‘TU-I NEAMUL NEVOII…

Eminescu nu este doar bărbatul frumos, poet-universal, poetul nepereche, autor al celebrului “Luceafăr” și iubit al Veronicăi Micle. Vă propunem să depășim clișeele:

– poetul a avut 10 frați:

  1. Șerban (a studiat medicina)
  2. Niculae (s-a sinucis la Ipotești)
  3. Iorgu (Academia Militară)
  4. Ruxandra (a decedat în copilărie)
  5. Ilie (tovarășul de joacă al lui Mihai)
  6. Maria (a murit la doar 7 ani)
  7. Aglae (a avut doi fii, George și Ioan)
  8. Harieta (cea care l-a îngrijit pe Mihai)
  9. Matei (Politehnică)
  10. Vasile (a murit la 1 an și jumătate)

– Eminescu a locuit și/ sau lucrat la Blaj, Sibiu, Giurgiu, București.

– A locuit în București:

  1. într-o chilie a Bisericii Caimatei
  2. strada Speranței, nr 4
  3. strada Ienii (Ienei)
  4. str Sf Constantin (Calea Victoriei)
  5. str Șipotul Fântânilor
  6. str Segmentului, nr 9 (astăzi, str Ion Slavici)
  7. str Cosmonauților (astăzi, Piața Lahovary)

– Era fumător înrăit și mare amator de cafea.

– Avea un tic verbal: rostea des ‘pur și simplu”.

– Singura înjuratură la care apela era “’Tu-i neamul nevoii”.

– Se pare că lacul cu nuferi din poeziile sale era iazul Loești, lângă Cucorăni.

– Psihiatrul Nicolae Vlad s-a născut în jud Prahova, însă a insistat să profeseze în Botoșani, fascinat de personalitatea lui Eminescu. „I-am iubit poezia de mic. Ştiam pe de rost mare parte din creaţia lui. Mă fascina şi încă mă fascinează acest geniu al literaturii. Voiam neapărat să trăiesc unde a trăit el“

– Eminescu a fost îndrăgostit de: Eufrosina Popescu (nume de scenă E Marcolini), Veronica Micle, Mite Kremnitz, Cleopatra Poenaru (verișoara lui Caragiale)

Traduceri din opera sa:

– primul traducător a fost scriitorul maghiar József Sándor, care a publicat poezia “Atât de fragedă”

– al doilea traducător a fost preotul greco-catolic Laurențiu Bran, care a publicat tot în limba maghiară

– Corneliu M Popescu este cunoscut drept cel mai bun traducător al operei eminesciene. A murit la doar 19 ani, la cutremurul din 1977.

– Prima traducere în limba engleza a apărut în 1930 și îi aparține Sylviei Pankhurst.

– alți traducători: Andrei Bantaș, Annie Bentoiu, Dimitrie Cuclin, Petre Grimm, Roy McGregor-Hastie, Leon Levitki, Brenda Walker, Radomir Andric, Ge Baoquan, Dieter Fuhrmann etc.

Titluri eminesciene transpuse muzical:

– La steaua care-a răsărit

– De-acuma nu te-oi mai vedea

– O, rămâi

– Șoapte de amor

– De ce nu-mi vii?

– Pe lângă plopii fără soț

– Somnoroase păsărele

– Mai am un singur dor

– De-aș avea

– Peste vârfuri (trece luna)

– O, rămâi

– Pe aceeași ulicioară

– Și dacă ramuri bat în geam

– Pe lângă plopii fără soț

– Lacul

– Somnoroase păsărele

– Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

– Stelele-n cer

– Dintre sute de catarge

– Din noaptea

– În ochii tăi

– Numai poetul

– Se bate miezul nopții

– Trecut-au anii

– Și dacă

– Cu penetul

– La mijloc de codru des

– Lumineze stele

– Când însuși glasul

– Dintre sute de catarge

– Melancolie

– Odă în metru antic

– Peste vârfuri

Despre Eminescu:

– Aglae Drogli (sora poetului):

„ca copil și băiat era foarte drept, blând și milos, totodată despot mare și pesimist”

– Slavici:

„Om de o veselie copilăroasă, el râdea cu toată inima, încât ochii tuturora se-ndreptau asupra lui. În clipa următoare se-ncrunta însă, se strâmba ori își întorcea capul cu dispreț. Cea mai mică contrazicere-l irita; muzica de cele mai multe ori îl supăra; șuierătura-l făcea să se cutremure; orișice scârțâitură-l scotea din sărite.”

