Iarăși zic: “cei șapte ani de-acasă” nu mai există de când a luat amploare trendul de a înregimenta copilul cât mai devreme în diverse instituții: grădiniță, școală, after & before school, cluburi. Astăzi, în special în marile aglomerări urbane, copilul petrece mult mai mult timp în afara casei și a familiei decât în interior. Familia (atenție: nu cuplul) mai petrece timp împreună doar la un mic dejun pe fugă (dacă mama nu a găsit deja soluția unei gustări servite copilului în mașină sau cumpărate de la chioșc, în drum spre școală) și la cină, când toți sunt obosiți, frustrați, nervoși. Deci rar mai există momentul împărtășirii trăirilor de peste zi. Mulți părinți află că fiul/ fiica are parte de momente neplăcute la școală/ grădiniță/ afterschool/ club etc abia când apar reclamațiile privind indisciplina.
Am pornit de aici: “Până la ”competențe” și ”aptitudini”, poporul ăsta are nevoie de bun-simț. Lucrul acela care se învață în familie și de care depind, în definitiv, și cei din jur, și care se compune din sentimentul de ”a avea rușine”: să nu deranjezi, să îți pese dacă produci daune celorlalți, să ai o limită impusă de cenzura interioară – dacă ai ratat cei șapte ani de acasă, să respecți legile scrise și nescrise, să nu fii nesimțit, indolent, băgător de seamă numai la obrazul tău gros, vintrele tale mereu flămânde și bojocii tăi mereu în căutare de resturi.
Poporul acesta are nevoie de educația de bază, asta îi lipsește cu desăvârșire, și, din nefericire, cu cât urci spre ”vârful” societății, cu atât e mai vizibilă carența. Pentru că ”vârful” nu îl formează cei educați, ci repetenții la bun-simț. Parveniții. Ariviștii care se dedulcesc la câte un os aruncat la mișto de vreun ”tătuc” sau vreo ”mămucă” ajunși, și ei, nu fiindcă au fost ceva la viața lor, ci pentru că au coloana vertebrală atât de moale încât poți spăla pe jos cu ea. De aceea sunt preferați cei ”multitasking”.
Revenind la postare: rușinea se află în stare latentă în orice copil. Dar nu în înțelesul de ‘rezervă, reținere, sfială’, ci în mai modernul, adaptat societății, ‘sentiment de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală’. Azvârlit de mic în oceanul social, copilul învață să se ‘descurce’, adică să evite să fie obiectul ironiilor colegilor în caz de insucces, nereușită, greșeală etc. Părinții ‘participă’ cu entuziasm: este mai simplu să privești cu indulgență derapajele comportamentale ale copilului decât să îl educi în contra curentului. Mai degrabă faci eforturi financiare și îi cumperi ultimul tip de telefon, adidași, blugi etc, îl duci în excursii în zone exclusiviste (chiar dacă puștiul nu reține nimic pentru că își petrece timpul schimbând mesaje hiper-prescurtate și simplificate cu gașca; și oricum părinții nu au chef să discute cu el despre cultura locului, tradiții, povești etc, că doar sunt în concediu și trebuie să se relaxeze, nu?). Cu niște poze instagramabile îți construiești imaginea mai rapid și mai facil…
Manualul de psihiatrie definește rușinea ca “eșecul de a trăi la nivelul așteptărilor de sine”. Dar cine stabilește nivelul și asteptările? Probabil că discuția ar trebui să pornească din această zonă. Nu cumva primele comparații între copii se fac în familie: x s-a ridicat deja în picioare, y a rostit deja mama/ kk/ tata/ papa, w a recitat deja prima poezie cu intonație și dicție corespunzătoare? Urmează poziția ortostatică asigurată neapărat de încălțăminte de marcă, achiziționată din mall sau online de la magazin de fițe, dezvoltarea limbajului și vocabularului ‘cu ajutorul’ jucăriilor sofisticate (care, fie vorba între noi, duc mai mult spre dependență), echipamente electronice oferite copiilor de la vârste tot mai mici și aici tabloul devine cunoscut, nu? Așteptările par să indice dorința de a poseda (obiecte cât mai scumpe și de marcă) și de a domina (situații, evenimente, persoane). Altă scară valorică nu prea mai există: efort, muncă asiduă, rezultate profesionale etc. Tata îl înjură pe polițistul din intersecție pentru că nu îi permite să parcheze fix în fața intrării în școală, mama se războiește pe grupul Whatsapp sau cu salvamarul care nu îi lasă copilul de 10 ani să intre în marea furioasă etc. Familiile ‘de basm’ copiază comportamentele unor ‘vedete’, personaje din filme, mituri sociale impuse de influenceri apăruți de niciunde care recomandă curente sociale artificiale. Copiii se acomodează rapid, întrucât o asemenea imagine dă bine în rândul colegilor și îi face acceptați de grup sau invidiați de cei care nu vin din familii de același tip. Un alt tip de familie toxică este cea ‘necioplită’, care nu mai ține cont de nimic, calcă peste cadavre pentru a accede unde își dorește și își impune punctul de vedere printr-o atitudine de grobian. Copiii sunt imaginea părinților, deci vor fi la fel între prieteni, colegi, profesori, pe stradă.
