“Profesorul Anton Door ne atrage atenția asupra unei fetițe al cărei talent muzical este excepțional. El ne scrie: Zilele acestea a venit la mine acasă un medic din România care ținea în brațe o fetiță de șapte ani, fiica unei văduve. Acest copil este un copil minune: ea nu a primit nicio educație muzicală reală, dar nici nu ar fi fost necesar, deoarece tot ceea ce interpretează cu mâinile ei micuțe nu are nicio greșeală. I-am prezentat o sonată de Beethoven. A descifrat-o într-un mod perfect. Aceasta este o enigmă: maturitatea creierului acestui copil este cu adevărat surprinzătoare”. (Neue Freie Presse)
- COPILĂRIA ÎN ROMÂNIA
Clara Haskil s-a născut pe 7 ianuarie 1895, la București, într-o familie de evrei sefarzi. A fost considerată cea mai bună interpretă a lui Mozart a epocii. Remarcând talentul nativ al fetiței, care învăța rapid și ușor după ureche, mama sa, Berthe, i-a dat primele lecții de pian încă de la 3 ani. Clara a învățat să cânte la pian și la vioară, iar surorile ei, Lili și Jane, erau și ele pasionate de muzică.
Tatăl ei venea dintr-o familie respectabilă, care emigrase din Basarabia. Se însurase cu Bertha Mosona (24 ani) la 32 ani, însă căsătoria lor nu fusese văzută cu ochi buni. Soacra sa fusese analfabetă până la maturitate, învățând să scrie și să citească târziu. E drept însă că poseda o memorie formidabilă. Socrul său își părăsise familia, fugind la Viena. Însă toți copiii Mosona fuseseră înzestrați: Clara, al doilea copil, fusese un muzician talentat, însă murise la doar 20 ani. Berthe avea să își numească a doua fiică în memoria surorii sale, iar Clara avea să moștenească talentul mătușii. Bertha și soțul său au locuit într-un apartament amplasat deasupra magazinului de articole de uz casnic al familiei. Nu erau religioși, dar erau conștienti de rădăcinile lor evreiești, spunând o rugăciune scurtă înainte de culcare, pe care Berthe o recita împreună cu copiii.
Tatăl Clarei a murit când ea avea doar 4 ani (iar Jane un an), în urma unei pneumonii contractate într-o noapte de decembrie, când locuința lor a fost victima unui incendiu. Berthe, rămasă văduvă, și-a întreținut fetițele dând lecții de pian, franceză, germană, italiană și greacă. Deși a deschis și un mic atelier de croitorie, banii tot nu erau suficienți, așa încât familia a avut nevoie de ajutorul fratelui mamei, Isaac, care era directorul unei importante companii de asigurări. Clara avea doar 5 ani când a cântat în fața Reginei Elisabeta a României. Tot la această vârstă, Clara a susținut o audiție, plătită de un prieten de familie, la George Stefanesco, profesor de canto de la Conservatorul din București, care a testat-o cu o sonată de Mozart. A interpretat piesa impecabil, la prima vedere. Acesta a fost motivul pentru care familia a decis să o înscrie la cursurile pentru copii organizate de Conservator. La 7 ani a plecat singură la Viena, pentru a lua lecții de pian cu Richard Robert. Clara a fost dată în grija unchiului ei Avram, medic, care a prezentat-o celebrului pianist Anton Door. Uimit de abilitatea artistică a fetiței, acesta a publicat un articol despre ea, în cotidianul vienez “Neue Freie Presse”. Clara a învățat rapid limba, deși a păstrat mereu o pronunție deosebită.
- AUSTRIA
Clara a continuat studiul cu profesorul Robert, care a intuit însă o aplecare către tristețe a micuței. Neavând copii, profesorul și soția sa i-au organizat o odăiță în care se putea juca când simțea nevoia. Avea doar opt ani când a început să susțină primele concerte. Primul recital a fost susținut la vârsta de 10 ani, cu diferite lucrări din creația marilor compozitori, executate fără partitură. În 1905 a susținut examenul de admitere la Conservatorul din Paris și a continuat să studieze, în paralel, pianul și vioara.
A locuit în continuare cu unchiul său, o persoană destul de taciturnă și vizita țara natală doar în vacanțe. Mama sa a observat tristețea fetiței și a decis să se mute și ea la Paris. Întrucât problemele financiare nu i-ar permis să le ia și pe surorile Clarei, acestea au rămas în România, în grija aceluiași unchi, bolnav de-acum, care s-a mutat aici pentru a se ocupa de ele.
Era o adolescentă de 14 ani când a caștigat primul premiu și a început să dea din nou concerte. Un impresar elvețian din Viena a fost interesat de talentul său și i-a organizat un turneu în Italia și Elveția.