– Gheorghe Median (istoric):

„Eminescu era un om obişnuit, ce-i drept, foarte plăcut şi charismatic, dar om era. Şi era şi foarte discret. Nu era nici «sifiliticul» sau «nebunul», aşa cum de multe ori a fost numit. Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi înnebunit din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii. Era un om cu defectele, calităţile şi patimile lui.”

– Mite Kremnitz:

“Îl văd încă intrând în sufragerie, timid și stângaci, cu toate că nu era stingherit, neîndemânatec în fiecare mișcare, un om care după aparență cunoscuse tot așa de puțin disciplina corporală, ca și pe cea spirituală. Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât svelt, cu cap ceva cam mare pentru statura lui, cu înfățișarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la față, nebărbierit, cu dinți mari galbeni, murdar pe haine și îmbrăcat fără nici o îngrijire…În vorbire, întrebuința în loc de d-ta, moldovenescul mata, care mie mi-a plăcut întotdeauna așa de mult.”

– Mihai Mavrodin (vărul lui Eminescu):

„Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii.”

– Stefanelli (prietenul lui Eminescu la școala din Cernăuți): 

„Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporţionat. Avea ochii negri şi adânci. Purta mustaţă, rar o rădea.”

– Lucia Olaru Nenati:

“Era un meloman, iubea muzica şi ştia să o asculte. Avea şi o voce de aur. Contemporanii lui spun că îţi dădeai cămaşa de pe tine numai să îl auzi cântând. În lucrarea mea privind această calitate a lui Eminescu am ataşat şi 11 bucăţi muzicale cântate de Eminescu. A fost un efort extraordinar de documentare, dar am reuşit. Printre bucăţile lui muzicale preferate erau melodii din folclorul tradiţional, foarte vechi. Piesa lui favorită era Barbu Lăutarul şi o doină. Din păcate nu ştim care doină.”

– M Bruneian (ziarist):

„Poetul era un prieten ideal. Bun de inimă, îndatoritor, niciodată răutăcios, totdeauna gata de sacrificiu pentru alții. De discutat serios nu prea discuta cu alții nici literatură, nici filozofie, nici politică, nici altceva. Se vedea simțindu-se ridicat sus peste ceilalți, la care privea liniștit și blând din înălțimea gândurilor lui. Îi asculta bucuros pe toți și când se întâmpla de spuneau vreo prostie, zâmbea binevoitor. Era o fire plină de contraste și extreme: rezervat și expansiv, izolat și plăcându-i zgomotul vieții, foarte dulce cu prietenii și neîndurat cu adversarii de idei, pe care îi ura din cea mai adâncă convingere. Cu subalternii lui se purta îndatoritor; se întâmpla că muncea el și pentru ei, de pildă traducea el în locul lui Brăneanu când îl vedea încărcat de muncă și-i lua cu sine la «câte un pelin», cum făcea cu Brăneanu, care era foarte tânăr pe atunci. În redacție muncea enorm de mult; până nu înnebunise întâi, nu-i plăceau chefurile exagerate și bucuriile senzuale, ca după nebunie, ci stătea ziua întreagă, uneori noaptea chiar, la redacție. Cu superiorii era demn și neîncovoiat.”

