EXILAT ÎNTRE DOUĂ LUMI. EUGEN IONESCU ÎNTRE CĂUTAREA IDENTITĂȚII ȘI GRANIȚELE CUVINTELOR

“Îmi amintesc când aveam trei ani nu doream altceva decât să cumpăr castane prăjite. La trei ani şi jumătate am vrut să devin ofiţer iar la patru ani, medic. Dar, lăsând gluma, în fond nu am dorit niciodată altceva decât să scriu. Nu am favorizat niciun gen anume. Pur şi simplu literatură”

Și să plece din țara în care nu se regăsea, am putea adăuga. În România s-a simțit mai degrabă în exil, decât acasă.

Născut pe 26 noiembrie 1909 la Slatina, județul Olt, Eugen Ionescu era fiul unui  avocat român, Eugen, și a Mariei-Therese, de origine franceză. Obișnuia să își “îndulcească” vârsta, din pură cochetărie, declarând anul nașterii 1912. Sau poate îl lega ceva de acel an.

  • FRANȚA

Avea doi ani când a părăsit România natală alături de părinți, pentru ca tatăl său să își continue studiile în Drept, în Franța. Marilina și Mircea s-au născut acolo – Mircea a murit însă la numai 18 luni, de meningită. La scurt timp, în 1916, tatăl său a revenit în țară pentru a se înrola , căci România tocmai intrase în Primul Război Mondial. Perioada petrecută cu mama sa, în La Chapelle-Anthenaise, un sătuc din nord-vestul Franței a contribuit la strângerea relațiilor cu aceasta.

„Mama, care m-a crescut, era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor, în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris“.

Fiica sa avea să povestească mai târziu: „Pentru tatăl meu, cei doi ani petrecuţi în La Chapelle-Anthenaise. au fost cei mai frumoşi din copilăria sa. La un moment dat, mi-a povestit ce simţea când stătea singur şi privea lumea din jurul lui: «În Chapelle-Anthenaise timpul nu exista! Trăiam doar prezentul. Trăiam cu har, cu bucurie»“

  • EXILUL ÎN ROMÂNIA

Pe tatăl său îl considerau mort pe front, căci nu avuseseră vești de la el. A reapărut însă la finalul războiului și, folosindu-se de relații, a obținut divorțul și custodia copiilor. În 1924, adolescentul Eugen Ionescu a fost nevoit să revină în țară, locuind cu tatăl său și cu Lola, noua soție a acestuia. Eugen a fost nevoit să învețe limba română, pe care nu o mai vorbea deloc, așa încât adaptarea la noul sistem de învățământ, fiind înscris la liceul Sf Sava, a fost extrem de dificilă – a promovat clasa a V-a cu nota 6,63. A urmat o perioadă de abuzuri fizice și verbale care l-a marcat profund pe viitorul scriitor, starea sa emoțională regăsindu-se și în nota la purtare: 6. Trauma din adolescență va rămâne toată viața.

„Într-una din dimineţile anului 1927, profesorul de fizică-chimie Ion Botea scoase la lecţie pe Eugen Ionescu, persiflându-i înfăţişarea cam răvăşită după o noapte de vădit nesomn, cu cuvintele: «Crezi că azi ştii lecţia, pentru că văd că ai studiat toată noaptea». Cum, însă, necunoaşterea lecţiei se dovedi totală, examinatorul angajă, ironic, următorul dialog cu elevul său:«Se pare, totuşi, că n-ai studiat astă-noapte!» «Ba da» fu răspunsul. «Ce anume?», întrebă din nou profesorul, a cărui curiozitate fu satisfăcută din plin de următorul amănunt: «Balzac a studiat sufletul uman normal, Dostoievski şi Proust – sufletul uman patologic, iar eu studiez sufletul uman degradat, parcurgând lupanarele (n.r. – bordelurile) şi luând interviuri femeilor depravate!». Ofensat şi furios, profesorul îi interzise să mai participe la orele sale“ (Eugen Vidrașcu, fost coleg, “Caiete critice”)

Marie-Therese a fost nevoită să revină la București și să se angajeze funcționar la o bancă pentru a fi cât mai aproape de copiii săi. Sora scriitorului, Marilina, a preferat să fugă de acasă și să se refugieze la mama sa, trăind amândouă în condiții modeste, deși avocatul Ionescu avea o situație materială foarte bună. În 1926, Eugen a urmat calea surorii sale, refugiindu-se și el la mama sa, în timp ce conflictele de la școală escaladau. A fost retras un an de la liceu, susținând bacalaureatul în anul următor, la Craiova.

 „Timpul trecea implacabil, dimineaţa înainta. Mă sculai ca un condamnat la moarte care trebuia să se gătească pentru spânzurătoare. Purtam pe umeri o povară a cărei greutate o simţeam, material, apăsându-mă. Cum voi avea puterea să trăiesc în lumea asta în care vedeam atât de clar mizeria, lumea asta care era, pentru mine, ca o moarte?“ (Eugen Ionescu, “Caiete critice”)

„Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul «Sfântul Sava» care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau Bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni. Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse“.