Rușinea este un sentiment existențial și moral. Când nu o mai regăsim în societate, nu cred că mai e vorba doar de lipsa rușinii, ci putem vorbi deja de nerușinare. Rușinea servește la respectarea și păstrarea unor limite și standarde. Astăzi ni se recomandă să ne eliberăm de rușine, să ne asumăm faptele (‘îmi asum’ era o expresie extrem de des folosită într-o emisiune TV urmărită de adolescenți și tineri, în urmă cu câțiva ani), să fim noi înșine. In ordine, dar ce ne facem cu cei care aspiră la titluri, poziții, drepturi care nu li se cuvin, un soi de Ego Ideal? Fără rușine, evident.
De fapt, sentimentul de jenă este o formă de libertate, concretizată într-o busolă internă care ne ajută să nu ne rătăcim pe cărări recomandate de ‘stilul’ modern, comercial. Ne-am îndepărtat mult de definiția din dicționarul lui Șăineanu, din 1929: “sentiment de decență în relațiile sociale; rezervă în comportare, determinată de bunăcuviință, pudoare”. Adulții care au îmbrățișat trendul nerușinării nu vor renunța ușor și nu se mai tem de consecințe. Însă tinerii mai pot fi îndrumați decent. Poate că pare ciudat, dar am întâlnit mulți tineri care nu agreează stilul impus de noua societate. E drept că, deși se insistă să fie ei înșiși, adolescenții sunt supuși presiunii de a fi ceea ce se cere: îndrăzneți, vocali, eliberați de rețineri, un fel de experți în toate cele (cei care termină școala cu 10 pe linie sunt lăudați și apreciați, nu?), cu reale înclinații spre știință. Aici se deschide un alt subiect dureros pentru România: latura reală este mult mai recomandată absolvenților de gimnaziu decât cea umană. Sigur că științele lucrează cu valori, dar tinerii în formare au nevoie de un sistem de valori la care să se raporteze în viața de zi cu zi; și pentru asta ar avea nevoie să studieze gândire critică, să aibă contact cu concepte, gândiri, figuri reprezentative ale artei din diferite perioade. Lumea trăiește astăzi cu viteză. Totul se desfășoară repede: mic dejun rapid, program școlar în galop, teme rapid, apoi o luăm de la capăt a doua zi. Poate că acest ritm este motivul pentru care învățământul de azi nu reușește să predea cea mai importanta noțiune: valoarea. Nu mă refer la valoare ca mărime matematică, asociată unei mărimi fizice ci la suma calităților care dau sens unei ființe. În definitiv, valorile umane sunt în strânsă legătură cu viața omului. Viața nu este posibilă fără valori, adică fără acele concepte universale, întâlnite în toate culturile, religiile, timpurile și societățile. Respectul este una dintre cele mai importante valori umane, înțeles diferit în funcție de vârstă, educație, cultură. Este mai ușor de pătruns atunci când este alăturat unei valori: civilizație, considerație, apreciere. În strânsă legătură cu respectul social, respectul de sine este o nevoie umană fundamentală, iar impactul lui nu ține cont nici de înțelegerea noastră, nici de consimțământul nostru. Ne ajunge din urmă și ne zdrobește dacă îi ignorăm dinamica. Respectul de sine dublat de respectul social creează stima de sine, o altă valoare importantă. Funcționarea corectă a acestui mecanism reprezintă chiar sistemul imunitar al conștiinței noastre. În discursul său din 2013, la Praga, Dalai Lama a vorbit despre respect și compasiune în societatea modernă. Spunea că ar fi bine să avem o hartă a emoțiilor noastre, pentru a ne înțelege mai bine și a-i înțelege mai bine și pe ceilalți. Cu toate acestea, școala nu oferă ore de ‘emoții’. Nu există profesori care sa predea ‘emoțiile’ într-un limbaj accesibil, care să ne ajute să căutăm pe hartă respectul și să-i calculăm valoarea, să acumulăm competențe interculturale: lingvistică, fizionomie interculturală, comunicare, gândire critică, abilități de ascultare, observare și învățare, empatie, competențe socio-lingvistice.
E clar că actualul sistem de învățământ nu a pus valorile în centrul societății. Științele umaniste tind astăzi să piardă teren în fața științelor exacte. Generația de azi trăiește în viteză, cotropită de informație și schimbare rapidă, așa încât nu mai are timp de analize profunde. Ecranul unui computer sau smartphone poate oferi informație într-o clipă, dar nu poate analiza impactul acesteia în viitor. Modelul personal rămâne un vector important în re-echilibrarea de care are nevoie societatea noastră zăpăcită și confuză.
0 thoughts on “ÎN CĂUTAREA RUȘINII ȘI A BUNULUI SIMȚ – DE LA VALORI LA NERUȘINARE, PRIN TENDINȚE SOCIALE “MODERNE””