“Iubito, tu nu mă mai iubeşti ca înainte dacă nu mă faci bine”

“Câte nu se întâmplă în noi, şi le lăsăm acolo ca într-un ghiozdan, şi fiecare crede că numai el ştie lucrul acela pe care îl ştiu foarte bine şi alţii. Sau invers.” (Gellu Naum)

Mezinul familiei de origine aromână Naum s-a născut pe 1 august, la București, părinții lui fiind poetul Andrei Naum (ucis în luptele de la Mărășești) și Maria, născută Rosa Gluck. Gellu povestea într-un interviu, despre tatăl său: “Familia lui venise în România cu oile, pe jos, demult, pe când turcii vroiau să-i omoare în Macedonia. Ei sunt români macedoneni. Armâni, cum zic ei”. Sora sa Zoe-Olga este pomenită în volumul “Copacul-animal”. Gellu a mai avut trei surori (Virginia, Maria Silvia și Eliana) și un frate (Andrei). A absolvit liceul Dimitrie Cantemir din București, apoi Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București. A început să scrie versuri încă din liceu, în urma unui pariu. În 1935 era în anul III când a fost percheziționat și arestat pentru “parolele cu caracter subversiv” pe care tocmai le scria pe zidurile unor case de pe străzile dr Sergiu, dr Felix și bd Cuza. Trei ani mai târziu, Gellu a plecat la Paris, pentru a-și continua studiile și a-și pregăti doctoratul la Sorbona. În 1939, la întoarcerea în țară, a fost mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit. A fost demobilizat în 1944, întrucât se îmbolnăvise grav. În 1989 a suferit un infarct, în urma căruia a fost spitalizat mult timp. Soția sa se tot întreba ce ar putea face pentru a-l ajuta să se înzdrăvenească, fiind în stare de orice sacrificiu pentru soțul său, iar Gellu îi reproșa cumva că nu îl mai iubește suficient dacă nu îl ajută să se facă bine. Lygia a recurs la un fel de jertfă: și-a ras părul frumos și bogat. Gellu s-a însănătoșit la câteva zile după acest moment, însă ei nu i-a mai crescut părul la fel de frumos ca înainte. Gellu Naum a decedat la 86 ani, în București, pe 29 septembrie 2001.

După 1947, în urma impunerii realismului socialist ca formă de exprimare admisă în literatură, Naum a scris poemul “Calea șarpelui”, filozofic-ezoteric, stil care i-a și marcat definitiv stilul. Între 1950 și 1953 a predat filosofie la Institutul Agronomic. Până în 1960 a publicat cărți pentru copii (“Așa-i Sanda”, “Cel mai mare Gulliver”, “Cartea cu Apolodor”, “A doua carte cu Apolodor”, “Amedeu, cel mai cumsecade leu”) și literatură proletcultistă (“Soarele calm” sau romanul pentru tineret “Tabăra din munți”), dar a scris pe ascuns și poeme suprarealiste (ca “Heraclit). Totuși, în această perioadă, s-a întreținut mai mult din traducerile din Diderot, Samuel Beckett, Stendhal (“Roșu și negru”, “Despre dragoste”), Kafka, Hugo (“Notre Dame de Paris”, “Omul care râde”), Jules Verne (“20.000 leghe sub mări”, “Goana după meteor”, “O călătorie spre centrul Pământului”, “Uimitoarea aventură a misiunii Barsac”), Dumas (“Contele de Monte Cristo”) etc. Cu toate acestea, “Cărțile cu Apolodor” nu au fost scrierile lui cele mai dragi, întrucât îl consacraseră într-o anumită perioadă ca scriitor de literatură pentru copii, în timp ce spiritul său se simțea altfel, mai puternic, mai profund. Despre Apolodor a scris în timp ce se afla în Copenhaga, Danemarca.

“O, frații mei din Labrador,

Adio vouă, tuturor,

Pesemne că mi-e dat să mor

Aici, pe țărmul mărilor

Și ce păcat, eram tenor!

Cântam frumos, cântam la cor…

O, frații mei din Labrador,

O, frații mei din Labrador”

După 1968, a profitat de relaxarea permisă de regimul comunist și a publicat literatura de sertar în volumul de poezii “Athanor”, urmate de “Copacul-animal”, “Tatăl meu obosit” etc. Romanul “Zenobia” l-a consacrat ca scriitor cunoscut, în 1985 și de aici încolo i-au apărut și traduceri ale poeziilor sale în principalele limbi internaționale.

În 1946 s-a căsătorit cu Lygia (Alexandrescu), cea care a fost personajul emblematic al volumului “Zenobia” și s-a retras la Comana, în căutarea liniștii de care avea nevoie în suferința cauzată de depresia în care intrase de un timp. Sebastian Reichman, un student care l-a cunoscut în timpul perioadei depresive și care i-a devenit apropiat, scria despre el: “Când l-am cunoscut, Gellu abia ieșise dintr-o lungă și gravă depresie. Doctorii îi interziseseră în mod categoric să continue munca de traducător, lucrând multe ore în șir, cum o făcuse până atunci, pentru a putea trăi o existență decentă alături de Lygia. Optase încă din primii ani ai regimului comunist pentru acest mod de viață, extrem de modest, de auster și de demn, spre deosebire de mulți dintre confrații de breaslă, gata să accepte orice compromis cu dictatura. Anii petrecuți în proximitatea cvasi-cotidiană a lui Gellu și a Lygiei Naum au fost atât de intenși pentru mine, încât pot spune că m-au încărcat cu toată încrederea de care aveam nevoie pentru drumul pe care îl alesesem pentru a trăi poezia ca mod de viață.” (Sebastian Reichman). Locuința de la Comana a devenit casă memorială.

„Eram îngrijorată”, îmi spunea ea, „îmi era frică să nu ţi se fi întîmplat ceva, cînd sîntem amîndoi n-am grijă, atunci putem muri împreună.” (“Zenobia”)

Vă propunem un excepțional interviu cu soția lui Gellu Naum, în care povestește cum s-au cunoscut, modul hipnotic în care desena alături de soțul său și cum au fost scrise volumele sale: https://atelier.liternet.ro/articol/7956/Svetlana-Carstean-Lyggia-Naum/Orice-face-el-nu-poate-fi-decit-frumos.html