– Caragiale:

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

– Alexandru Vlahuță:

“Sunt zece ani de când am fost pentru întâia oară la Eminescu acasă. El sta pe-atunci în Podu Mogoșoaii, deasupra unei tapițerii, într-o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă lungă de brad, pătată de cerneală, cărți multe tixite pe nouă polițe mari, ca de vro patru metri, o mașină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într-un colț, în alt colț un cufăr vechi; pe păreți, nici o cadră. Poetul era singur, într-un surtuc lung peste cămașa de noapte. Prietenul cu care venisem îl cunoștea din copilărie, își ziceau tu. Am stat aproape o oră, în care eu n-am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutând asupra telepatiei. Sfiicios mă uitam la Eminescu. Eram așa de fericit că-l văd. Mi se părea un zeu tânăr, frumos și blând, cu părul negru, undulat, de sub care se dezvelea o frunte mare, palid, la față cu ochii duși, osteniți de gânduri, mustața tunsă puțin, gura mică și-n toate ale lui o expresie de-o nespusă bunătate și melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca și cum veneau de departe, dintr-o lume necunoscută nouă.”

– Titu Maiorescu:

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

– Ștefan Cacoveanu:

“Afară de limba germană știa puțină gramatică franceză, dar nu cetea, nici nu vorbea într-această limbă. Cât va fi știut din limbile și literaturile clasice n-am luat seama. Pe teren literar mi-aduc aminte că nime din noi nu putea ținea cu dânsul, deși noi purtam pretențioasele stiluri de sextani, septimani, octavani și maturizanți, vezi doamne, și această împrejurare ne jena puțin, mai cu seamă că dânsul, în hăinuțele lui rele și nu pe el croite, arăta a fi mult mai tânăr de 16 ani (…).

Opiniile lui Eminescu despre învățământ, societate și politică:

– „Copiii români sunt încărcaţi cu materii atât de multe şi atât de diverse, încât nici profesorii, nici şcolarii nu se pot orienta în capetele lor. Aceşti copii nu învaţă nimic, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu şi judecata copilului n-au jucat nici un rol. Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe care nu le poate mistui e sila şi scârba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate şcoalele la noi. Vezi tineri care au învăţat latineşte, greceşte, istoria universală, logică şi psihologie, ştiinţe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul şi… cu toate astea, nu ştiu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce au părăsit şcoala au uitat tot…”

– „Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are.”

– „Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.”

– „Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.”

Surse: Wikipedia

www.historia.ro

Advertisement

Traducerea – aventură culturală ȋntre literaturi

Urmăresc de cȃţiva ani revista Concursului Naţional ‘Radu Stanca – pașii poetului prin burgul medieval’ organizat de Colegiul Naţional “Octavian Goga’ din Sibiu, ȋn special pentru secţiunea Traduceri.

În ultimii ani am fost invadaţi de traduceri aproximative, ȋndoielnice sau chiar dezastruoase, atȃt la TV/ radio, cȃt și ȋn paginile volumelor din librării. Calitatea slabă a traducerii m-a obligat uneori să renunţ la lectura unei cărţi și să caut fie versiunea originală, fie o altă ediţie ȋn versiunea unui alt traducător. Cu cȃţiva ani in urmă, rămȃneam siderată ȋn faţa ecranului TV cȃnd o domnișoară ce tocmai scăpase de emoţiile bacalaureatului declara că următorul pas ȋn viaţă va fi facultatea de TRADUCĂTORIE. Limba de lemn folosită des ȋn ultima vreme, limbajul telegrafic abordat de o mare parte a adolescenţilor nu pot constitui o bază solidă pentru plecarea ȋntr-o călătorie atȃt de complexă cum este traducerea.

