În urmă cu doi ani, căutând pe strada Mitropolit Antim Ivireanul casa de la numărul 7, a trebuit să zăbovesc mai mult decât credeam. După eforturi de a identifica traseul străzii, am trăit brusc senzaţia că alergam după o fantomă. M-am învârtit de câteva ori pe lângă Mânăstirea Antim lăsându-mă pe seama GPS-ului care indica că am ajuns la destinaţie. Nici urmă de case. Pe o latură a străzii, puteam să admir spatele blocurilor de pe Bdul Unirii. Pe cealaltă, zidurile mânăstirii şi un teren viran, porţi ferecate cu lanţuri şi lacăte ruginite, mascate de multă vegetaţie uscată. Dincolo de această barieră naturală abundentă, de nepătruns se zărea cu greu pământul sterp plin de gunoaie. Şi totuşi … eram în apropierea Centrului Civic, dar într-o lume încremenită de durere şi uimire. Din strada de altădată au rămas doar 2 segmente (unul de 100 de metri pe o parte şi altul de circa 250 metri pe cealaltă parte), restul fiind sacrificată pentru realizarea „măreţelor” bulevarde ale Unirii şi Libertăţii. Traseul străzii este acelaşi, dar culoarul şerpuieşte bezmetic printre maşini parcate, pe lângă puţinele case rămase în picioare, pe lângă terenuri virane. Strada Antim îşi caută casele pierdute cu 40 de ani în urmă.

Spre sfârşitul anilor ‘70 şi inceputul anilor ‘80, o perioadă cu mari privaţiuni economice, Ceauşescu şi-a pus în practică “pofta ce-a poftit”: a stabilit locul unde urma să se construiască Casa Poporului şi Centrul Civic. Primul, uriaşul mastodont, ar fi trebuit să devină reşedinţa familiei. Speriat de cutremurul din 1977, Ceauşescu îşi dorea o locuinţă grandioasă, dar şi rezistentă la cutremure. Nimic nu i-a stat în cale. Aşa au dispărut: 20 de biserici (8 au fost translatate), 20.000 de locuinţe au fost demolate, iar peste 57.000 de familii au fost evacuate. Au mai fost dărâmate: Mânăstirea Văcăreşti, colina Mihai Vodă, Spitalul Brâncovenesc, primul institut medico-legal din lume, Hala Unirii, Opereta din Piaţa Senatului, Arsenalul Armatei şi Muzeul Militar Central.

Casele vechi, străduţele înguste, dar şi vilele boiereşti au lăsat locul unor blocuri lipsite de personalitate. Casele care au scapat ca prin minune demolării, segmentele de străzi care au rezistăt amputării păstrează liniştea şi pitorescul cartierului Uranus. Dacă treci printre casele rămase – unele modeste, altele chiar frumoase – nu se poate să nu te gândeşti cu emoţie la acele vremuri paşnice, la oamenii modeşti care-şi duceau traiul decent şi armonios alături de familie şi vecini.

O civilizaţie orăşenească banală, blândă şi echilibrată a fost rasă de pe faţa pământului. Alte clădiri au acoperit cartierul. Starea de spirit nu va mai fi niciodată recuperată.

A fost o crimă istorică!

Privim în urmă cu neîncredere şi părerea de rău. Dar viitorul?

Viitorul aşteaptă.