Întâlnirea cu pianistul Ferruccio Busoni, la Zurich, a fost un moment important. Acesta i-a propus să-și continue studiile sub tutela sa, la Berlin, însă Clara a refuzat. A regretat toată viața decizia luată atunci.
- PROBLEME MEDICALE
Din păcate, în 1914 Clara a fost diagnosticată cu o scolioză deformantă și a avut nevoie de o pauză lungă.
Declanșarea Primului Război Mondial, în 1914, a coincis cu probleme personale și un diagnostic care a obligat-o la multă suferință: o scolioză deformantă. Berthe a murit în 1917 de cancer, iar unchiul Avram fusese arestat și se afla într-o tabără de refugiați. Singură, speriată, chinuită de dureri, Clara nu a mai putut cânta și a fost nevoită să se interneze o lungă perioadă într-un sanatoriu din nordul Franței. A fost chinuitor, pentru că suferea cumplit din cauza tuberculozei osoase și a corsetului ghipsat pe care trebuia să îl poarte. A rămas internată până la finalul războiului, în 1918.
Abia după acest episod s-a întors la Paris, unde a beneficiat de intervenția lui George Enescu, care s-a asigurat că tânăra își va putea termina studiile.
Din 1921 a putut să reapară în public ca solistă sau alături de mari muzicieni (Enescu, Dinu Lipatti etc). Necazurile par să nu se mai termine însă: Clara are o nouă întrerupere în activitate, de data aceasta din cauza unei tumori a nervului optic. A redevenit cu adevărat activă concertistic, abia după intervenția chirurgicală, realizată de Marcel David, un chirurg evreu. Operația a avut loc doar cu anestezie locală, așa că pacienta a “cântat” cu degetele, imaginar, pe masă, Concertul în Mi bemol major de Mozart, în timp ce i se umbla în cutia craniană. Reușita operației a salvat-o de la orbire.
În 1938 a susținut un concert împreună cu Dinu Lipatti, care i-a devenit prieten apropiat. Clara spera într-o colaborare mai lungă, însă cei doi au susținut doar cinci concerte în duet. Lipatti a murit în 1950, ceea ce i-a provocat o adâncă durere Clarei.
- REFUGIUL
Persecuțiile rasiale din țara aflată sub regim fascist au obligat-o să se refugieze în 1940 în Franța și, doi ani mai târziu, în Elveția, la Vevey, unde s-a și naturalizat. Legile discriminatorii din România acelor ani nu i-au dat dreptul la cetățenia română.
Din punct de vedere financiar, a fost și o perioadă dificilă din cauza absenței concertelor și a faptului că, în acei ani, străinii nu mai puteau cânta la radio.
După al Doilea Război Mondial, Clara Haskil a cunoscut adevărata consacrare: a avut concerte de pian alături de cele mai renumite orchestre, sub baghete unor vestiți dirijori (Leopold Stokowki, Thomas Beecham, Sergiu Celibidache) sau în duo cu instrumentiști la fel de celebri.
- PRIETENIE
Când Clara se așeza la pian, “muzica se materializa venind parcă de nicăieri. Brațul ei părea să alunece peste claviatură fără atingere, ca o piatra care sare pe suprafața apei. Nimic nu parea să inceapă sau sfîrșească, totul devenea atemporal” (Dinu Lipatti). Tot Lipatti spunea că modul ei de a cânta la pian este “însumarea perfecțiunii pe pământ“, în timp ce Wilhelm Backhaus numea arta ei “cel mai frumos lucru de pe pământ“, iar Rudolf Serkin a numit-o simplu “Clara cea perfectă”. Charlie Chaplin a considerat-o un geniu: “în viața mea am întâlnit trei genii: pe Clara Haskil, pe Einstein și pe Winston Churchill“.
Prieteniile au fost fundamentale în viața Clarei. Unii au sprijinit-o atât financiar, cât și social. Winnaretta Singer (una dintre fiicele inventatorului mașinii de cusut), prințesa de Polignac, i-a pus la dispoziție unul dintre pianele din conacul ei parizian și chiar a introdus-o într-un cerc cultural de elită invitând-o în mod regulat la salonul său. La nivel personal, s-a bucurat de o profundă prietenie cu pianistul român Dinu Lipatti. Totuși, se pare că Charlie Chaplin a fost cel mai faimos dintre prietenii ei. Familia Chaplin o vizita des pe pianista la casa ei din Vevey și sărbătoreau Crăciunul în conacul actorului.
Clara Haskil nu a avut niciodată un agent.
În 1947 a făcut prima sa înregistrare comercială pentru Decca, interpretând Concertul pentru pian și orchestră nr. 4 al lui Beethoven cu Orchestra Filarmonicii din Londra, condusă de Carlo Zecchi.