Ultima discuție cu tatăl său a avut loc în 1937, la 28 ani: „Tatăl meu n-a fost un oportunist conştient, el credea în autoritate. Respecta statul. Credea în stat, oricare ar fi fost el. Pentru el, de îndată ce un partid lua puterea, avea dreptate. Astfel că a fost legionar, democrat, francmason, naţionalist, stalinist. Pentru el, orice opoziţie se înşela. Pentru mine, opoziţia avea dreptate. (Astăzi, 1967, nu-mi mai place nici opoziţia, pentru că ştiu că ea este statul în germene, adică tirania). Pe scurt, la sfârşitul mesei, ne-am certat:altădată mă făcuse bolşevic;apoi mă făcuse jidovit. Jidovit mă făcuse şi la sfârşitul acelui prânz. Îmi amintesc de ultima frază pe care i-am spus-o:«E mai bine să fii jidovit decât tâmpit. Domnule, am onoarea să vă salut!». M-a privit cu un surâs îndurerat şi mi-a spus: «Bine, bine», şi nu l-am mai văzut niciodată“. Avocatul a murit 11 ani mai târziu.

  • MATURITATEA

După absolvirea liceului (a dat bacalaureatul la liceul Carol I din Craiova), s-a înscris la Facultatea de Litere din Capitală. A fost profesor de limba franceză la Cernavodă, apoi la Curtea de Argeș și București. La doi ani după căsătoria cu Rodica Burileanu, avocat, a revenit la Paris, unde a fost atașat cultural, pregătindu-și în paralel și doctoratul, cu teza “Tema morții și a păcatului în poezia franceză”, pe care nu l-a susținut însă niciodată. Fiica sa, Marie-France Ionescu s-a nascut la Vichy, în august 1944 și este licențiată în limbi moderne și profesoară de istoria teatrului.

  • Eugen Ionescu și soția

Eu nu mă opun ca piesele sale să fie jucate, ci mă opun ca el să fie recuperat ca scriitor român, ceea ce centenarul şi festivităţile din România încearcă să facă. Tatăl meu s-a născut în România, dar a vrut să fie şi a fost un scriitor francez, chiar dacă nu şi-a schimbat numele“, declara Marie France în 2009.

S-a stins din viață pe 28 martie 1994, la Paris și este înmormântat la cimitirul Montparnasse.

Eugen Ionescu spunea despre români: „Românul este, de altfel, leneş în viaţa de toate zilele, liric în poezie şi tembel în politică“ (1934, ziarul „Vremea“)

Eugen Ionesco a fost îndrăgostit de teatru toată viața. “Am fost cu mama în Jardin du Luxemburg unde se juca o piesă de teatru de păpuşi. Cred că aveam vreo patru ani. Stăteam şi priveam şi în jurul meu râdea toată lumea. Dar eu nu râdeam. Mama a crezut că mă plictisesc şi a vrut să plece dar nu, nu mă plictiseam de loc. Eram fascinat, vrăjit”,

A scris primele piese de teatru în anii 50: “Cântăreața cheală”, “Lecția”, “Scaunele”, “Rinocerii”.

  • GÂNDURI:

„A vrea să aparții timpurilor tale este deja depășit.”

„Luați un cerc, mângâiați-l și va deveni vicios!”

„Există lucruri care le vin în minte chiar și celor care n-au.”

„A gândi contra timpurilor este eroism. Dar a o spune, este o nebunie.”

„Toate piesele scrise din antichitate și până-n zilele noastre n-au fost decât polițiste. Teatrul n-a fost niciodată decât realist și polițist. Orice piesă este o anchetă dusă la bun sfârșit.”

„Universul fiecăruia este universal.”

„Rațiunea este nebunia celui mai puternic. Rațiunea celui mai slab este nebunia.”

„Nu putem vedea lucrurile decât după ce se întâmplă.”

„Un nas care poate vedea face cât două care adulmecă.”

„Toate pisicile sunt muritoare, Socrate este muritor, deci Socrate este o pisică.”

„Dacă Dumnezeu există, la ce mai e bună literatura? Dacă Dumnezeu nu există, atunci la bun să mai faci literatură?”

„Autorul nu predă; el inventează.”

„Omul superior este cel care își face datoria.”

„Revoluționarii se gândesc să abolească clasele: ei restabilesc o ierarhie încă și mai dură.”

„Doar efemerul durează.”

„Cine e cel mai înțelept? Cel care acceptă totul sau cel care a decis să nu accepte nimic? Resemnarea este un semn de înțelepciune?”

„Unde nu e umor nu e umanism, unde nu e umor este lagărul de concentrare.”

„Viața este surprinzătoare, o mulțime de lucruri neașteptate vi se pot întâmpla. Mici, nu mari.”

Interesul guvernului de la București față de Eugen Ionescu este evidențiat in documentele Securității http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/studii_articole/personalitati_in_vizor/Eugen%20Ionescu.pdf

  • Testament spiritual, apărut imediat după decesul scriitorului, în publicația “Le Figaro Litteraire”, la Paris:

Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest, dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut.

Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente.

Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.

Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc.

Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van.

Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor, ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria.

Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală.

Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.

A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris.

Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.

Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă.

Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea.

Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus, aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta.

Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă).

Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde.

Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3.000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria, dar era poate trimis de Domnul.

Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: „Doamne, fă-mă să cred în Tine”. Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.

Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.

S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.

Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu, care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.”

Surse foto:

www.linia1.ro

http://www.ler.is.edu.ro/

https://www.napocanews.ro/

0 thoughts on “EXILAT ÎNTRE DOUĂ LUMI. EUGEN IONESCU ÎNTRE CĂUTAREA IDENTITĂȚII ȘI GRANIȚELE CUVINTELOR

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Verified by MonsterInsights