). Scriitorul avea 25 ani când a ascultat-o într-un concert susținut la București și i-a scris o cronică elogioasă: “Se pare că aceasta eminentă artistă nu place tuturor deopotrivă. Unii o judecă dintr-o direcţie greşită, pe când alţii în adevărata direcţie, o coboară prea jos. Umila mea părere este că, alături de doamna Sparapani, doamna Montalba e singura cântăreaţă dramatică. La d-sa vocea plină şi modulată cu dibăcie se întovărăşeşte cu un joc rotund, grav, plin de nobleţe, care, în cele mai grele situaţii de canto, o face să rămâie stăpână pe emoţiunea lăuntrică a sufletului femeii şi să nu lase decât emoţiunea actriţei. Darul de a se identifica cu rolul arareori l-am văzut aşa de întreg ca la d-na Montalba. D-sa cântă cu gura, cu ochii, cu mişcarea”. Nicolae Petrașcu, prietenul lui Duiliu Zamfirescu, menționează că artista, curioasă să-l cunoască pe autorul cronicii, l-a invitat la un supeu în doi, în camera sa de hotel și i-a propus să o însoțească la Paris. Fiind ultima sa seară în București, scriitorul a fost nevoit să răspundă rapid: ““Aş dori uneori să plec, să vă însoţesc, să fiu cu dumneavoastră, să mergem în frumoasa ţară a soarelui, să privim lacuri, câmpii, vechi morminte, mănăstiri, pâlcuri de case pierdute printre stânci, marea la orizont, liniştea, o adiere puternică. Toate acestea cu dumneavoastră. Ce vis! Cât este de imposibil!”.

Caracterizat de o extravaganță vestimentară care l-a făcut celebru, Zamfirescu frecventa atât saloanele literare patronate de distinse doamne ale Capitalei (Elena Miller-Verghy, directoarea pensionului de fete de pe str Primăverii, actuală Căderea Bastiliei sau Zoe Mandrea, de pe str Fântânii, actuală gen. Berthelot; doamna Mandrea era descendentă a familiei Bălcescu, iar fiul său, Radu, s-a căsătorit cu Henriette, fiica lui Duiliu), cât și Grădinile Rașca (str Academiei), Union sau Stavri, restaurantele și cofetăriile de pe Calea Victoriei. La intrare, își scotea mănușile tacticos, una câte una, deget după deget, motiv pentru colegii din presă de a-l descrie în gazete ca purtând: “pălărie de bandit”, “șeapcă de toreador”, “pantaloni roșii”.

Scriitorul a semnat ca gazetar sub pseudonimul Don Padil. A locuit un timp într-o cameră modestă a Hotelului Metropol de pe Calea Victoriei (camera 3, etajul 1), unde avea o pianină!

Extravagantul Duiliu Zamfirescu a fost nepotul de unchi al arhitectului Ion Mincu (mama sa, Sultana, era sora acestuia). A murit la 63 ani, la mănăstirea Agapia, în urma unei afecțiuni hepatice și este înmormântat în cimitirul din Focșani. Statuia sa este amplasată în Rotonda Scriitorilor din Cișmigiu.

Despre conacul lui Duiliu Zamfirescu și conacul care a inspirat romanul “Tănase Scatiu”, dar și scrisori inedite din corespondența lui Duiliu Zamfirescu, aici:

https://justitiecurata.ro/conacul-lui-duiliu-zamfirescu-de-la-vartescoiu-moare-incet-dar-sigur/

https://romanialiterara.com/2019/05/duiliu-zamfirescu-necazurile-si-bucuriile-batranetii-scrisori-inedite/

Surse foto:

https://commons.wikimedia.org/