GROAPA VERGULUI – STADIONUL CONSTRUIT ÎN TIMP RECORD

Trebuia să fie gata pe 1 august 1953, întrucât Federația Mondială a Tineretului Democrat, alesese Bucureștiul ca loc de desfășurare a celui de-al patrulea Festival Mondial al Tineretului și Studenților (la care au participat 111 țări), așa că a fost o ‘victorie socialistă’ în spiritul vremurilor. Conform unor surse, lucrările au durat doar vreo 5 luni și au fost folosiți 5000 muncitori organizați în brigăzi de tineret și voluntari, care au excavat 200.000 mc pământ și au turnat aceeași cantitate de beton. Cum cartierul Vatra Luminoasă era proaspăt construit (casele fuseseră date în folosință în 1938-1940), iar populația era formată în special din familii tinere, responsabilii de străzi (un fel de administratori cu ‘vocație’) “îndemnu” locatarii să participe cu ce au: unelte personale sau cu mâinile goale. Pe de alta parte, Uniunea Tineretului Comunist lansa în “Scânteia Tineretului” apeluri mobilizatoare la muncă voluntară. Un fel de “dacă-i musai, cu plăcere”. Comitetul Central tocmai elaborase “planul general de reconstrucție socialistă a orașului București”, așa încât evenimentul era pe placul conducătorilor. În același timp, sportivii erau ambiționați să “se antreneze cu perseverență și să-și perfecționeze măiestria sportivă”.

Pompiliu Macovei, arhitectul şef al Capitalei, anunţa într-un interviu: “În raionul 23 August se va ridica un mare parc de cultură şi sport pe o suprafaţă de peste 50 ha. Aici se vor înălţa numeroase construcţii şi lucrări, culminînd cu măreţul stadion de 80.000 de locuri”. Proiectat și cu “un bazin de înot cu două piscine cu tribune, o mare arenă pentru tenis, volei şi baschet”, Parcul de Cultură şi Sport se anunţa un obiectiv unic la vremea aceea. Și chiar era. Iar stadionul, cu “pistă de alergări cu şase culoare” era cel mai mare din ţară.

“Niciodată n-a fost Bucureştiul atît de frumos, atît de plin de viaţă! Pe străzile Capitalei dragi răsună în zeci de limbi cîntecele tinereţii”. (fragment din ziarul “Scânteia”, în ziua inaugurării).

Presa reda lucrările de pe ‘grandiosul șantier’ povestind cum excavatoristul Artimon Subcinschi era mânat de un singur țel: “să excaveze cantități cât mai mari de pământ, peste planul zilnic”.

Stadionul a primit denumirea zilei naționale a RSR, “23 August” și a fost construit pe un teren care aparținuse cândva unui bulgar, Ivan Gruev, care cultivase acolo zarzavaturi, apoi devenise proprietatea N Malaxa Societate Anonimă Română, apoi târg de vite, unde aveau loc și bâlciuri.

Baza sportivă dispunea de un stadion cu o capacitate de 80.000 de spectatori (11.45 ha), pistă de atletism, precum și de 21 terenuri de antrenament, un lac şi două bazine. În 1976, s-a decis montarea unei instalaţii de nocturnă, dotată cu tehnologie Siemens şi cu o putere a becurilor de 700 de lucşi. Modelul fusese luat de la stadionul “Kirov” din Sankt Petersburg. Ca urmare a stâlpilor, capacitatea stadionului a fost redusă de la circa 80.000 de locuri, la aproximativ 60.000, tribunele aveau 51 rânduri de bănci cu o lățime de 75 cm, dar cu înălțime variabilă, pentru vizibilitate optimă din orice punct. Marginea superioară a tribunelor era prevăzută cu o alee de 12 m lățime, care înconjura stadionul. Primele lucrări de modernizare de mare amploare s-au desfăşurat după 28 de ani, cu ocazia organizării Universiadei, în 1981. Au fost schimbate gradenele din lemn, iar pista de atletism pe pământ a fost înlocuită cu una de zgură.