Derapajele lingvistice ȋntȃlnite nu doar ȋn conversaţii particulare, ci chiar ȋn mass-media devin tot mai agasante. Poate este momentul ca acest gen de concursuri (traducerea ȋn alte limbi a unor texte aparţinȃnd unor autori romȃni consacraţi) să capete o altă valoare și să beneficieze și de sprijinul Ministerului Culturii. Dincolo de aspectul cultural – căci aceste traduceri se pot constitui ȋn vectori de promovare a culturii romȃnești, reprezintă un exerciţiu excelent de limbă și o oportunitate ca elevii să-și descopere valenţe nebănuite. Ca și cercurile/ cluburile de lingvistică, nici cele de traduceri nu sunt ȋntȃlnite in multe școli/ licee. Păcat, pentru că traducerea se află la graniţa dintre activitate creativă și competenţe specifice, dintre lingvistică și cultură locală (etnografie, sociologie etc). Latura creativă ȋncepe cu mesajul intraductibil care trebuie proiectat ȋn limba-ţintă cȃt mai fidel, astfel ȋncȃt pierderile să fie cȃt mai mici (colorit stilistic, specific naţional, sonoritate regională, stare de spirit etc). Transferul lingvistic trebuie să păstreze pe cȃt posibil nealterat specificul naţional al operei. Traducerea poetică abordată de acest concurs prezintă un grad maxim de dificultate. Conţinutul emoţional al cuvȃntului este cheia acestui tip de traducere, iar traducătorul trebuie să fie atent și la dificultăţile elementelor componente ale registrului. În traducerea poeziei lui Stanca – ȋn traducerea poetică ȋn general, de fapt – un rol major ȋl are căutarea echivalentelor lingvistice și culturale. Următorul pas, verificarea coerenţei și autenticităţii textului tradus, este numit de lingvistul Andrei Bantaș analiză (interpretare) și șlefuire. De fapt, tocmai aici, ȋn procesul de șlefuire, apare traducerea aceea care emoţionează sau, din contră, nu oferă nimic. Capacitatea de ȋnţelegere a traducătorului depinde de nivelul de cunoaștere și de obișnuinţa de a folosi diverse registre ale limbii-sursă, astfel ȋncȃt să poată ȋnţelege complet contextul situaţional. Dacă transpunerea frazeologismelor ȋn limba-ţintă trebuie să nu răpească cititorului satisfacţia descoperirii imaginii artistice, elementele exotice ale limbii-sursă (realiile, cuvintele intraductibile, cuvintele de fundal, regionalismele etc)  fac apel la utilizarea ambelor limbi cu fineţea unui specialist. Poate ar fi util ca după traducerea ȋn limba-ţintă să se realizeze o nouă traducere ȋn limba-sursă, de control, pentru a verifica precizia transpunerii.

Traducerea nu trebuie să fie o simplă rescriere a textului ȋn altă limbă, ci o artă rafinată de preluare fidelă a textului dintr-o limbă ȋn alta, dintr-un context lingvistic și social ȋn altul, ca intermediar al echivalenţelor culturale. Cele șapte ediţii ale concursului au reușit să strȃngă ȋn paginile revistei cȃteva sute de traduceri uimitoare ale poeziilor lui Radu Stanca.  

Ar trebui să fim mȃndri de bagajul nostru cultural și să ȋl prezentăm ori de cȃte ori avem ocazia. Am cunoscut un informatician grec care, ȋndrăgostit de poezia lui Arghezi, a studiat și ȋnvăţat temeinic limba romȃnă doar din dorinţa de a-l citi ȋn original. Interesul pentru versul arghezian a apărut pe la 40 ani cȃnd a dat ȋntȃmplător peste o traducere ȋn limba greacă, ce a avut darul mai mult să ȋl intrige. Era o interpretare slabă, iar gȃndirea lui matematică a ȋnţeles că textul original oferea mult mai mult. Nu putem ȋnvăţa toate limbile, așa că soluţia abordării textelor ȋn alte limbi rămȃne traducerea de calitate realizată de un un fin și elegant utilizator al limbii materne ȋn primul rȃnd (limba-sursă). Aplicaţiile moderne nu vor putea ȋnlocui niciodată arta unui traducător pasionat și inventiv: doar un ȋndrăgostit de cuvinte este ȋn stare să gliseze emoţia dintr-o limbă ȋn alta, dintr-o cultură ȋn alta.