În perioada 1952 – 1957, Clara a sustinut 80 concerte în fiecare sezon, în întreaga lume. De altfel, ultima decadă a vieţii a fost perioada în care a cunoscut succesul, fiind din ce în ce mai apreciată de public, concertând tot mai des în marile capitale europene și înregistrând discuri cu lucrări de Bach, Beethoven, Brahms, Mozart, Scarlatti, Schumann etc. Abia acum a reușit să își asigure o oarecare independenţă financiară, astfel încât și-a permis achiziţionarea unui pian Steinway. Primul pian al Clarei, un Pleyel primit cu ocazia obţinerii premiului I la concursul de pian de la Conservator, în 1910, fusese vândut câţiva ani mai târziu pentru a face față cheltuielilor necesare tratării scoliozei.
Muzicienii admirau performanțele sale, care se caracterizează prin precizie și agilitate, o atingere ușoară și o mare naturalețe fără abuz de pedală.
Deși criticii au fost mereu entuziasmați de performanțele ei, scrisorile ei emană un un puternic simt auto-criticși un constant nonconformism. Clara a fost o artistă în căutarea perfecțiunii pe care nu a găsit-o niciodată într-un grad satisfăcător. Toate acestea au fost probabil responsabile pentru frica de scenă pe care a suferit-o de-a lungul vieții, cu care a reușit să trăiască.
A murit in dimineața zilei de 7 decembrie 1960, cu o lună înainte de a împlini 66 ani. Cu o zi înainte, se afla la gară, împreună cu sora sa Lili, pentru un turneu de concerte. S-a împiedicat și a căzut pe peron, suferind un traumatism cranian grav. Este înmormântată în cavoul familiei, din cimitirul Montparnasse, din Paris. Clara susținuse ultimul ei concert pe 1 decembrie, la Paris.
Lili, sora cea mare, a fost pianistă. Jane, mezina, a fost violonistă și spunea: „Noi avem talent, dar Clara are geniu.”
“Dacă vă par uneori absentă, departe, distantă, este pentru că urmăresc fără odihnă un vis” (Clara Haskil)
Iată ce spunea Clara despre întâlnirea cu Lipatti: “Era Dinu Lipatti… Ce naturalețe, câtă bunătate și generozitate urma să descopăr la această ființă superioară ! Din acea zi providențială, ne-am văzut în fiecare zi – și telefoanele pe care ni le dădeam unul altuia, uneori până la miezul nopții, erau, de asemenea, zilnice.” Prietenia lor avea să dureze și după ce mai tânărul pianist s-a mutat în Franța, împreună cu soția sa. Clara îi oferea încredere pianistului român, considerându-l un frate mai mic sau, poate, un fiu (diferența de vârstă dintre cei doi era de 22 ani).
Prietenia dintre Clara și Dinu Lipatti s-a bazat pe personalități complementare: în timp ce Lipatti era un un caracter luminos și amabil, de o mare modestie și sensibilitate, aparent timid, dar, de fapt, extraordinar de puternic, Clara era o fire închisă, retrasă, necomunicativă, de o mare timiditate, părând că respinge din start orice încercare de apropiere. Cei doi s-au cunoscut într-o după amiază de vineri, în salonul muzical al prințesei de Polignac.
- Din corespondența sa cu Dinu Lipatti:
„Dragă Clarinette,
Ai cântat încă şi mai admirabil ca de obicei. A fost din toate punctele de vedere o execuţie magistrală. Te-am auzit şi mi-este imposibil să formulez cea mai mică critică. Poate tempoul orchestrei era puţin prea agitat la final. Dumneata eşti o mare, foarte mare artistă şi muziciană şi o remarcabilă pianistă! Dacă vreodată va trebui să învăţ alte concerte de Mozart, mă înscriu ca elev al dumitale. Fără nicio glumă.”
„Pentru mine sînt, într-adevăr, prea multe greutăți, cu vizele speciale, cu toate chestiile astea care mă descurajează, natural.” Vizele „speciale” sînt cele impuse evreilor, „autorizația specială ce-mi trebuie acum ca să pot intra în Franța”, „permisiunea specială” de a veni la București, pînă la exclamația între ironie și exasperare: „Sper că nu-mi trebuie o viză specială și pentru lumea cealaltă, mai știi…” (Clara Haskil)
În 2022, la Paris a fost pus în scenă un spectacol de teatru one woman show, interpretat de Laetitia Casta, acompaniată live de pianista Isil Bengi, care a readus la viață povestea pianistei din România.
Surse foto:
Thanks for sharing. I read many of your blog posts, cool, your blog is very good.