Stadionul a jucat un rol important în propaganda regimului comunist, fiind gazda defilărilor și spectacolelor pregătite după coregrafii specifice Coreei de Nord. În fiecare vară, ziua de 23 august era celebrată printr-un măreț spectacol care, mai ales în ultimii ani, strângea laolaltă șoimi ai patriei, pionieri, uteciști din Capitală, dar și din alte județe, aduși cu autobuze care rămâneau parcate în plin soare pe străduțele cartierului din apropiere. Repetițiile erau obligatorii, aveau loc de dimineața până seara și nu era deloc ușor să te sustragi înregimentării (scăpau liceenii olimpici, sportivii în cantonament, cei care mergeau în tabere PTAP sau la practică pe șantierele tineretului din Bumbești-Livezeni sau alte zone similare și cei ai căror profesori-diriginți îndrăzneau să fenteze sistemul). Lipotimiile sau alte probleme din timpul repetițiilor nu erau niciodată făcute publice. Participanții știau ca sunt urmăriți cu atenție din tribune, nu doar de președinte, și nu se acceptă greșeli. Locuind în zonă, am fost apostrofată de câteva ori de responsabila de stradă pentru care nimic nu era mai important decat festivismul. Pe de altă parte, Stadionul “23 August” a fost și gazda ultimei defilări comuniste înregistrate, în 1988.

Stadionul a stabilit câteva recorduri în ceea ce privește numărul spectatorilor. Întrucât nu existau scaune, la meciurile de fotbal România – Belgia din 1955 au asistat 100.000 persoane, la România – Cehoslovacia (1953), România – Germania de Est (1955) și România – Ungaria (1958) au fost 90.000 persoane, iar meciul de rugby România – Franța (1957) a fost urmărit de 100.000 spectatori. 1985 a fost un alt moment când stadionul a fost arhiplin, cu mult peste capacitatea proiectată. Realizând că s-ar putea întâmpla o nenorocire, milițienii au anunțat oamenii ca pot merge să urmăreasca meciul de acasă, comod, întrucât se va transmite la televizor. Nu au reușit să îi păcălească și meciul s-a desfășurat cu 100.000 spectatori inghesuiți la meciul Rapid – Steaua, inclusiv pe pista de atletism.

“Cînd nu au mai încăput pur şi simplu în tribune, au început să urce pe stîlpii de nocturnă şi pe clădirea tribunei oficiale. Pentru a nu se întîmpla o nenorocire, au fost lăsaţi să intre pe pista de atletism”, povesteau martori oculari.

“Stăteam la tribuna a doua, în galeria Rapidului, cu prietenii din cartier. La un moment dat, ţin minte, nu mai atingeam pămîntul, stăteam suspendat între oamenii din stînga şi din dreapta, atît de aglomerat era”. (Marius Șumudică)

Un incendiu avusese loc pe stadion in 1979, cu ocazia unui spectacol de varietăți, cand mulți tineri au sărit gardul și au aglomerat gazonul, provocând busculadă. Unii spectatori au dat foc la tribune în semn de protest față de cei care intraseră fără bilet, iar lumea s-a călcat în picioare, încercând să părăsească locul cât mai rapid. Apoi s-a aflat că se vânduseră bilete peste capacitatea stadionului, iar Ceaușescu a destituit câteva nume din cadrul Miliției Capitalei si a Agenției Naționale pentru Impresariat. Spectacolul a fost reluat după două săptămâni, in condiții de securitate maximă.

16 aprilie 1983 a fost o seară memorabilă în istoria fotbalului românesc datorită torţelor pe care cei 80.000 de fani le-au aprins în tribune pentru a marca victoria 1- 0 împotriva campioanei mondiale Italia.

“Stadionul era arhiplin, gazonul, excepţional. Infrastructura era unică în ţară, nu se lucrase în pripă. Oamenii au venit la un eveniment copleşitor şi ani la rînd tribunele au fost pline”.

Anișoara Cușmir a stabilit aici un nou record mondial la săritura în lungime, în iunie 1983, cu 7.43 m.

În 1990, stadionul a fost redenumit “Stadionul Național”, în 1998 a devenit “Stadionul Național Lia Manoliu”, iar din 2011 se numește “Arena Națională”, fiind stadion de categoria ELITE.